duminică, 19 februarie 2012

Rugăciunea unchiului Ion


(Monolog)

«Tatăl nostru Carele eşti în ceruri... Ia uite ce de fân ați scos din iesle! Mânca-v-ar lupii de dihănii să vă mănânce! Că hăbăuci mai sunteți, v-ați tontit de totul totului! Iar tu Ioane dă cu coasa până la  a șaptea nădușeală, după fiecare fir de iarbă, iar voi?!... Sfinţească-Se numele Tău... Nu, așa nu merge Daru, n-o să fie după tine fătu meu! Dacă te mai prind că scoți fânul cu coarnele o să rozi ieslea goală mai ceva ca vaca Ștefoaiei și nu te mai uita cu ochii ăia la mine că pun biciul pe tine! Vie împărăţia Ta... Ia picioru’, Cheșa! Uită-te ce fân mândru și proaspăt de-mi vine mie să-l mănânc, iar ei... E-e-e bată-vă norucu’ să vă bată, că v-ați jupănit de tot! Nu vă mai pun nimic în iesle, nimic! Înțelesu-m-ați?... O să rageți de foame ca cerbii în luna lui brumar și atunci oi vedea ce o să faceți... Facă-se voia Ta... Ia ridică și tu Daru picioru’! Cu cine vorbesc, Daru? Ia uite cum v-ați umflat burțile! Ați îmbucat pe săturate, iar restul... pe jos. Precum în cer, aşa şi pe pământ... Ehei, dacă v-aș hrăni numai cu păpușoi și ferigă, cum își hrănește Ilia Buruiană juncanii, atunci aș vedea dacă ați mai scoate fânul din iesle, ha?... Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi... Musai să merg mâine după sare, măcar două trei droburi să aduc, că pe astea în două zile le lingeți, linge-v-ar gâzdușagul de hoțomanii moșului. S-au viclenit slătinarii și cer pe un drob de sare... mai ieftin dă Mendel piperul. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri... Iar acuma hai la adăpat – adiii! Mișcă-ți fundul Daru! Ia uite ce apă!... Mai limpede ca oglinda, adiii, adiii, iar eu o să mă spăl până beți voi.  Şi nu ne duce pe noi în ispită... Brrr ce apșoară rece! Ci ne izbăveşte de cel rău... De câte ori i-am poruncit Varvarei să pună aicea un ștergar, dar degeaba. Uite am bătut și un cui, iar ea... Că a Ta este împărăţia... Bea Cheșa, bea nu te holba la mine, că până la prânz e mult, iar ogoru-i lung ca o zi de post și pământu-i tare că nu a mai dat bunul Dumnzeu ploaie. Şi puterea şi slava... Ne ajută El drăguțu’ și până la ujină gătăm de arat... al Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh... Iar deseară o să cosesc iarbă proaspătă și să amestec cu fân uscat, să vedeți ce bunătate!... numai nu care cumva să vă prind că scoateți din iesle că... Acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin! Un fir dacă găsesc pe jos nu vă mai dau și o să roadeți ieslea mai rău ca vaca Ștefoaiei și pe urmă o să vedeți că moșu’ Ion nu glumește, așa să știți!...»

Nici moartea nu mai e ce a fost…


Nici moartea nu mai e ce a fost… și nu care cumva să îndrăzniți să-mi spuneți mie că nu e așa, sau să începeți să-mi îndrugați verzi și uscate, că pe aici sau pe dincolo, că eu unul… Da ce să mai zici de circul din ziua de azi, pe care ei îl numesc înmormântare?... Păi așa arată o înmormântare?… Așa ca o… hai să fim serioși! Uite, acum două săptămâni  trecu în lumea drepților Grigore a Lupului – gospodar, cum nu era altul în sat, odihnește-l, Doamne, în iubirea Ta, împreună cu drepții Împărăției Tale!... Și uite așa stă Grigore întins pe masă, afară-i  zi de seceriș, el se hodinește ca un boier, iar ai lui, aleargă ba în stânga, ba în dreapta, o  hărmălaie nene și un tărăboi ca la balamuc, de parcă-i luase  foc casa. Până la urmă toți au dat fuga la oraș! Fetele pe la hăinării, feciorii după copărșeu și cruce, iar Ana, muieri-sa după orez pentru sarmale, l-au lăsat pe Grigore, singur cuc, că vorba aceea, de acuma nu-i prunc mic să cadă de pe masă. Da când s-au întors… mai bine rămâneau pe acolo! L-au îmbrăcat pe bietul Grigore, mai ceva ca pe notarul Tache, cu cămașă de naylon, cu costum negru, cravată la gât, l-au încălțat cu pantofi din carton și gata! Dacă cumva Doamne ferește, bietul Grigoare ar fi deschis ochii, ori ar fi luat-o la fugă, ori și-ar fi pupat mâna, crezând că nu-i el. Dar copărșeul… De parcă ăla-i copărșeu?...  Din rumegătură presată și dată cu lac… peste două ierni nici urmă nu rămâne din el, iar crucea?... Ce să mai vorbim de cruce… din țeavă de fier ca să urle vântul, ca o haită de lupi în ea. Dar lor, nici că le pasă… numai să scape de Grigore din casă. L-au acoperit cu un lințoliu taman cum îi  perdeaua de la primărie l-au cocoțat pe o mașină ca pentru iespoziție și pe aici ți Grigo’ drumul!

Ehe, cândva  oamenii respectau moartea! Se pregăteau pentru ea, mai ceva ca pentru nuntă… Păi la mine, spre un iezemplu, slava Domnului! e pregătit totul. Cămeșa de sărbătoare țesută din bumbac, și pieptar din pănură neagră și gaci noi-nouți și așternut mândru înflorat și pânză albă cum îi zăpada…   totul nou-nouț mă așteaptă în ladă, iezact cum a pus răposata Mărie, fie-i țărâna ușoară! așa și stă… Da uitasem să vă spun de opinci… Din piele de porc mistreț, da ce piele… Mi le-a făcut bătrânul Toderaș, Dumnezeu să-l odihnească! De copărșeu nici nu mai pomenesc! Din scândură de stejar de trei țenti, și atât de tihnit stai în el de nu-ți vine să te mai ridici, Ilie Stolaru mi l-a făcut, iartă-l doamne și pe el! «Nene Mihai – îmi spuse, – așa copărșeu am să-ți fac de o să mă pomenești și peste o sută de ani.» și cruce din lemn de stejar mi-a cioplit. Da, la mine totul e gata, totul e așa cum trebuie să fie, după orânduiala pământului, pune-te jos și mori liniștit când vrei, chiar și acum căci nimeni nu-și va bate capul cu tine. Numai să nu mă ducă cu mașina ca pe… că i-aș blestema de dincolo de lume… Pe mine cu căruța trasă de boi să mă ducă, eu le-am poruncit la ai mei… Că de m-ar duce Doamne ferește ca pe Grigore , n-aș mai da două parale pe moarte, dar la mine slava Domnului totu-i așa cum trebuie – după orânduiala pământului.

Ți-a trebuit ție Ioane?..


(Monolog)

Eh! De ați ști voi? Cât timp a trecut de atunci?.. Iar eu, câteoadată vorbesc cu el, așa, de parcă ar fi viu, prietenește… și vorbesc, și vorbesc… până nu pomenesc tot trecutul nu mă opresc, așa cum aș vorbi cu dumneavoastră, de parcă ar sta în fața mea.  «No, că apoi ți-o trebuit ție Ioane?...», îl întreb, iar el nimic! Doar zâmbește. Zâmbește frumos, dulce și blând, la fel cum a zâmbit și atunci… Și e atât de tânăr și de frumos, seamănă cu îngerul din capela de la Coștiui, ăla de ține în mână sabia de foc, ca nu cumva să se apropie păcătoșii de «pomul cunoașterii binelui și a răului». Iar mie... Mi-e frică să mă uit în oglindă – mi s-a îngălbenit chipul de parcă aș fi din ceară, am slăbit ca o scoabă, riduri peste riduri, iar pe sub ochi parcă cineva m-a mânjit cu cerneală… Doamne ce a făcut bătrânețea din mine! M-a îndoit, m-a cocoșat și de dimineață până-n seară  numai  «că-hă, că-hă», iar el?... «No, că apoi ți-o trebuit ție Ioane?..., – îi repet. – Oare nu au fost destule fete în sat? Au fost, Ioane! Au fost destule, puteai să îngrădești satul cu ele! Dar tu ai vrut să mi-o iei, precum acel rege David, a luat singura mioară de la omul sărac, așa ai vrut să mi-o iei și tu. Am înțeles atunci, din privirea ei că am pierdut-o pentru totdeauna, și odată cu ea toată liniștea din suflet. Sufletul omului e ca un codru des Ioane, nimeni nu poate ști ce se petrece în el.  Crezi că mie mi-a fost ușor să ridic mâna asupra ta?... Eh, nu mi-a fost ușor, de fel nu mi-a fost ușor să săvârșesc asemenea păcat de moarte. Dar ce altceva îmi rămăsese de făcut?... De parcă nu ți-am spus: «nu-mi sta în cale Ioa’, că te omor!...» Ți-am spus, iar tu zâmbeai, de parcă nu știai ce-i aia teamă. Gheorghe Dereș mi-a promis mie fata, că l-am scăpat de la moarte când au sărit pe el oșenii cu cuțitele la târgul din Baia. S-a ținut de cuvânt și a dat-o după mine. Dar parcă m-am bucurat de ea, de frumusețea ei, de zâmbetul ei? Ea zâmbea numai pentru tine! Și tu îi zâmbeai… La început eram fericit, deoarece dintr-un coate rupte am ajuns în rândul gospodarilor, căci Dereș mi-a lăsat mie totul: casa, pământul, caii… Dar pe urmă?... Mara, de dorul tău s-a uscat pe picioare, ca o lumânare de seu s-a topit și s-a dus dincolo, la tine, iar eu, pe urmă am băut totul: caii, pământul, casa și m-am întors înapoi în cocioaba părintească ’tui mama ei de viață! În ce puneam suflet se năruia, nu aveam noroc de nimic, numai din necaz în necaz am dus-o… Ea știa că eu te-am… știa bine! Atunci când te-au găsit fără suflare în Valea Caiilor așa m-a sferdelit cu ochii de-mi îngețase sângele în vene, dar un cuvânt nu a scos despre asta, un cuvânt… așa a și plecat. Iar mie acum ce mi-a mai rămas Ioane?...», îl întreb, iar el nimic! Doar zâmbește. Zâmbește frumos, dulce și blând, la fel cum a zâmbit și atunci… Eh! De ați ști voi? Cât timp a trecut de atunci?.. Iar eu câteoadată vorbesc cu el, așa, de parcă ar fi viu, așa cum aș vorbi cu dumneavoastră – prietenește.

