BINOCLUL I
Două săptămâni în cap, ca un ocnaş, unchiul Fedea a sfărmat
piatra cu târnăcopul şi cu barosul, iar acum privea cu mândrie spre cele patru
grămezi de piatră, pe care Grigore Lumei urma să le încarce în căruţă şi să le
ducă de acolo. Unde va duce Grigore piatra?... Habar nu avea. Putea s-o ducă
„la dracu-n praznic” sau „unde şi-a înţărcat mutul iapa” sau putea să n-o ducă
de loc, unchiului Fedea îi era totuna! El
îşi făcuse treaba, şi de acum încolo, binoclul e al lui.
– No, amu cucăru îi a mnieu! Da ce cucăr... cu şcătuie de
ptiele şă cu încuietore de sier, aşe cucăr mai rar, nici nu-mi pare rău că am
chirlopănit două săptămâni de nu-mi simt mânurile de la de la crampen şi baros până
am zdrobdit patru mâgle de piatră, ’tui lompăul mamei mă-sii de treabă, –
înjură unchiul satisfăcut.
Mult s-a mai bucurat unchiul Fedea de binoclul câştigat cu
sudoarea frunţii sale, căci aşa l-a blestemat Dumnezeu pe om: „Cu sudoarea
frunţii tale o să-ţi câştigi visurile vieţii”, iar binoclul – era visul cel
frumos, pe care unchiul Fedea îl tot visa din fregedă pruncie.
Însă bucuria unchiului Fedea era umbrită de două „guri
spurcate”: una a „mârhoiei de babă” şi alta a „căcănarului de Micloş”, care parcă
se vorbiseră să-i facă zile fripte.
– A robotit ca un şalgău în ocnă pentru un căcat de cucăr!
– se văicărea pe la vecini mătuşa Măria. – Ş-amu şi l-a spânzurat de gât, spânzura-s-ar
de grinda podului trântorul naibii, că nici o haznă nu-i de el – toată ziua stă
cu ochii beliţi în cucăr şi fluieră ca la nuntă.
Dar vorbele „şişcoaiei de babă” nu
îl necăjiră atât de rău ca cele rostite de „bitangă de Micloş” şi anume că
binoclul lui nu ar fi binoclu militar ci „aşe o bagatelă de zăbavă pentru
prunci”.
– ’tuţi ţâţa mă-tii ce ai supt-o azi şi mâ’ni de batjocoros,
ascultă numa’ la el de obdielar păduchios – cucăru meu nu-i cătănesc! Parcă-i
chior şi nu vede că-i verde, apăi de-i verde musai să fie cătănesc, dar se
pricepe el la cucăre cum se pricep caprele mele la calendarul pravoslavnic.
Mama lui de mocârtan! Apăi aşe cucăr nu are nici pădurariu Filip că de-ar ave,
ar vedea hoţii şi nu s-ar fura tomna-şe pădurea ca-n codru. Da’ eu cu îst cucăr
de mă uit spre Pârloaga Ungurului văd şi penele de la gâşte pân iarbă, de mă
uit spre Sărata îi văd pe toţi care se duc la târg, de mă uit spre Dealul
Dobrucii văd totul ca-n palmă, iar de mă uit spre Măgură o văd şi pe Varvara a
lu Cecerişcă când se duce „unde merge împăratul pe jos”. Ptiu la ea că n-are
pic de ruşine, neruşinata!... Eu mă uit la ea prin cucăr, iar ea îşi bagă curu’
cât un tanc în nasul meu şi puşcăreşte ca din tun.
Dar odată la cârciumă „bitanga de Micloş” îl luase prea de
tot peste picior:
–
Apăi ţie Fedea nu ţi-s toate caprele acasă, zău
de nu!...
–
No, ni la el! – se supără unchiul Fedea. – Apăi,
de ce grăieşti aşe cu mine tu
Micloş?!...
– Da cum să grăiesc măi Fedea, dacă
tu parcă ai bolunzât de cap, ţi-ai agăţat cucăru de gât, ca jizii din Fiflaemul
de Crăciun tingerea şi umbli aşe teleleu prin sat. Batăr de-ar si cucăr cătănesc,
da’ aşe...
„No las că-ţi arăt eu ţie unde
iernează racii, Maria mâne-ta de bitangă, că te legi de mine ca orbul de uluca
zăplazului, no amu ni, ţi-oi zâce eu una de o să mă ţii minte pân la copârşeu!...”
