RĂZBUNAREA TATĂLUI

Se lăsase noaptea. O noapte senină și liniștită ca sufletul unui copil. Satul dormea în îmbrățișarea dealurilor ce-l înconjurau. Până și apa adormise în pârâul care șerpuind, îl împărțea în două. Stelele se scăldau vesele în apa limpede sub peretele stâncos al Dealului Alb care se înălța impunător  deasupra satului, iar luna se prefăcu în punte de argint, necălcată de picior de om, peste pârâu.

La poalele dealului, în locul unde pârâul se despărțea de stâncile sale, evreii își construiseră o sinagogă, pe care pravoslavnicii din sat au denumit-o «Galilea». Tocmai de la această «Galilee» pornea o potecă abruptă care urca până în vârful dealului.

Târziu, după miezul nopții pe această potecă urcau două umbre. Prima mergea în față și o trăgea pe cea de-a doua care se opintea din răsputeri, atunci prima o luă în spate pe cea de-a doua și urcă astfel cu ea până în vârf. Privită de jos, aceasta semăna cu umbra Mântuitorului urcând cu crucea în spate, Dealul Golgotei. Dar în afară de bătrânul Ștefan, care ieșise să vadă dacă nu cumva i-a  fătat vaca, nu văzuse nimeni această scenă. Bătrânul, obișnuit să vadă tot felul de arătări necurate, nu se minună prea tare, făcându-și semnul crucii intră în casă. Dar nu apucă să adoarmă,  când liniștea nopții fu sfâșiată de o împușcătură.

* * *

A doua zi, înainte de prânz, aproape toți oamenii din sat urcau poteca îngustă spre vârful Dealului Alb. În față mergeau jandarmii împreună cu niște civili ce veniseră din oraș și bocind, Rahela, nevasta cârciumarului Iankel. Cineva îi împușcase soțul. Îl găsiră copiii ce au ieșit cu vitele la păscut.

Iankel zăcea pe spate, cu ochii deschiși, uitându-se spre cer printre frunzișul bătrânului stejar. Pe frunte avea o pată de sânge închegat.

– L-au împușcat drept între ochi, – șopti cineva din mulțime.

– Oare cine a făcut-o? – întrebă altcineva.

Oamenii priveau înspăimântați spre cadavrul cârciumarului și fiecare găsea ceva de spus,  fiecare avea câte-o întrebare: cine, pentru ce, și de ce tocmai aici, sub stejarul din Vârful Dealului Alb?...

– Oameni buni! Păi tocmai sub acest stejar, cu douăzeci de ani în urmă s-a spânzurat Andrei Kornet! – spuse speriat bătrânul Ștefan, făcându-și semnul crucii.

* * *

Andrei Kornet, deși trudise din greu întreaga-i viață, nicicum nu putea să intre în rândul gospodarilor, ceea ce și-a dorit încă din tinerețe. Lucra ca un rob, din zorii zilei până noaptea târziu, dar tot nu reușea să scape din sărăcia în care se împotmolise. Trei copii mici și nevasta răpusă de o boală grea îl băgau din datorii în datorii, deoarece banii câștigați nu-i ajungeau pentru a-și hrăni familia și a cumpăra medicamente, foarte scumpe, fără de care nu putea trăi biata nevastă-sa.

– Sunt o pacoste pe capul vostru, nu mai strica banii pe leacuri, că eu bine n-o să mă mai fac, – spunea sărmana femeie.

– Nu vorbi prostii Katrino, medicul Kermeșy mi-a spus că o să te faci bine, – o mințea Andrei.

Femeia zâmbea trist străduindu-se să pară veselă, deși în sufletul său simțea că moartea îi dă târcoale, dar de ce să-l necăjească și pe el cu lacrimile sale, că și așa e destul de necăjit.

– Ar mai fi o scăpare pentru muierea dumitale, îi spuse medicul lui Andrei. S-o duci la băile calde, că eu nu mai am cum s-o ajut. Katrina nici nu vroia să audă de băi. Îl implorase cu lacrimi în ochi să n-o ducă, că nu au bani. Dar Andrei se duse la cârciumarul Iankel să se împrumute, dar până nu i-a garantat în scris, cu casa și pământul pe care-l avea, nu a vrut să-l împrumute. 