Baba Rozalina


 (Monolog)

«Dumnezeule milostiv Carele ești în ceruri, Rege al nostru ceresc și tu Preafericită Precistă Maică a Domnului nostru, izbăviți-mă de toate relele și miluiți-mă pre mine păcătoasa! Sfinte mucenic Haralambie și tu sfântă cuvioasă Varvara… – șoptea speriată, abia mișcându-și buzele uscate baba Rozalina, care nu putea să-și dea bine seama ce o trezise din somn: ploaia ce-i dărăbăna în prichiciul geamului sau visul acela înăbușitor și urât care o chinuie neîncetat?... – Ce-i mai trebuie, ce mai vrea de la mine? Oare am fost eu prima sau ultima?... Cât va mai trebui, Doamne iartă-mă! să mă târăsc în genunchi pe sub icoane, să bat plocoane și să mă rog pentru… oare nu am bătut destul drumul mânăstirilor ca să mă lase?... De ce nu-mi dă  pace, ce mai vrea?... M-am spovedit și în fața preotului, și în fața icoanelor, și în fața Dreptului Dumnezeu? Iar el în fiecare noapte îmi apare-n vis. Stă nemișcat și mă privește, îmi arde sufletul cu uitătura lui diavolească și tace, tace ca o stană de piatră. O vorbă de mi-ar zice, o singură vorbuliță de ar rosti și mi s-ar despovăra sufletul, dar el nu și nu!... Tace la fel ca atunci… ca în seara când felcerul… De ce nu m-a lovit atunci, de ce nu m-a jucat în picioare? De ce nu mi-a rupt coastele, cum fac alți bărbați? I-a fost atât de greu să mă scuipe în obraz, să urle că-s o curvă și să mă ia la palme?… Dar el nu! Un cuvânt n-a scos, s-a întors și a ieșit. Cum a venit, așa s-a și dus, în afară de mine și de felcer n-a știut nimeni că a dat pe acasă. Peste trei săptămâni l-au adus țapinarii în copârșeu. L-a strivit un fag în cădere, unii spun că s-a aruncat singur sub el, cine știe?... Oare eu nu l-am iubit?... L-am iubit și încă cum… îmi era drag ca lumina ochilor, mi-aș fi dat viața pentru el! Dar el dădea pe acasă atât de rar și atunci pentru o zi, două, iar felcerul  îmi făcea ochi dulci, ce era să fac?... Eram tânără și aveam pofte trupești, dar cu sufletul numai pe el l-am iubit… Dumnezeu mi-e martor! Iar el tace. Tace ca o stană de piatră. O vorbă de-ar scoate, o singură vorbuliță și… dar el tace, ca atunci când…»  

vineri, 17 februarie 2012

Rabinul, bancnota şi unchiul Fedea


Afară ploua de puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Nu că asta cu degetele e din aia cu întunericul. Atunci ce rămâne de făcut?... Reluăm:
Afară ploua cu găleata (așa e bine!). Unchiul Fedea, cu desaga pe umăr, de parcă l-ar fi încovoiat patru draci, alerga de rupea pământul spre mica haltă de la marginea orașului, ce avea și o sală de așteptare.  Înăuntru nu se afla suflet de creștin, doar un evreu cu o pălărie mare, neagră pe cap, îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu cravată tot neagră, cu niște ochi mici și iuți, ce parcă încercau să se ascundă în spatele ochelarilor mici și rotunzi cu niște lentile foarte groase. Ce îl miră pe unchiul Fedea erau părul lung, creț de culoarea mătăsii de porumb, când porumbul încă are dinți de lapte și perciunii extrem de mari.
«Ia numa uită-te la îsta cum arată! De l-aș întâlni noaptea aș face-n gaci de frică», dar uitându-se mai bine la ovreu, era cât pe ce să-și tragă un pumn în cap. «Dacă îsta nu-i rabinul Maiorovici, atunci eu nu-s unchiul Fedea din Fedorivna…», și apropiindu-se de rabin îl salută scoțându-și pălăria de pe cap:
        Lăudă-ă-ă… ga-hă, ga-hă, gh-gh-gh-m… Bună ziua domnucule rabin!
        Să de-a Dumnezeu! – zâmbi șiret rabinul.
        Potop domnucule rabin, potop nu alta!
        Da de unde ești dumneata unchiule? – se interesă rabinul.
        Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna! Sunt unchiul Fedea din
Fedorivna! – repeta unchiul Fedea, știind foarte bine că evreilor le plac fedorivnenii, deoarece aceștia, trăiesc în foarte bună înțelegere cu ei.
        Din Fedorivna zici că ești unchiule? – se bucură rabinul.
        Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna, unchiul Fedea din Fedorivna.
Am intrat să mă ascund de ploaie și pe urmă o iau cu Dumnezeu încet spre Fedorivna, până diseară mai e mult…
        Da de ce nu mergi unchiule cu trenul? – întrebă mirat rabinul.
        Ehe!... Să fi dum’ata sănătos domnucule rabin! Trenu’ face cinci lei, cin-ci lei
domnucule, cin-ci!... De unde să am eu cinci lei? – aproape plânse unchiul Fedea.
        Uite îți dau eu cinci lei ca să nu mergi pe jos! – spuse rabinul întinzându-i
unchiului o bancnotă de cinci lei.
        Să vă de-a Dumnezeu sănătate domnucule rabin și fericire și… și… – nu-și mai
termina unchiul  Fedea urările, căci de afară se auzi fluieratul locomotivei.
Rabinul ieși, unchiul după el, dar nu se îndreptă spre tren ci o zbughi pe după haltă unde se afla bufetul lui nea Ilie.
Ehei! Cu cinci lei unchiul Fedea bău o «țuică bătrână» și, uitând că e în ziua de Sfânta vineri, înfulecă și patru mititei.
        No, apăi amu aș mere pe jos la Budapeșt și nu la Fedorivna să nu mărg! – spuse
unchiul și făcându-și semnul crucii porni spre casă.   

* * *

A doua zi, trecând pe lângă cârciuma lui Duvid, unchiul Fedea își aduse aminte ce mici gustoși mâncase la nea Ilie și i se făcu poftă de o halbă de bere.
«Poate reușesc să-l păcălesc pe Duvid și mi-o da o bere pe barbă. Da zgârcit mai e, cum intri te și întreabă de bani, nu ca Leiba și Șulim care îți dau oricând, da amu nu m-oi duce până-n celălat capăt al satului pentru o bere. A si cea si!» – hotărî unchiul intrând în cârciumă.
        Nu știu ce să zic Fedea!... Dumneata ești cam greu la datorie!... – se cam îndoia
Duvid.
        Până mâine domnucule Duvid, am acasă! Am cinci lei, că mi-o dat rabinul
Maiorovici ieri la Sighet în haltă când o plouat. Tare bun vom rabinul!
        Ți-a dat rabinul cinci lei?! – aproape strigă Duvid.
        Da, mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…
        De-mi adunci mâine bancnota de la rabin eu îți dau pe ea două și nici berea nu ți-
o trec în cont, ba îți mai dau una!
        Da de ce mâine?!... – sări ca ars unchiul Fedea. – Amu ți-o aduc domnucule
Duvid, amu mintenaș, ozon-perț îs îndărăt cu bancnota! – și golind pe nerăsuflate halba cu bere, fugi la bătrânul Măgură să ceară cinci lei împrumut.
Duvid învârti bancnota pe toate părțile, o mirosi de câteva ori și foarte mulțumit o puse în sertar de unde scoase alte două bancnote a câte cinci lei fiecare și i le întinse unchiului.

* * *

A treia zi, ieșind din biserică, unchiul Fedea pipăind bancnota de cinci lei primită de la Duvid, se întâlni cu Șulim care îl luă în primire de cum îl văzu.
        Nu te supăra unchiule Fedea, dar așa om prost ca dumneata nu am mai văzut de
când sunt!...
        No, că apăi de ce grăiești așe domnucule Șulim?... – întrebă mirat unchiul Fedea.
        E drept că ți-a dat rabinul cinci lei?
        Da mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…
        Și tu i-a vândut lui Duvid pe zece! Puțin, puțin unchiule Fedea, eu îți dădeam un
pol pe ei!
        No, că apăi după cum văd domnucule Șulim, dum’ata chiar mă crezi prost…
cum era să-i vând lui Duvid bancnota primită tom’na de la rabinul Maiorovici?... Ha-ha-ha… I-am vândut alta, să se bucure ca bolundul de țurțur. Uite bancnota de la rabin, nu aș da-a-a-o nici pentru doi poli! – scoase unchiul bancnota și o învârti pe sub nasul lui Șulim.
        Da cât ceri pe ea? – îi sclipiră ochii evreului.
        Ehe, fără cinzeci de lei nici să nu te gândești la ea domnucule Șulim.
Astfel vându unchiul Fedea bancnota primită de la Duvid lui Șulim pentru cinzeci de lei, apoi a treia zi, alta lui Leiba pentru șaizeci, iar a patra zi fu chemat la sfatul popular pentru a da socoteală, căci ovreii nu erau atât de supărați că unchiul îi trăsese pe sfoară, cât vroiau să știe care dintre ei deține bancnota rabinului.
        Spune unchiule la care din ei bancnota! – spuse distrat primarul care îndeplinea
rolul de împăciuitor.
        Apă-ă-ăi la niciunu’!
        Cu-u-um! Da unde e? – întrebară în cor comercianții evrei.
        No, apăi am cheltuit-o chiar atunci, la nea Ilie!   