– înjură unchiul Fedea în gând, după care cu voce blândă îi spuse lui Micloş:
– Apăi, tu Micloş să nu grăieşti aşe
no!... Că tu cătană n-ai fost şă n-ai de unde şti cum arată un cucăr cătănesc,
da ţi-l arăt eu amu ni, ia numa’ uită-te p’în el.
–
Încă n-am bolunzit ca tine, să mă holbez la lume
p’în cucăr! – ripostă Micloş.
–
Apăi, de nu vrei nici nu-i hia să te uiţi, da să
şti că eu de la mine de acasă văd
pân’
la tine acasă pe Soloneţ. Aşe să şti no!
–
Vezi tu un fras, să te frământe! Că multe le mai
şi scorneşti, – spuse râzând
Micloş.
– No, apăi văd că te apucă îndoiala,
da’ eu numa’ adevăr ţi-am grăit pân’ amu şi ca să-ţi dovedesc că nu umblu cu
băsneli muiereşti ţi-oi spune ce ai făcut azi noapte mă!...
–
No, zi să te audă tăţi creştinii cât de
scornitor eşti! – strigă bucuros Micloş.
–
Apăi no ce să zâc, că eu doară atâta am văzut că
te preumblai în toiul nopţii
p’în
odaia de la drum, ş-am zâs în mine: „No bdietu’ de Micloş i-o trăbuit nevastă
tânără ş-amu nu se poate hodini noptea!
– No, amu măi Fedea te-ai făcut de
comedie faţă de tătă cârciuma... că eu azi noapte fost-am cu nănaşu Gligor sus
pe Măgură la oi! Ia să zică şi nănaşu, aşe-i nănaşu Gligor?!... – se bucura din
ce în ce mai tare Micloş.
–
No, apăi... aşe-i! – spuse încurcat Gligor.
–
No, apăi amu priceput-am cum stă treaba! – se
lovi unchiul Fedea cu palma
peste
frunte. – Şi bou’ de mine mă tot întrebam şi mă minunam: „Ce bâză l-o fi muşcat
pe Micloş de se plimbă în ptielea goală, taman cum l-o făcut mâne-sa, p’în odaie
ş-o tot ţucă, ş-o tot strânje-n braţe pe
nevastă-sa?...” No, ni ş-amu priciput-am că îla no fo’ Micloş!
Ca la o comandă, toţi creştinii din
cârciumă izbucniră într-un hohot de râs, iar Micloş o zbughi prin uşă afară,
înjurând de mama focului.
BINOCLUL II
La preot
Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul
Fedea de abia îşi târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu
dreptul ca să îi meargă bine, deşi nu prea credea că ar putea să-i meargă bine
într-o zi de marţi când te cheamă preotul, primarul şi pădurarul „să treci
urgent” pe la ei.
– No ni, că astea şi sunt cele trei năpaste de marţi –
popa, birăul şi pădurariu, ce focu’ le-o si hia de la mine?... – se întrebă
unchiul Fedea aranjându-şi binoclul agăţat de gât. Se simţea mai în siguranţă
cu binoclul, de parcă acesta era un talisman ce poate să-l ferească de toate
relele. Era sigur că popa îl cheamă, ca de obicei să-i dea canoane, că iar o fi
„cloncănit cloaţa de babă” pe la popă că nu a postit miercurea sau vinerea
„’tui ceapa ei de hoaşcă că nu poate să-şi ţină fleorca”.
În acest timp, în care unchiul Fedea
se apropia de parohia satului, părintele Pintea, parohul satului, stătea în
tindă tolănit în şezlongul lui împletit
din răchită şi se gândea la unchiul Fedea: „Mare pehlivan mai e şi unchiul
Fedea, acuma mă are la mână, da bine că nu i-a spus, atunci la cârciumă, lui
Micloş că m-a văzut pe la nevastă-sa, lua-l-ar dracu’ cu tot cu binoclul său!
Doamne iartă-mă!” – îşi făcu semnul crucii tocmai când unchiul Fedea bătu la
uşă.
–
Sobot! – aproape strigă părintele.
–
Lăudăm pe Isus! – salută unchiul Fedea, intrând
timid în tindă.
–
În veci amin! – răspunse părintele. După care cei
doi se măsurară din priviri
ca
doi luptători într-o arenă.
„Hâtru unchieşul, veni cu binoclul
de gât ca să-mi dau seama că ştie totul, că m-a văzut în „pielea goală” în casa
lui Micloş „în odaia de la drum” cu nevasta acestuia” – gândi părintele şi
spuse mieros:
–
Unchiule Fedea te-am chemat să vorbim despre...
– îşi desfăcu larg mâinile,
neştiind
cum să continue.