Întorcându-se de la băi, Katrina prinse puteri. Începu să lucreze pe lângă gospodărie, ba chiar mai ieșea și la câmp. Andrei nu-și mai găsea locul de fericire. «Acum, – gândea bietul om, – sigur voi intra în rândul gospodarilor. Numai să scap de datorie...» Dar scurtă i-a fost bucuria, ca o rază de soare între două furtuni, deoarece la trei săptămâni, Katrina trecu în lumea celor drepți.

Pentru Andrei veniră zile amar de grele. Banii pe care îi strânsese i-a cheltuit cu înmormântarea Katrinei, iar pe urmă un buștean îi zdrobise piciorul și nu a mai putut ieși la lucru. De necaz și supărare îi albise părul, fața i se umpluse de riduri adânci. Arăta cu cel puțin zece ani mai bătrân.

Pe micuțul Andrei îl luă Petrea Codrul. 

– Luați-l unchiule, o să vă pască mieii, că-i copil harnic și cuminte! – se rugă de el Kornet.

Pe Paul, de trei ani și pe Marioara  de numai doi îi luă la ea Anuța, sora Katrinei. Deși avea cinci copii ai săi, dar – «Unde mănâncă cinci or’ mai mânca doi...» Bieții orfani, nu au mâncat mult timp la masa Anuței. La scurt timp, Dumnezeu i-a luat în împărăția Sa, să fie împreună cu mama lor.

Trecuseră doi ani de când Andrei împrumutase bani de la cârciumarul Iankel. Deja i se vindecase piciorul și începuse să lucreze, dar Iankel nu mai vroia să-l aștepte.

– Fie-vă milă domnule Iankel. Casa și pământul e tot ce mi-a mai rămas. O să câștig și o să vă restitui datoria cu tot cu dobândă, până la ultimul bănuț, vă jur!

– Nu pot Andrei! Nu pot și gata, te-am așteptat doi ani. Eu nu te-am chemat la mine și nici nu ți-am vârât banii cu forța. Contractul e contract!

Trei zile și trei nopți nu ieși Kornet din casă. Trei zile și trei nopți nu a pus nimic  în gură, nici măcar nu s-a culcat în pat, ci stătea la masă cu privirea  pierdută, gândindu-se poate la soarta sa, sau la cum va fi soarta copilului său rămas fără pământ, sau poate nici nu se gândea la nimic.

În a patra zi, se duse cu iapa la cârciumar.

– Domnule Iankel, dați-mi pe iapă cât vreți.

– Ce să fac eu cu gloaba ta? – râse cârciumarul.

– Luați-o domnule Iankel, o s-o vindeți cuiva. E încă tânără și în putere! N-o să mă tocmesc cu dumneavoastă, îmi dați cât vreți pe ea.

Iankel îi dădu lui Andrei câteva bancnote și duse iapa în grajd.

Până noaptea târziu a stat Andrei la cârciumă. Băuse cât trei, dar băutura în loc să-l amețească, parcă îi făcea capul din ce în ce mai limpede. Îi cinstise pe toți care intaru în cârciumă.

La miezul nopții, puse ultimii bani pe tejgheaua lui Iankel și lovind cu pumnul în masă spuse:

– Dați oamenilor de băut, că omul sărac e fericit numai când e beat... Futu-i mama ei de viață! după care ieși afară. A doua zi îl găsiră spănzurat de craca unui stejar în vârful Dealului Alb.

 

Micuțul Andrei a stat la Petrea Codrul până la moartea acestuia, după care părăsi satul pentru totdeauna.

O singură dată îl mai văzuseră oamenii prin sat. Într-o seară târzie, intrase în cârciuma lui Iankel. Iar a doua zi cârciumarul a fost găsit împușcat sub stejarul de pe Dealul Alb. Sub același stejar, de care se spânzurase tatăl lui.