Vaca, petrolul si unchiul Fedea



Așa văcuțe frumoase ca ale unchiului Fedea nu mai avea nimeni în toată Fedorivna. Rotunjele, frumușele, plinuțe ca niște dovlecei de îți era drag să te uiți la ele cum strălucesc, de parcă erau din mătase. Iar lapte?... Mulgea câte trei donițe la un muls, de la două văcuțe. Da’ ce lapte dădeau văcuțele unchiului Fedea... gras și gustos de ieșea o smântână din el... da’ cașul...  nici nu vă mai spun că-mi lasă gura apă.
Gurile rele au început să bârfească că unchiul Fedea ar fi șișcoi și că ia laptele de la alte vaci și de aceea vacile lui dau mult lapte. Ba mai mult de atât, baba Tocănoia se jura «pe ce stă lumea», că unchiul Fedea ar mulge noaptea în podul casei «terlița de îmblătit cânepa». Dar puțini o credeau, deoarece știau bine câte basne putea născoci bătrâna.
Când femeile curioase îl întrebau pe unchiul Fedea care-i secretul de văcuțele lui dau atâta lapte... acesta răspundea zâmbind:
        Dă-mi văcuțo smântânică, dă-mi și caș și unt! De sub coadă păstorițo, că așe m-ai
păscut. Eu mă trezesc la patru dimineața și mă duc cu desaga de-a umăr în Poiana Împăratului, de unde aduc trifoi pentru văcuțele mele. Apoi sarea și fărina de cucuruz nu lipsesc din iesle... Văcuțele mele numa ouă și miere nu dau, da în rest dau de tăte...
«Se pricepe la marhă mai bine decât bătrânul Gorun care o terminat oarece școală pentru marhă.» Îl lăudau pe unchiul Fedea sătenii care de multe ori când li se «betejea marha» îi cereau unchiului sfaturi. Dacă se pricepea unchiul Fedea la marhă, sau nu se pricepea... bunul Dumnezeu știe! Dar dădea câte o povață, de marha se făcea pe loc bine.
        Așe am vindecat-o eu pe Zoreana me! – îi asigura unchiul Fedea.
Dar într-o dimineață, de abia se crăpa de ziuă, unchiul Fedea mergea spre grajd să
vadă ce fac văcuțele lui, când de pe Dâmbul Ascuțit se auzi vocea lui Pătru Clopoțel:
        Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!
        Hă-ă-ă-ă-ăi! – răspunse unchiul Fedea.
        Nu știu ce-i cu vaca me?... Ori o înghițit un păianjen, ori focu o ști, că s-o umflat
ca o dobă, tu nu ai pățit niciodată așe ceva-a-a?        
        Apăi, no că pățit-am și eu, amu-s șepte ani-i-i! – răspunse unchiul Fedea.
        Și ce i-ai dat Fedea-a-a?
        Petrol Pătrule, petro-o-ol!
Toată ziua a umblat unchiul Fedea necăjit, poate din cauza vacii bolnave a lui Pătru
Clopoțel, poate și-a adus aminte de vaca care i s-a îmbolnăvit cu șapte ani în urmă, cine știe?... S-a mai înveselit spre seară, când Pătru a strigat din nou:
        Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!
        Hă-ă-ă-ă-ăi!
        I-am dat vacii mele petrol cum ai zis și o pierit biata!
        Ș-a me o pierit după petrol mă-ă-ăi Pătrule-e-e! – strânse nevinovat din umeri
unchiul Fedea și intră în casă.



Ovreul, cântarul şi unchiul Fedea


OVREUL, CÂNTARUL ȘI UNCHIUL FEDEA

Deși era vineri seara când toți bărbații israieliți se pregătesc de sabaș, deoarece legea lui Moise glăsuiește, că pentru marea sărbătoare, trebuia să-și curețe nu numai hainele și trupul, ci și sufletul, lui Duvid nu-i ardea de sărbătorit.  Se învârtea ca un titirez prin curte și tot mârâia ca un câine ba la Rifca, ba la micuțul Josefko. Nimic nu îi era pe plac, i se părea că totul e anapoda – mămăliga nefiartă, cartofii prea fierți, varza nesărată, ciorba prea sărată, odaia nearanjată, podeaua nemăturată,  feștila a secat, Josefko-i  nepieptănat,  «Și dracu să-l ia de șarlatan puturos!» – șopti Duvid, scrâșnind din dinți.
Totul ar fi răbdat, totul!... Dar una ca asta nu! Așa ceva nu ar fi răbdat nici patriarhul Avraam, ca un neica nimeni, un potlogar și pe deasupra și analfebet să-l jecmănească în așa fel, pe el care vorba ceea știa carte. Să-l fure, să-și bată joc de munca lui. Dacă l-ar fi tras pe sfoară un negustor, ar fi fost cu totul altceva. Ar fi răbdat, nu ar fi spus nimic, dar cum putea să treacă peste așa o mare obidă, ca să-l fure un mojic ca unchiul Fedea, pe care numai cine nu vrea nu-l păcălește.
Da și lui îi trebuia să-și găsească de lucru cu calicul de Fedea?... I-a dat  și zahăr și orez și o cinzeapă de «Rom», ba pe deasupra și o cutie de chibrituri… Iar nemernicul de Fedea își împreuna mâinile ca pentru rugăciune, mai-mai să cadă în genunchi: «Așe caș vă aduc dom’ Duvid de n-o să mă uitați veci-șohan! Că Zoreana me dă un lapte gras și bun cum îi untura de gâscă!», iar el bucoros: «Două kilograme unchiule Fedea!». «Două dom’ Duvid, două! Un kil pentru mniere și altu pentru rișcaș, iar pentu «Rom» și pentru șalitră Dumnezeu drăguțul să vă blagoslovească cu mâna Sa, după dreptatea și bunătatea matale!». Și i-a adus cașul!  Ce-i drept foarte gustos, dar l-a cântărit în loc de două kilograme, de abia cântărea unul și jumătate. Era să crape fierea în el nu alta.
Dar nu o să-i dăruiască el asemenea jignire!... Nu, nu poate să-i treacă cu vederea! Duminică, se v-a duce în fața biserici și când vor ieși oamenii de la slujbă, acolo îl va face de haram în fața tuturora, așa… să se învețe minte! Și să audă și preotul ce fac creștinii lui. Iar despre ovrei spun că fură, lua-i-ar dracu pe toți!...
Duminică la prânz cum auzi bătaie de clopot, Duvid își luă cârja și se îndreptă spre biserică. Ajunse la timp, și cum îl văzu pe unchiul Fedea, îl arătă cu degetul și strigă:
        Ascultați oameni buni ce face fratele vostru întru Hristos!
        No, Fedea iar ai călcat pe lompău! – râse Ion a lui Negrea.
            Bietul unchieș se uită la ovreu ca măgarul la căruță și strânse nevinovat din umeri.
        Haide, spune să audă și frații tăi cum vinzi cașul! – spuse triumfător Duvid.
        Apăi nu grăii cu păcat, că așe caș ca la mine… eu duc caș și la pulițișt și la…
        Lasă asta! – îl întrerupse Duvid. – Mai bine spune cum îl cântărești?!...
        Apăi, no Doamne iartă-mă! Cum să-l cântăresc?... Pe cântar, ca toată lumea.
        Da ce cântar ai tu, că în loc de două kilograme, m-ai adus de abia unul și
jumătate?
        D’apoi cântaru’ meu îi bun, da’ nu știu unde focu’ mi s-o prăpădit greutățile și
am cântărit după mnierea și rișcașul pe care mi-le-ai dat. Un kil de mniere cu un kil de rișcaș fac două kile, atâta caș ți-am cântărit.
            Toți creștini izbucniră în răs, iar preotul s-a apropiat de Duvid și îi spuse:
        Domnule Duvid în noul testament stă scris: «Cu ce măsură măsori, cu aceiași
măsură ți-se va măsura…»

VACA, PETROLUL ȘI UNCHIUL FEDEA

Așa văcuțe frumoase ca ale unchiului Fedea nu mai avea nimeni în toată Fedorivna. Rotunjele, frumușele, plinuțe ca niște dovlecei de îți era drag să te uiți la ele cum strălucesc, de parcă erau din mătase. Iar lapte?... Mulgea câte trei donițe la un muls, de la două văcuțe. Da’ ce lapte dădeau văcuțele unchiului Fedea... gras și gustos de ieșea o smântână din el... da’ cașul...  nici nu vă mai spun că-mi lasă gura apă.
Gurile rele au început să bârfească că unchiul Fedea ar fi șișcoi și că ia laptele de la alte vaci și de aceea vacile lui dau mult lapte. Ba mai mult de atât, baba Tocănoia se jura «pe ce stă lumea», că unchiul Fedea ar mulge noaptea în podul casei «terlița de îmblătit cânepa». Dar puțini o credeau, deoarece știau bine câte basne putea născoci bătrâna.
Când femeile curioase îl întrebau pe unchiul Fedea care-i secretul de văcuțele lui dau atâta lapte... acesta răspundea zâmbind:
        Dă-mi văcuțo smântânică, dă-mi și caș și unt! De sub coadă păstorițo, că așe m-ai
păscut. Eu mă trezesc la patru dimineața și mă duc cu desaga de-a umăr în Poiana Împăratului, de unde aduc trifoi pentru văcuțele mele. Apoi sarea și fărina de cucuruz nu lipsesc din iesle... Văcuțele mele numa ouă și miere nu dau, da în rest dau de tăte...
«Se pricepe la marhă mai bine decât bătrânul Gorun care o terminat oarece școală pentru marhă.» Îl lăudau pe unchiul Fedea sătenii care de multe ori când li se «betejea marha» îi cereau unchiului sfaturi. Dacă se pricepea unchiul Fedea la marhă, sau nu se pricepea... bunul Dumnezeu știe! Dar dădea câte o povață, de marha se făcea pe loc bine.
        Așe am vindecat-o eu pe Zoreana me! – îi asigura unchiul Fedea.
Dar într-o dimineață, de abia se crăpa de ziuă, unchiul Fedea mergea spre grajd să
vadă ce fac văcuțele lui, când de pe Dâmbul Ascuțit se auzi vocea lui Pătru Clopoțel:
        Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!
        Hă-ă-ă-ă-ăi! – răspunse unchiul Fedea.
        Nu știu ce-i cu vaca me?... Ori o înghițit un păianjen, ori focu o ști, că s-o umflat
ca o dobă, tu nu ai pățit niciodată așe ceva-a-a?        
        Apăi, no că pățit-am și eu, amu-s șepte ani-i-i! – răspunse unchiul Fedea.
        Și ce i-ai dat Fedea-a-a?
        Petrol Pătrule, petro-o-ol!
Toată ziua a umblat unchiul Fedea necăjit, poate din cauza vacii bolnave a lui Pătru
Clopoțel, poate și-a adus aminte de vaca care i s-a îmbolnăvit cu șapte ani în urmă, cine știe?... S-a mai înveselit spre seară, când Pătru a strigat din nou:
        Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!
        Hă-ă-ă-ă-ăi!
        I-am dat vacii mele petrol cum ai zis și o pierit biata!
        Ș-a me o pierit după petrol mă-ă-ăi Pătrule-e-e! – strânse nevinovat din umeri
unchiul Fedea și intră în casă.