„No ni numa’ uită-te la el de popă! Mi se vâră-n suflet ca
dracu’ sub mânăstire” –
gândi
unchiul Fedea şi scărpinâdu-şi ceafa spuse:
– Apăi părinte stai fără grije, că
de nu mă chemai dum’ata zineam eu şă sângur, aşe să şti no!
„Ia te uită, se pricepe să şantajeze,
iar unii îl iau de prost!” – zâmbi părintele şi tuşind în pumn continuă:
–
M’da, e o problemă mai delicată...
–
No apăi aşe-i tăt vomu – păcătos! Sfântu Apostol
Pavel o scris în poslanie
către romani: „Căci nu fac
binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc.” – spuse unchiul Fedea în speranţa că părintele va fi mai blând cu
el şi nu îi va da un canon prea aspru.
„Mă ia cu scriptura – cu
apostolii şi poslanii, nu cred că scap mai ieftin de trei sute de lei!” –
gândi părintele şi începu să negocieze:
–
Unchiule Fedea,
eu cred că trei... ar fi destul... ca să...
Unchiului
Fedea nu-i venea să creadă urechilor, să scape numai cu un canon
de trei rugăciuni... păi el
era pregătit pentru un canon de cel puţin doisprăzece rugăciuni.
–
Vai de mine
părinte, apăi trei sunt de tătu tătului puţin, eu îs gata să...
–
Bine unchiule,
să fie cinci!
–
Douăşpe părinte!
–
Unchiule!...
Şapte şi dute cu Dumnezeu!
–
No, apăi vai de
păcatele mele părinte, că eu nici la târg nu mă târgui, de zici
dum’ata că şepte-s bugăte...
şepte să sie!... – îşi frecă de bucurie mâinile că scăpă doar cu şapte
rugăciuni.
Părintele scoase din buzunar portmoneul, numără şapte sute de lei şi
îi întinse unchiului spunând:
– Nu cumva să te scapi cuiva că
m-ai văzut la nevasta lui Micloş că nebunul e în stare să bage cuţitul în
mine!
La început, unchiul Fedea se uită la preot ca poarta nouă la viţel,
dar încetul cu încetul, în mintea lui se limpezi totul. Îşi aranjă binoclul,
luă banii, zâmbi, trase cu ochiul preotului şi spuse:
– No apăi părinte să n-ai
dum’ata grije, că eu de amu-n veci nu m-oi uita p’ân cucăr spre casa lui
Micloş.
|
BINOCLUL III
La primar
Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu
semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi,
no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»
Dar aducându-şi aminte
că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de
pădurar i se mai potoli bucuria.
–
Apăi no, ştiu eu ce vrea
bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug
pentru câteva zile de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de
lepădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte
mult pe unchiul Fedea, că în alte dăţi
aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
–
Hai, hai intră unchiule
Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
–
Mulţam hireş, da păi no,
Doamne iartă-mă ’oi sta-n picioare, – răspunse unchiul pregătindu-
se sufleteşte să nu primească mai mult de trei zile de preştaţie. «Ce
mama mâ-ne-sa, eu n-am nici cai nici boi de ce să-mi bage pe grumaz şapte
zile ca anul trecut? De ce?...»
–
Eu unchiule Fedea...
«No, amu-i atunci!» – gândi unchiul Fedea.
–
Eu te-am chemat să...
–
Şi bine ai făcut domnucule
birău! Bine ai făcut, că eu tomna m-am gândit: «Oare când m-o chema birăul la el?» şi am vrut să zin singur, dar tomna m-ai
chemat. Da să şti că n-o fo drept anul trecut când mi-ai dat şapte zile
de preştaţie şi babei mele patru, că noi Doamne iartă-mă nu avem nici cai
nici boi...
–
Aşa e unchiule Fedea, dar
trebuia să terminăm drumul spre Prilazuri.
–
Apăi no, cu cei ca mine ţi-ai
găsit să termini drumul spre Prilazuri, cu cei care n-avem labă
de trăgătoare pe lângă casă?... Iar cu cei care au cai şi-s tineri, ca
Micloş spre un exemplu, sau muierea sa care-i şi mai tânără, de ce nu ai
probăluit să termini!?...
–
Lasă unchiule Fedea nu mai
bate şaua să priceapă iapa, hai mai bine ne-om
înţelege că doară oameni sântem...
–
Apăi eu zic să nu ne înţelegem?... Să ne
înţelegem că doară n-am zinit de
florile mărului la dum’ata.