RABINUL, BANCNOTA ȘI UNCHIUL FEDEA

Afară ploua de puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Nu că asta cu degetele e din aia cu întunericul. Atunci ce rămâne de făcut?... Reluăm:
Afară ploua cu găleata (așa e bine!). Unchiul Fedea, cu desaga pe umăr, de parcă l-ar fi încovoiat patru draci, alerga de rupea pământul spre mica haltă de la marginea orașului, ce avea și o sală de așteptare.  Înăuntru nu se afla suflet de creștin, doar un evreu cu o pălărie mare, neagră pe cap, îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu cravată tot neagră, cu niște ochi mici și iuți, ce parcă încercau să se ascundă în spatele ochelarilor mici și rotunzi cu niște lentile foarte groase. Ce îl miră pe unchiul Fedea erau părul lung, creț de culoarea mătăsii de porumb, când porumbul încă are dinți de lapte și perciunii extrem de mari.
«Ia numa uită-te la îsta cum arată! De l-aș întâlni noaptea aș face-n gaci de frică», dar uitându-se mai bine la ovreu, era cât pe ce să-și tragă un pumn în cap. «Dacă îsta nu-i rabinul Maiorovici, atunci eu nu-s unchiul Fedea din Fedorivna…», și apropiindu-se de rabin îl salută scoțându-și pălăria de pe cap:
        Lăudă-ă-ă… ga-hă, ga-hă, gh-gh-gh-m… Bună ziua domnucule rabin!
        Să de-a Dumnezeu! – zâmbi șiret rabinul.
        Potop domnucule rabin, potop nu alta!
        Da de unde ești dumneata unchiule? – se interesă rabinul.
        Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna! Sunt unchiul Fedea din
Fedorivna! – repeta unchiul Fedea, știind foarte bine că evreilor le plac fedorivnenii, deoarece aceștia, trăiesc în foarte bună înțelegere cu ei.
        Din Fedorivna zici că ești unchiule? – se bucură rabinul.
        Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna, unchiul Fedea din Fedorivna.
Am intrat să mă ascund de ploaie și pe urmă o iau cu Dumnezeu încet spre Fedorivna, până diseară mai e mult…
        Da de ce nu mergi unchiule cu trenul? – întrebă mirat rabinul.
        Ehe!... Să fi dum’ata sănătos domnucule rabin! Trenu’ face cinci lei, cin-ci lei
domnucule, cin-ci!... De unde să am eu cinci lei? – aproape plânse unchiul Fedea.
        Uite îți dau eu cinci lei ca să nu mergi pe jos! – spuse rabinul întinzându-i
unchiului o bancnotă de cinci lei.
        Să vă de-a Dumnezeu sănătate domnucule rabin și fericire și… și… – nu-și mai
termina unchiul  Fedea urările, căci de afară se auzi fluieratul locomotivei.
Rabinul ieși, unchiul după el, dar nu se îndreptă spre tren ci o zbughi pe după haltă unde se afla bufetul lui nea Ilie.
Ehei! Cu cinci lei unchiul Fedea bău o «țuică bătrână» și, uitând că e în ziua de Sfânta vineri, înfulecă și patru mititei.
        No, apăi amu aș mere pe jos la Budapeșt și nu la Fedorivna să nu mărg! – spuse
unchiul și făcându-și semnul crucii porni spre casă.   

* * *

A doua zi, trecând pe lângă cârciuma lui Duvid, unchiul Fedea își aduse aminte ce mici gustoși mâncase la nea Ilie și i se făcu poftă de o halbă de bere.
«Poate reușesc să-l păcălesc pe Duvid și mi-o da o bere pe barbă. Da zgârcit mai e, cum intri te și întreabă de bani, nu ca Leiba și Șulim care îți dau oricând, da amu nu m-oi duce până-n celălat capăt al satului pentru o bere. A si cea si!» – hotărî unchiul intrând în cârciumă.
        Nu știu ce să zic Fedea!... Dumneata ești cam greu la datorie!... – se cam îndoia
Duvid.
        Până mâine domnucule Duvid, am acasă! Am cinci lei, că mi-o dat rabinul
Maiorovici ieri la Sighet în haltă când o plouat. Tare bun vom rabinul!
        Ți-a dat rabinul cinci lei?! – aproape strigă Duvid.
        Da, mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…
        De-mi adunci mâine bancnota de la rabin eu îți dau pe ea două și nici berea nu ți-
o trec în cont, ba îți mai dau una!
        Da de ce mâine?!... – sări ca ars unchiul Fedea. – Amu ți-o aduc domnucule
Duvid, amu mintenaș, ozon-perț îs îndărăt cu bancnota! – și golind pe nerăsuflate halba cu bere, fugi la bătrânul Măgură să ceară cinci lei împrumut.
Duvid învârti bancnota pe toate părțile, o mirosi de câteva ori și foarte mulțumit o puse în sertar de unde scoase alte două bancnote a câte cinci lei fiecare și i le întinse unchiului.

* * *

A treia zi, ieșind din biserică, unchiul Fedea pipăind bancnota de cinci lei primită de la Duvid, se întâlni cu Șulim care îl luă în primire de cum îl văzu.
        Nu te supăra unchiule Fedea, dar așa om prost ca dumneata nu am mai văzut de
când sunt!...
        No, că apăi de ce grăiești așe domnucule Șulim?... – întrebă mirat unchiul Fedea.
        E drept că ți-a dat rabinul cinci lei?
        Da mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…
        Și tu i-a vândut lui Duvid pe zece! Puțin, puțin unchiule Fedea, eu îți dădeam un
pol pe ei!
        No, că apăi după cum văd domnucule Șulim, dum’ata chiar mă crezi prost…
cum era să-i vând lui Duvid bancnota primită tom’na de la rabinul Maiorovici?... Ha-ha-ha… I-am vândut alta, să se bucure ca bolundul de țurțur. Uite bancnota de la rabin, nu aș da-a-a-o nici pentru doi poli! – scoase unchiul bancnota și o învârti pe sub nasul lui Șulim.
        Da cât ceri pe ea? – îi sclipiră ochii evreului.
        Ehe, fără cinzeci de lei nici să nu te gândești la ea domnucule Șulim.
Astfel vându unchiul Fedea bancnota primită de la Duvid lui Șulim pentru cinzeci de lei, apoi a treia zi, alta lui Leiba pentru șaizeci, iar a patra zi fu chemat la sfatul popular pentru a da socoteală, căci ovreii nu erau atât de supărați că unchiul îi trăsese pe sfoară, cât vroiau să știe care dintre ei deține bancnota rabinului.
        Spune unchiule la care din ei bancnota! – spuse distrat primarul care îndeplinea
rolul de împăciuitor.
        Apă-ă-ăi la niciunu’!
        Cu-u-um! Da unde e? – întrebară în cor comercianții evrei.
        No, apăi am cheltuit-o chiar atunci, la nea Ilie!   

Puntea, primarul şi unchiul Fedea



        Ia uită-te numa’ la el unde a mutat lăptăria procletul!...Muta-i-ar Dumnezeu
fălcile de fariseu, îsta-i birău?!... S-o lăudat că face câte-n lună şi stele, ş-o făcut din căcat bici şi se mai laudă că puşcă la capăt, ’tui răgălia mâne-sa de birău, că nu-i bun de nimnica – boscorodea unchiul Fedea cu desagii pe umăr, ducând două ulcioare de lapte la punctul de colectare a laptelui. – Până a fost Ionu a lu’ Căpăstru birău, lăptăria era la ovreul Mendel, iar căcănarul asta trebuia s-o mute la dracu-n praznic to’mai dincolo de râu la bătrâna Borhoie, că-i mătuşă-sa, tun-o dracu şi pe ea s-o tune! Şi încă are coraju’ să-mi spună: «Unchiule Fedea noi suntem oarece neamuri.» Câinele nostru o umblat la căţeaua lor şi iacătă deja suntem de ai noştri!... Nu vreau să am aşe mare mândrie de a si neam cu Ciopoieni. Cine nu-l îine minte pe bătrânul Ilie Ciopoi? Număra toate coteţele de găini prin sat, ca tare mult îi mai plăcea ordinea. Numa’ penele şi găinaţu’ rămânea pe unde trecea. Da nici îsta nu fugi departe de moşu-su. Că iute ce i-o fătat mintea – să mute lăptăria dincolo de râu, ca eu să mă duc to’mai până-n capul satului ca să trec dincolo peste podul de la Horşlog, ca altfel nu-i modru de trecut râul. Trece-ar tractorul ifetului peste el de bitangă! Până ajung cu lăptăţâna la Borhoie şi mă întorc înapoi, deja bongăne clopotele de amiază.
        ’neaţa Fedea! – îl salută Ion a lui Petrea Mutului. – Da ce ai început să
boscorodeşti singur ca bătrâna Pălagă?
        Aşe dimineaţă bună să-i fie birăului nos’ c-o mutat lăptăria tom’ai la Borhoia,
dincolo de râu! – răspunse unchiul Fedea supărat că-l auzise Ion boscorodind singur.
        Ha-ha-ha!
– râse Ion. – Păi tu nu şti Fedea că orice mână spre buzunarul său se
îndoaie?
        Păi eu nu am nimic cu mâna lui, îndoi-o-ar reumatismul s-o îndoaie,  de n-ar si
mutat lăptăria, că uite amu trebuie să mă duc până la podul Horşlogulşui ca să trec dincolo. Vai ş-amar de capul nostru Ione cu aşe birău!
        Apăi vezi tu Fedea că îştia  o făcut punte lângă Doroftei!
        Care îştia? – se miră unchiul Fedea.
        Păi îştia a birăului, de la sfatu’ popular.
«Ia te uită la el! Da poate nici nu-i atât de bitangă cum îl cred vomenii, – gândi
unchiul Fedea. – O făcut punte peste râu, poate trage şi ilectrica-n sat, cine şti’?... Da bine c-o făcut punte ca să nu mai tropotesc până-n capătu’ satului şi-napoi.
             Ajuns la punte unchiul Fedea fluieră a mirare văzând aşe o frumuseţe de punte.
             «Da-i-ar Dumnezeu sănătate pentru aşe punte! Uite-o nouă-nouţă din scândură ghembăluită, să te tot uiţi la aşe frumuşeţe de punte! Îţi vine să te descalţi înainte de a călca pe ea.» – nu mai putea de bucurie unchiul Fedea.
             Dar când ajunse pe la mijlocul punţii, deodată se auzi un «R-r-r-up» şi un «Tr-r-r-osc!» după aceea un «A-a-a-a-a!» şi un «Pleosc!»
             Ud leorcă, murdar, julit şi zgâriat, unchiul Fedea abia a ieşit viu din apă. Despre ulcioare?... Cred că nu mai are rost să vorbim.
        Bată-l Dumnezeu să-l bată de tâlhar! Iar încă îl laud şi mă bucur ’tui sfecla mâne-
sa– înjură unchiul Fedea şi porni bombănid către casă.
        Apăi după cum văd Fedea tu ai căzut în apă! – îi spuse când îl zări Ion a lui
Petrea Mutu.
        Am căzut! – scuipă cu năduf unchiul Fedea.
        Apăi aşe-ţi trabă, că io te-am avertizat, că puntea a făcut-o îia a birăului de la
sfatu’ popular și tu musai te-ai și suit pe ea.



Iadul, preotul şi unchiul Fedea


             «Aşe îmi trebuia mie azi biserică cum îi trebuiesc lupului ocheri, bombănea unchiul Fedea stând în genunchi şi din când în când uitânduse cu coada ochiului spre ornicul de pe perete ce-l dăruiese bisericii Mnihai a Bodnarului. – Da parcă poţi desluşi de aici ţifrele de pe faţa ceasului? Şi ţaigărele-s subţiri ca nişte igliţe de ’mpletit ciorapi... Da de la zgârciobul de Mnihai a Bodnarului la ceva mai bun nici să nu te aştepţi. De ar vedea el ce horlog are domnul puliţişt. Zici că-i credenţ nu ceas! Iar când e punt ora ezactă, sare din ea un cuculete şi aşe de mândru cucăieşte de zici că eşti în Dumbrava Tătarului nu în odaia puliţiştului, iar calicu’ de Mnihai a Bodnarului dăduse bisericii – ia ţie Ilia ce mie nu-mi hia! Da şi popa îsta atât întinde căzania, de mi-or amorţit genunchii. Tot o dă înainte cu iadul şi gheena iar mie zici că-mi umblă un muşuroi de furnici prin genunchi, ’tui mama mâne-sa de iad şi de gheenă! Numa’ de n-aş adormi că tare mă rumpe somnul. Cum drac’ să nu mă rumpă dacă am stat tătă noaptea la priveghiul Ţărmuroaiei, da s-o plătit să stai! Găluşte cu carne de păciună şi pancove făcute cu ouă iar horincă câtă vrei, vreo doişpe păhăruţe am foşnit pe gât, aşe priveghi mai rar. Apăi văd că mă biruie rău somnul. De-ar termina odată demonul de popă cu iadul său. Da’ şi pe mine m-o adus nevoia hăpt aci-n faţa lui să mă vadă. Şi Pătru a lu Puşcă deja-i pe moarte, numa de nu s-ar duce mai repede că mintenaş începe postul şi adio găluşte cu carne şi pancove cu ouă! Ce priveghi  mai e ăla?... Eu întotdeauna îi poruncesc Măriei: când oi pieri să taie o capră pentru priveghi, iar ea: «Nu-ţi bate capu’ Fedea, cum porunceşti aşe oi face, ai să vezi!...» Da parcă văd că n-o fi aşe, că tare zgârcită mai e, de-ar putea ar mânca şi de sub ea. Iar eu, de-ar pieri ea înaintea me, le-aş tăia pe amândouă! Zău că le-aş tăia!... Da’ tare mă tem că n-oi apuca eu să tai caprele... Oi crăpa înaintea ei, iar ea încă se va mărita, ori după Găvrilă a Şchiopului, ori după Gheorghea a Blidarului că au pinzie, mama lor de potlogari! Da’ las numa s-o ia, că apoi o să vadă ei cum îi Mărie me!... Ptiu, da ce mă mai rumpe somnul, mă îndoaie nu alta. Iar popa behăie ca o turmă de capre şi tot   despre iad şi despre iad, de parcă altceva n-ar şti. Da’ las că ajung eu acasă mi-oi aşterne lepedeul sub nucul valah şi oi dormi pân’ deseară.»
             Numai pentru o clipă închise unchiul Fedea ochii că şi văzu lepedeul întins la umbra nucului  valah, simţi   adierea plăcută a vântului... Vocea preotului se stingea încet, iar sărmanul unchieş, parcă plutea undeva între vis şi realitate.
        Dar vă spun ca vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masa cu
Avraam, Isaac si Iacov în Împarăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai de afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor – îşi continua predica preotul. Văzând că unchiul Fedea e pregătit să tragă o sforăială în biserică, îi trecu prin cap să-l înveţe minte pe unchieş cum se doarme la biserică, iar aceasta să fie de învăţătură de minte şi altor creştini somnoroşi.
        Care dintre voi vrea să fie aruncat  în întunericul de afară, unde  va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Care dintre voi iubiţi creştini vrea?... – întrebă preotul cu o voce blândă, lină care parcă îl adormea pe unchiul Fedea ca un cântec de leagăn. – Vrea careva dintre voi?...
        Hr-r-r, hr-r-r, hr-r-r! – se auziră sforăiturile unchiului Fedea. Mirenii abia
îşi stăpâneau râsul.
        Iar dacă, careva dintre voi vrea cu adevărat acest lucru să nu stea în
genunchi, acela să se ridice... – şi deodată părintele strigă puternic: – în picioare!
            Întreaga biserică izbucni în râs, vazându-l pe bietul Fedea sărind în picioare, ca un răcan în faţa căprarului.
        Unchiule Fedea dumneata vrei să fi aruncat în iad?... Am spus că  cei care vor
să fie aruncaţi în iad să se ridice în picioare. Văd că dintre toţi creştinii numai dumneata singur te-ai ridicat în picioare, vrei să mergi singur în iad?... – zâmbi şiret preotul.
        Da de ce singur? – întrebă mirat unchiul Fedea, după care adaugă,
scărpinându-şi ceafa.  – După cum bag sama părinte, şi du’mata stai în picioare.

Ciupercile, doctorul şi unchiul Fedea


        I-a numa’ uită-te la ele, ce frumoase sunt! Rotunjele, rumenele, proaspete-
prospeţele ca obrăjorii de pruncuţ abia născut şi nici urmă de vierme prin ele... Iar prostul de Mnihai Buturugă: «Fedea nu le culege, bată-te uiaga goală, că-s otrăvite şi o să pieri dracului!» Ba pe el să-l bată uiaga goală, mama lui de poltron! Că nu ştie nimic, din nas în gură – atâta ştie. Da ce... parcă stejărenii şi bârsănenii nu le culeg? Le culeg şi le mănâncă de le troznesc urechile şi n-au nici pe dracu, iar Buturugă una-două: «O să pieri!» Pieri-i-ar găinile-n Săptămâna Patimilor ca să umble în Joia Mare după ouă cu straiţa legată de gât ca pruncii iar straiţa să i-o bată vântul, băierul să-i rupă gâtul de prostan! Auzi! «O să pieri!» Nu i-ar mai pierii mulţi înainte! – mormăia pe sub nas unchiul Fedea, curăţind cu cuţitul său de buzunar mânătărcile ursului, pe care în Fedorivna nu le mânca nimeni. – De parcă eu numa odată am mâncat mânătărci?... Ehe să fie Buturugă sănătos de câte ori am mâncat, când am cioplit şlipere la Salva! Că bistriţenii le uscă, ba şi la murat le pun, că-s tare bune, mama lor de mânătărci, să tot mănânci şi nu te saturi! Iar tontul de Buturugă: «Fedea îs otrăvite, dacă nu pieri, o să bolunzeşti ca fetele lui Mitroi!...» şi le mai şi calcă-n picioare călcal-ar otomobilul doctorului să-l calce de bitangă! De parcă moimele lui Mitroi mâncaseră mânătărci... Dumnezeu sfântu ştie ce culeseseră, poate hribi ţigăneşti de au bolunzit amândouă, dar mie de la mânătărci ce să-mi fie?... Ehei le prăjesc cu cepuţă, fac o coleşuţă, mai am şi o ueguţă de horincuţă şi fac un ospăţ mai ceva ca la pomana bătrânei Varvara, unde am apucat o pancovă şi un păhăruţ de luhău. Iar berbecul de Buturugă: «Ai să pieri!...»
 Astfel, bombănind singur, unchiul Fedea curăţă ciupercile, le tăie feliuţe şi apoi le
puse la prăjit în ulei împreună cu o ceapă tocată mărunt.
             În scurt timp odaia se umplu de un miros gustos de ciuperci. Unchiului Fedea îi lăsa gura apa.
        Îţi vine să baţi prunci vecinilor şi să mănănci cu mama lor, – şopti unchieşul
înghiţind în sec. Când măncărica fu gata, unchiul Fedea, nu se aşeză la masă, pănă nu-i duse o porţie bună lui Doctor, dulăului său ciobănesc, pe care-l cumpărase pe când era un ghemotoc de căţel de la bătrâna Antohia, bunica medicului Antoh.  De atunci, unchiul Fedea, nu ar fi măncat fără Doctor nici cărnatul de Crăciun, nici oul de paşte – porţia lui împărţea frăţeşte cu dulăul.  «Câinele la câine trage», îl ocăra mătuşa Mărie, dar lui nici că-i păsa, ştia el bine cine-i cel mai mare prieten al omului! «Un câine e mai bun lăngă casă de cât o muiere», îi întorcea unchiul Fedea. Tare se mai măndrea cu Doctor al său, dar avea şi cu ce, asemenea dulău nu avea nimeni în toată Fedorivna şi avea un lătrat frumos, gros de se minunau trecâtorii vorbind între ei: «Aesta-i Doctorul lu’ Fedea, auzi-l ce frumos bate!...», iar unchiul Fedea chicotea şi îşi freca mâinile de bucurie.
            Golind sticluţa cu pălincă, unchiul Fedea se puse la înfulecat, de-i troznea după urechi.
        Da gustoase mai sunt! Iar Buturugă: «Ai să pieri!...» No, şi amu ar si bine să-
mi leg o ţăr’ osânza, – hotără unchiul Fedea şi peste căteva clipe sforăia ca un tractor la relantiv. Îl treziră vocile femeilor care coborau în sat, trecând prin livada lui.
           «Apăi muierile astea blestemate îşi făcură cărare prin livada me, îmi calcă iarba călcale-ar  aeroplanul, că n-au pic de obraz! Iar blestematul de Doctor nici nu mărăie le ele şi-a umplut pântecele cu mănătărci şi acum sforăie pe undeva, la umbră mama lui de dulău!» – gândi cu necaz unchiul Fedea.
           Prin geamul deschis ajungeau la el glasurile Anei a lui Toader Babiceanul şi al Varvarei lui Dumitru Cojocaru.
        S-a zis cu Doctorul, nu mai este! – spuse Ana.
        S-a dus sărăcuţul, s-a dus! – adăugase Varvara.
        Păcat mare!
        Cum nu tu nevastă să nu sie păcat după aşa măndreţe de...
Mai departe unchiul Fedea nu mai ascultă la vorbele femeilor. Înlemni pe loc,
simţi un fior rece pe şira spinării, văzu negru în faţa ochilor, începuse să-i văjăie capul iar părul i se ridică măciucă.
        Gata! S-a zis cu mine, caput! – şopti mai mult mort decât viu. – După Doctor
e rândul meu! Usca-i-s-ar înghiţitorea, că toată ziua a cobit: «Fedea ai să pieri!...» No şi amu pier! ’tui coleşa măne-sa de viaţă! Păi odată am măncat eu mănătărci?... Cănd am cioplit şlipere la Salva am... «Dar dacă alea nu au fost mănătărci ci hribi otrăviţi?!...» – găndul îi trecu prin cap ca o săgeată de foc. «Amu gata, musai să crăp! Crapa-o-ar Buturugă în tri şi nu-i bugât că pier eu, dar i-am ascuns soarele şi bietului Doctor, bătu-o-ar cuca de viaţă că-i subţire ca ş-o aţă! Iar berbecu’ de mine încă mă supăr pe Doctor că nu bate la muieri... Da poate m-oi tără cumva pănă la doctorul Antoh, cine şti’ cum le-o salvat atunci pe fetele lui Mitroi, poate m-o salva şi pe mine...» – dădu să se ridice din pat unchiul Fedea, da de unde?... În loc de cap parcă avea un bolovan greu pe umeri care-l trăgea în jos.
        Gata caput! – repetă unchiul Fedea şi se întinse în pat în aşteptarea morţii.
«Bată-r de aş pierii uşor că am auzit că de la otravă tare greu se crapă» – gândi
unchiul Fedea şi începu să şoptească o rugăciune. «Dar unde o fi pus Măria lumănarea că-i zgărcită ca ovreica Rifca, iar eu acum mo-i duce dincolo fară lumnină de său, ’tui ministeria măne-sa de treabă!...»
            Şi aşa gîndinduse ba la cele ale vieţi, ba la celelalte – ale morţi, unchiul Fedea încetul cu încetul lunecă într-un somn greu ca de plumb şi dormi pănă nu-l trezi vocea mătuşii Măriei care se întorsese din Sighet:
        Apăi măi vomule, ţie nu ţi-e ruşine să dormi ziua-n amiaza mare, vomenii se
Sparg de atăta muncă, iar tu sforăi ca scrofa-n coteţ! Bată-r de te-ai duce să crăpi şi tu nişte lemne, sau să aduci apă prospătă... – Dar văzându-i obraji palizi ca de mort, se mai potoli. – Da ce-i cu tine de te-ai gălbenit de tâtu tătului?... No, vezi că nu-i motru să te betejeşti amu când s-o dus şi doctorul... auzăt-ai că o pierit bietul?...
           Unchiul de abia mişcase din cap în semn că auzise şi el de bietul Doctor.
        S-o dus sărăcuţul, s-o otrăvit!
        Cu mănătărci! – adăugă unchiul Fedea.
        Ce mănătărci?!... Cine ţi-a turnat asemenea minciuni?... I-a uite ce mai
scornesc vomenii, una-două cu mănătărci!... Şi-o dat o inecţie dă-n alea... să-i stea ţeapănă comedia, că avea în Coştiui o ibovnică de nu-i mai făcea faţă... Mi-e mi-o spus bătrăna Antohia, babă-sa.
        Cine?! – strigă unchiul sărind din pat drept în picioare, mai ceva ca o cătană.
        Babă-sa Antohia, da ce ai de ţipi aşe?...
        Păi... doctorul Antoh o murit?...
        Păi, tu găndit-a-i că doctorul Kermeşi? – se miră mătuşa Mărie.
        Ha-ha-ha! – răse unchiul Fedea şi o zbughi pe ăşă afară fluierând după
Doctor. – Şfi-i-i-iu-şi-i-iu!...
           De după coteţ se ivi dulăul, se întinse leneş, căscă prelung şi dănd prietenos din coadă se apropie de unchiul Fedea.
        Ha-ha-ha!... Bătut-e-ar bombele lui Hicler de Buturugă, că tot o dădeai înainte
cu  «O să pieri! Că-s otrăvitoare...» si m-ai speriat de moarte!... Dar te pricepi tu la mănătărci cum se pricepe Doctor al meu la calendarul pravoslavnic!...

           


Mare pagubă mare!


         Freca-o-ar frasu’ pe Măria me’ s-o frece şi capul meu cel prost! Am ascultat
de aşchimodia naibii şi uite unde m-o dus mintea muierii!... Că nu vre’ să asculte de capul vomului, mira-s-ar lumea de capu’ ei de hoaşcă, că numa’ te roade şi te taie mai rău ca un joagăr de lemn. ’tui ceaprazantul şi ministerul mamii ei de treabă că numa’ pupăze îi ies din gură ’tule cuibul mamii lor! «Hai măi Fedea să ne cumpărăm oi!» Apăi de păciuni ne arde nouă tu Mării?! – încerc s-o lămuresc pe bosorcoia, dar meşteriţa dracului tot pe a ei o ţine: «Apăi tu eşti chior măi Fedea, nu vezi că amu toţi bocotanii ţin oi, numa’ noi şi bătrâna Ştefoaie mai ţinem capre.» Tu Mărie bolunzit-a-i sau ce-i cu tine muiere? Cu cine vrei să te pui tu?... Cu cine?... Poate cu Mniculai a lui Ignat, sau cu Mnihai a Plopului, sau... Doamne fereşte!... Cu domnul notar?!... Da ea, parcă l-o primit pe necuratu-n gazdă,  o ţinea una şi bună: «Nu-l mânia pe Dumnezeu tu Fedea!... Ce dacă noi nu avem iosag? Uite la capătu’ grădinii toloaca-i câtu-i ceriu de mare! Nu-i a noastră tătă?... Dacă avem oi o să avem lână şi ţi-oi împleti svetere de lână.» Împleti-o-ar necuratu în gardul ţintirimului s-o împletească de cotoroanţă! Am ascultat de mintea ei şi uite unde am ajuns! Şi pe deasupra şi vântu-mi suflă-n hăpt în obraz de zici că-i burduful covaciului nu alta! Batăr de aş ajunge până la cârciumă poate s-o mniluii careva de mine şi m-o cinsti cu o cinzeapă de horincă ’tui mama lui de vânturoi că te doboară din picioare, iar  cârciumaru’ acesta nu vre să dea pe barbă... E-e-eh nici cârciumarii nu mai sunt cum au fost cândva –  intram în cârciuma lui Leiba sau a lui Şulem şi nici nu păşem bine peste prag că te şi întrebau: «Ce serviţi domnule Fedea?» Domnule! Nu ca mucosul îsta: «Nu ai unchiule bani, nici nu te apropia de uşa cârciumii!» Apropia-i-ar Dumnezeu ziua prohodului! Pe când Leiba şi Şulem: «Lasaţi domnule Fedea, dacă nu aveţi bani acum plătiţi altădată, că nu fugim din sat!» Duce-i-ar bunul Dumnezeu în iad pe friţii care i-au dus din sat, că tare hireşi mai erau, nu ca nimuricu îsta de cârciumar...
Danin-go uite şi cârciuma, intru batăr să mă încălzesc... cine ştie...
Spre norocul unchiul Fedea, la o masă şedea plictisit Ostap Roşu, singurul
muşteriu al cârciumii, care văzând cum cârciumarul întoarse spatele la «Lăudăm pe Isus!» al unchiului, îl invită la masa lui.
        Încotro ai pornit unchiule pe o aşa vreme? – întrebă Ostap, mai mult să se afle
în treabă.
           Unchiul, de acum era sigur că Ostap îl va omeni cu un pahar. Toată lumea ştia că acest flăcău muieratic şi cartofor are tot timpul brâul plin de bani. De aceea şi începu să se vaite:
        Vai şi amar de capul meu nepo’ batăr nu mă întreba, uite creştinu’ pe aşa
vreme n-ar slobozi câ’nele din ogradă, iar eu musai să merg la sfatul popular să melduiesc paguba.
           Ostap îi făcu semn cârciumarului care aduse o sticlă de horincă şi două pahare. După ce turnă horincă în pahare şi ciocnind, dădură paharele peste cap, Ostap întrebă:
        Da ce pagubă ai păţit unchiule Fedea?
        Apăi mare pagubă, mare!.. Aşe pagubă nimeni să nu păţească nepo’! A dat
boala-n  oi, mor ca băzele după otravă!
        Ai, nu grăi unchiule! – se miră Ostap.
        D-a-a-a, da nepo’! Ca muştile pier!
        Şi mare pagubă ai avut? – întrebă Ostap umplând din nou paharele.
        Mare pagubă, mare!... – oftă unchiul şi după ce goli paharul adaugă:
        Jumătate din turmă mi-o pierit.
        Ju-mă-ta-te!... – aproape strigă Ostap umplând paharul unchiului.
        Jumătete,  jumătate... mare pagubă, mare!
        Şi câte oi ai avut în turmă?
        Două!... Două am avut – ca doi ochii în cap şi amu mi-o rămas una de
batjocura lumii, nu alta...
            Ostap, oricât ar fi vrut să se stăpânească nu reuşi, izbucni în râs, iar unchiul Fedea îl privi furios şi fără «mulţam fain!», fără «rămâi sănătos» ieşi din cârciumă şi se îndreptă spre sfatul popular să declare paguba, că «numa’ datorită bosorcoiei de Mărie» a ajuns de râsul lumii...





Binoclul


BINOCLUL I

Două săptămâni în cap, ca un ocnaş, unchiul Fedea a sfărmat piatra cu târnăcopul şi cu barosul, iar acum privea cu mândrie spre cele patru grămezi de piatră, pe care Grigore Lumei urma să le încarce în căruţă şi să le ducă de acolo. Unde va duce Grigore piatra?... Habar nu avea. Putea s-o ducă „la dracu-n praznic” sau „unde şi-a înţărcat mutul iapa” sau putea să n-o ducă de loc, unchiului Fedea îi era totuna!  El îşi făcuse treaba, şi de acum încolo, binoclul e al lui.
– No, amu cucăru îi a mnieu! Da ce cucăr... cu şcătuie de ptiele şă cu încuietore de sier, aşe cucăr mai rar, nici nu-mi pare rău că am chirlopănit două săptămâni de nu-mi simt mânurile de la de la crampen şi baros până am zdrobdit patru mâgle de piatră, ’tui lompăul mamei mă-sii de treabă, – înjură unchiul satisfăcut.
Mult s-a mai bucurat unchiul Fedea de binoclul câştigat cu sudoarea frunţii sale, căci aşa l-a blestemat Dumnezeu pe om: „Cu sudoarea frunţii tale o să-ţi câştigi visurile vieţii”, iar binoclul – era visul cel frumos, pe care unchiul Fedea îl tot visa din fregedă pruncie.
Însă bucuria unchiului Fedea era umbrită de două „guri spurcate”: una a „mârhoiei de babă” şi alta a „căcănarului de Micloş”, care parcă se vorbiseră să-i facă zile fripte.
– A robotit ca un şalgău în ocnă pentru un căcat de cucăr! – se văicărea pe la vecini mătuşa Măria. – Ş-amu şi l-a spânzurat de gât, spânzura-s-ar de grinda podului trântorul naibii, că nici o haznă nu-i de el – toată ziua stă cu ochii beliţi în cucăr şi fluieră ca la nuntă.  
            Dar vorbele „şişcoaiei de babă” nu îl necăjiră atât de rău ca cele rostite de „bitangă de Micloş” şi anume că binoclul lui nu ar fi binoclu militar ci „aşe o bagatelă de zăbavă pentru prunci”.
– ’tuţi ţâţa mă-tii ce ai supt-o azi şi mâ’ni de batjocoros, ascultă numa’ la el de obdielar păduchios – cucăru meu nu-i cătănesc! Parcă-i chior şi nu vede că-i verde, apăi de-i verde musai să fie cătănesc, dar se pricepe el la cucăre cum se pricep caprele mele la calendarul pravoslavnic. Mama lui de mocârtan! Apăi aşe cucăr nu are nici pădurariu Filip că de-ar ave, ar vedea hoţii şi nu s-ar fura tomna-şe pădurea ca-n codru. Da’ eu cu îst cucăr de mă uit spre Pârloaga Ungurului văd şi penele de la gâşte pân iarbă, de mă uit spre Sărata îi văd pe toţi care se duc la târg, de mă uit spre Dealul Dobrucii văd totul ca-n palmă, iar de mă uit spre Măgură o văd şi pe Varvara a lu Cecerişcă când se duce „unde merge împăratul pe jos”. Ptiu la ea că n-are pic de ruşine, neruşinata!... Eu mă uit la ea prin cucăr, iar ea îşi bagă curu’ cât un tanc în nasul meu şi puşcăreşte ca din tun.
Dar odată la cârciumă „bitanga de Micloş” îl luase prea de tot peste picior:
        Apăi ţie Fedea nu ţi-s toate caprele acasă, zău de nu!...
        No, ni la el! – se supără unchiul Fedea. – Apăi, de ce grăieşti aşe cu mine tu
Micloş?!...     
            – Da cum să grăiesc măi Fedea, dacă tu parcă ai bolunzât de cap, ţi-ai agăţat cucăru de gât, ca jizii din Fiflaemul de Crăciun tingerea şi umbli aşe teleleu prin sat. Batăr de-ar si cucăr cătănesc, da’ aşe...
            „No las că-ţi arăt eu ţie unde iernează racii, Maria mâne-ta de bitangă, că te legi de mine ca orbul de uluca zăplazului, no amu ni, ţi-oi zâce eu una de o să mă ţii minte pân la copârşeu!...” – înjură unchiul Fedea în gând, după care cu voce blândă îi spuse lui Micloş:
            – Apăi, tu Micloş să nu grăieşti aşe no!... Că tu cătană n-ai fost şă n-ai de unde şti cum arată un cucăr cătănesc, da ţi-l arăt eu amu ni, ia numa’ uită-te p’în el.
        Încă n-am bolunzit ca tine, să mă holbez la lume p’în cucăr! – ripostă Micloş.
        Apăi, de nu vrei nici nu-i hia să te uiţi, da să şti că eu de la mine de acasă văd
pân’ la tine acasă pe Soloneţ. Aşe să şti no!
        Vezi tu un fras, să te frământe! Că multe le mai şi scorneşti, – spuse râzând
Micloş.
            – No, apăi văd că te apucă îndoiala, da’ eu numa’ adevăr ţi-am grăit pân’ amu şi ca să-ţi dovedesc că nu umblu cu băsneli muiereşti ţi-oi spune ce ai făcut azi noapte mă!...
        No, zi să te audă tăţi creştinii cât de scornitor eşti! – strigă bucuros Micloş.
        Apăi no ce să zâc, că eu doară atâta am văzut că te preumblai în toiul nopţii
p’în odaia de la drum, ş-am zâs în mine: „No bdietu’ de Micloş i-o trăbuit nevastă tânără ş-amu nu se poate hodini noptea!     
            – No, amu măi Fedea te-ai făcut de comedie faţă de tătă cârciuma... că eu azi noapte fost-am cu nănaşu Gligor sus pe Măgură la oi! Ia să zică şi nănaşu, aşe-i nănaşu Gligor?!... – se bucura din ce în ce mai tare Micloş.
        No, apăi... aşe-i! – spuse încurcat Gligor.
        No, apăi amu priceput-am cum stă treaba! – se lovi unchiul Fedea cu palma
peste frunte. – Şi bou’ de mine mă tot întrebam şi mă minunam: „Ce bâză l-o fi muşcat pe Micloş de se plimbă în ptielea goală, taman cum l-o făcut mâne-sa, p’în odaie ş-o tot ţucă, ş-o  tot strânje-n braţe pe nevastă-sa?...” No, ni ş-amu priciput-am că îla no fo’ Micloş!
            Ca la o comandă, toţi creştinii din cârciumă izbucniră într-un hohot de râs, iar Micloş o zbughi prin uşă afară, înjurând de mama focului.

BINOCLUL II

La preot

Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul Fedea de abia îşi târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu dreptul ca să îi meargă bine, deşi nu prea credea că ar putea să-i meargă bine într-o zi de marţi când te cheamă preotul, primarul şi pădurarul „să treci urgent” pe la ei.
– No ni, că astea şi sunt cele trei năpaste de marţi – popa, birăul şi pădurariu, ce focu’ le-o si hia de la mine?... – se întrebă unchiul Fedea aranjându-şi binoclul agăţat de gât. Se simţea mai în siguranţă cu binoclul, de parcă acesta era un talisman ce poate să-l ferească de toate relele. Era sigur că popa îl cheamă, ca de obicei să-i dea canoane, că iar o fi „cloncănit cloaţa de babă” pe la popă că nu a postit miercurea sau vinerea „’tui ceapa ei de hoaşcă că nu poate să-şi ţină fleorca”.    
            În acest timp, în care unchiul Fedea se apropia de parohia satului, părintele Pintea, parohul satului, stătea în tindă tolănit în şezlongul lui  împletit din răchită şi se gândea la unchiul Fedea: „Mare pehlivan mai e şi unchiul Fedea, acuma mă are la mână, da bine că nu i-a spus, atunci la cârciumă, lui Micloş că m-a văzut pe la nevastă-sa, lua-l-ar dracu’ cu tot cu binoclul său! Doamne iartă-mă!” – îşi făcu semnul crucii tocmai când unchiul Fedea bătu la uşă.
        Sobot! – aproape strigă părintele.
        Lăudăm pe Isus! – salută unchiul Fedea, intrând timid în tindă.
        În veci amin! – răspunse părintele. După care cei doi se măsurară din priviri
ca doi luptători într-o arenă.
            „Hâtru unchieşul, veni cu binoclul de gât ca să-mi dau seama că ştie totul, că m-a văzut în „pielea goală” în casa lui Micloş „în odaia de la drum” cu nevasta acestuia” – gândi părintele şi spuse mieros:
        Unchiule Fedea te-am chemat să vorbim despre... – îşi desfăcu larg mâinile,
neştiind cum să continue.
„No ni numa’ uită-te la el de popă! Mi se vâră-n suflet ca dracu’ sub mânăstire” –
gândi unchiul Fedea şi scărpinâdu-şi ceafa spuse: 
            – Apăi părinte stai fără grije, că de nu mă chemai dum’ata zineam eu şă sângur, aşe să şti no!
            „Ia te uită, se pricepe să şantajeze, iar unii îl iau de prost!” – zâmbi părintele şi tuşind în pumn continuă:
        M’da, e o problemă mai delicată...
        No apăi aşe-i tăt vomu – păcătos! Sfântu Apostol Pavel o scris în poslanie
către romani: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” – spuse unchiul Fedea în speranţa că părintele va fi mai blând cu el şi nu îi va da un canon prea aspru.
            „Mă ia cu scriptura – cu apostolii şi poslanii, nu cred că scap mai ieftin de trei sute de lei!” – gândi părintele şi începu să negocieze:
        Unchiule Fedea, eu cred că trei... ar fi destul... ca să...
Unchiului Fedea nu-i venea să creadă urechilor, să scape numai cu un canon
de trei rugăciuni... păi el era pregătit pentru un canon de cel puţin doisprăzece rugăciuni.
        Vai de mine părinte, apăi trei sunt de tătu tătului puţin, eu îs gata să...
        Bine unchiule, să fie cinci!
        Douăşpe părinte!
        Unchiule!... Şapte şi dute cu Dumnezeu!
        No, apăi vai de păcatele mele părinte, că eu nici la târg nu mă târgui, de zici
dum’ata că şepte-s bugăte... şepte să sie!... – îşi frecă de bucurie mâinile că scăpă doar cu şapte rugăciuni.
           Părintele scoase din buzunar portmoneul, numără şapte sute de lei şi îi întinse unchiului spunând:
            – Nu cumva să te scapi cuiva că m-ai văzut la nevasta lui Micloş că nebunul e în stare să bage cuţitul în mine!  
            La început, unchiul Fedea se uită la preot ca poarta nouă la viţel, dar încetul cu încetul, în mintea lui se limpezi totul. Îşi aranjă binoclul, luă banii, zâmbi, trase cu ochiul preotului şi spuse:
             – No apăi părinte să n-ai dum’ata grije, că eu de amu-n veci nu m-oi uita p’ân cucăr spre casa lui Micloş. 

BINOCLUL III

La primar
           
Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai  dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»
            Dar aducându-şi aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.
        Apăi no, ştiu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug
pentru câteva zile de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lepădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult  pe unchiul Fedea, că în alte dăţi aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
        Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
        Mulţam hireş, da păi no, Doamne iartă-mă ’oi sta-n picioare, – răspunse unchiul pregătindu-
se sufleteşte să nu primească mai mult de trei zile de preştaţie. «Ce mama mâ-ne-sa, eu n-am nici cai nici boi de ce să-mi bage pe grumaz şapte zile ca anul trecut? De ce?...»
        Eu unchiule Fedea...
«No, amu-i atunci!» – gândi  unchiul Fedea.
        Eu te-am chemat să...
        Şi bine ai făcut domnucule birău! Bine ai făcut, că eu tomna m-am gândit: «Oare când m-o  chema birăul la el?» şi  am vrut să zin singur, dar tomna m-ai
chemat. Da să şti că n-o fo drept anul trecut când mi-ai dat şapte zile de preştaţie şi babei mele patru, că noi Doamne iartă-mă nu avem nici cai nici boi...
        Aşa e unchiule Fedea, dar trebuia să terminăm drumul spre Prilazuri.
        Apăi no, cu cei ca mine ţi-ai găsit să termini drumul spre Prilazuri, cu cei  care n-avem labă
de trăgătoare pe lângă casă?... Iar cu cei care au cai şi-s tineri, ca Micloş spre un exemplu, sau muierea sa care-i şi mai tânără, de ce nu ai probăluit să termini!?...  
        Lasă unchiule Fedea nu mai bate şaua să priceapă iapa, hai mai bine ne-om
înţelege că doară oameni sântem...
         Apăi eu zic să nu ne înţelegem?... Să ne înţelegem că doară n-am zinit de
florile mărului la dum’ata.
        Da sigur nu ai spus la nime’ nimic? – întrebă îngrijorat primarul.
        Bistoş! – răspunse hotărât unchiul Fedea, deşi nu ştia foarte bine la ce se
referă primarul.
        Atuncea-i bine, că de află Micloş bagă cuţâtu-n mine, mi-ar tăia înghiţitoarea!
        Hăpt aşe grăii şi popa, – zâmbi unchiul Fedea. 
        Păi popa de unde ştie, că amu ai zis că nu ştie nimeni?...
        Apăi aşe şi e, nu ştie nimeni!
        Da popa?
        Ce-i cu popa?
        Păi tocmai ai spus, că popa a zis că de-ar afla Micloş mi-ar tăia înghiţitoarea.
        Nu era vorba de înghiţitorea dum’ata.
        Da de a cui?
        Apăi de a cui, parcă ai si cocon... De a lui!
        Păi şi el?...
        Şi el!
        ’tui anafura mamii lui de popândoc, bine ar face Micloş de i-ar lua
înghiţitoarea!
        Mi-o dat şapte sute de lei şi mi-o zis să nu suflu o vorovă la nime’ şi la mine
vorova-i vorovă, mai  repede o grăi piatra decât mine, că eu ştiu să tac.
        Da văd cum ştii să taci, tocmai ai grăit înaintea pietrii.
        Apăi bată-te norocu domnucule birău că dum’ata şi cu popa v-aţi băgat în
acelaşi căcat şi eu ţi-am zis numa’ aşe ca să nu ne târguim... ca să ştii cum mere târgu – zâmbi şiret unchiul Fedea.
        Aşa şi acuma eu trebuie să-ţi dau şapte sute?...
        Apăi no, de nu-i vrerea duma’ata!... Da...
        Ei lasă, lasă unchiule Fedea, îţi dau cum să nu-ţi dau, – zâmbi primarul
ducând mâna la buzunar.
Ieşind din primărie unchiul Fedea, îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, domnucule birău, o să-mi dai  dum’ata mie preştaţie când mi-o da popa canoane!»

BINOCLUL IV

La pădurar

        Apăi Micloş să-ţi trăiască muierea că tare mult bine mi-o făcut! – spuse
unchiul Fedea ieşind de la primărie. Apoi, parcă râzgândindu-se, adaugă:
        Mi-o făcut pe dracu’ că de nu aveam cucăru’ nu se temea nimeni de mine, dar
aşe... Ia uite! – scoase unchiul un şomoltoc de bani. – Şi pădurariu tot pentru asta mă cheamă! Se tem toţi de cucăru meu, las’ să se teamă mama lor de curvari! Uite numa: şepte sute şi cu şepte sute fac o mie patru sute, plus de la pădurar şepte egal două mii o sută lei. Apăi no, că atâţia bani nu câştigă un băieş într-o lună, cât câştig eu cu cucăru într-o noapte şi stai că nici n-am văzut nimic, aşe să mă vadă pe mine boala cum i-am văzut eu pe îştia trei la muierea lui Micloş.
            Pe uşa brigăzii ocolului silvic, unchiul Fedea intră  mai sigur decât ar fi intrat în propria-i casă, că doar ştia de ce îl cheamă «coţcarul» de pădurar.
            «Da ce ar si dacă pe îsta l-aş beli de o mie de lei? – îi trecu unchiului prin gând, dar repede se răzgândi. – Dăi încolo că nu m-o făcut pe mine trei sute de lei, pentru trei sute să-mi pierd omenia?  Dacă de la toţi am luat câte şepte, apoi şi de la el tăt atâta iau...»
        Lăudăm pe Isus! – îl salută unchiul pe pădurarul cu mustaţă stufoasă, care
şedea pe un pat de campanie şi îşi curăţa puşca. Pădurarul ridică ochii deasupra cărora stăteau streşină nişte sprâncene la fel de stufoase ca şi mustaţa, iar privirea-i parcă spunea: «Bă, tu nu şti să baţi la uşe?!...»
        ’n veci!... – răspunse scurt pădurarul, continuând să-şi cureţe arma.
Unchiul Fedea văzând că pădurarul nu-i spune nimic, tuşi scurt în pumn, îşi şterse
cu dosul palmei broboanele de sudoare de pe frunte, aranjă binoclul pe piept şi începu «negocierea»:
        No, că apoi eu ştiu de ce m-ai chemat dum’ata pe mine!
        Ei zău?! – întrebă batjocoritor pădurarul.
        Da-a-a!... – răspunse unchiul. – Am văzut tot, prin cucăr!...
Pădurarul continua să cureţe cu vergeaua ţeava armei şi de abia după o tăcere
lungă, întrebă:
        Şi zi!... Ai văzut tot ai?!...
        Da-a-a! Prin cucăr! – îl asigură unchiul Fedea.
        Şi atunci de ce nu le-ai scos afară?...  ’tui scăldătorea şi afumătorea mamii mă-
sii de treabă! – răcni   pădurarul la unchiu Fedea.
        P-p-p-e cine, – se sperie de-a binelea unchiul Fedea.
        P-p-p-e cine, – îl îngână pădurarul. – Pe Papa Pius! Caprele, de ce nu le-ai
scos?!...
        De unde? – întrebă din ce în ce mai mirat unchiul Fedea.
        Din aia...  a mă-tii, boşorog nebun! Din plantaţia de puieţi.
        Păi eu am crezut că m-ai chemat pentru...
        Auzi măi Fedea!... Cu mine nu mai face pe niznai că te bag la ţuhaus! În loc
să-ţi păzeşti caprele, beleşti ochii prin cucăr la fundurile muierilor. Cine mai are capre-n sat?... Îţi spun eu: nimeni! În afără de tine, bineînţeles. Şi tu în loc să ai grijă de ele, te uiţi prin  cucăr.  ’tui cucăru’ cui te-a închinat de moş bolund, că mi-o venit control şi am luat sule-n cur pentru caprele tale, da şi ţie ţi-au făcut ştraf, ori plăteşti ori te leagă şi te duc la criminalie.
        Cât mi-o dat? – de abia putu să întrebe unchiul.
        O mie patru sute de lei!