–
Da sigur nu ai spus la nime’
nimic? – întrebă îngrijorat primarul.
–
Bistoş! – răspunse hotărât
unchiul Fedea, deşi nu ştia foarte bine la ce se
referă primarul.
–
Atuncea-i bine, că de află
Micloş bagă cuţâtu-n mine, mi-ar tăia înghiţitoarea!
–
Hăpt aşe grăii şi popa, –
zâmbi unchiul Fedea.
–
Păi popa de unde ştie, că amu
ai zis că nu ştie nimeni?...
–
Apăi aşe şi e, nu ştie
nimeni!
–
Da popa?
–
Ce-i cu popa?
–
Păi tocmai ai spus, că popa a
zis că de-ar afla Micloş mi-ar tăia înghiţitoarea.
–
Nu era vorba de înghiţitorea
dum’ata.
–
Da de a cui?
–
Apăi de a cui, parcă ai si
cocon... De a lui!
–
Păi şi el?...
–
Şi el!
–
’tui anafura mamii lui de
popândoc, bine ar face Micloş de i-ar lua
înghiţitoarea!
–
Mi-o dat şapte sute de lei şi
mi-o zis să nu suflu o vorovă la nime’ şi la mine
vorova-i vorovă, mai repede o grăi
piatra decât mine, că eu ştiu să tac.
–
Da văd cum ştii să taci,
tocmai ai grăit înaintea pietrii.
–
Apăi bată-te norocu domnucule
birău că dum’ata şi cu popa v-aţi băgat în
acelaşi căcat şi eu ţi-am zis numa’ aşe ca să nu ne târguim... ca să ştii
cum mere târgu – zâmbi şiret unchiul Fedea.
–
Aşa şi acuma eu trebuie să-ţi
dau şapte sute?...
–
Apăi no, de nu-i vrerea
duma’ata!... Da...
–
Ei lasă, lasă unchiule Fedea,
îţi dau cum să nu-ţi dau, – zâmbi primarul
ducând mâna la buzunar.
Ieşind din primărie unchiul Fedea, îşi aranjă binoclul
pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr
şopti: «Apăi, no că de amu înainte, domnucule birău, o să-mi dai dum’ata mie preştaţie când mi-o da popa
canoane!»
BINOCLUL IV
La pădurar
–
Apăi Micloş să-ţi trăiască
muierea că tare mult bine mi-o făcut! – spuse
unchiul Fedea ieşind de la primărie. Apoi, parcă râzgândindu-se, adaugă:
–
Mi-o făcut pe dracu’ că de nu
aveam cucăru’ nu se temea nimeni de mine, dar
aşe... Ia uite! – scoase unchiul un şomoltoc de bani. – Şi pădurariu tot
pentru asta mă cheamă! Se tem toţi de cucăru meu, las’ să se teamă mama lor
de curvari! Uite numa: şepte sute şi cu şepte sute fac o mie patru sute, plus
de la pădurar şepte egal două mii o sută lei. Apăi no, că atâţia bani nu
câştigă un băieş într-o lună, cât câştig eu cu cucăru într-o noapte şi stai
că nici n-am văzut nimic, aşe să mă vadă pe mine boala cum i-am văzut eu pe
îştia trei la muierea lui Micloş.
Pe uşa brigăzii ocolului
silvic, unchiul Fedea intră mai sigur
decât ar fi intrat în propria-i casă, că doar ştia de ce îl cheamă «coţcarul»
de pădurar.
«Da ce ar si dacă pe îsta
l-aş beli de o mie de lei? – îi trecu unchiului prin gând, dar repede se
răzgândi. – Dăi încolo că nu m-o făcut pe mine trei sute de lei, pentru trei
sute să-mi pierd omenia? Dacă de la
toţi am luat câte şepte, apoi şi de la el tăt atâta iau...»
–
Lăudăm pe Isus! – îl salută
unchiul pe pădurarul cu mustaţă stufoasă, care
şedea pe un pat de campanie şi îşi curăţa puşca. Pădurarul ridică ochii
deasupra cărora stăteau streşină nişte sprâncene la fel de stufoase ca şi
mustaţa, iar privirea-i parcă spunea: «Bă, tu nu şti să baţi la uşe?!...»
–
’n veci!... – răspunse scurt
pădurarul, continuând să-şi cureţe arma.
Unchiul Fedea văzând că pădurarul nu-i spune nimic,
tuşi scurt în pumn, îşi şterse
cu dosul palmei broboanele de sudoare de pe frunte, aranjă binoclul pe
piept şi începu «negocierea»:
–
No, că apoi eu ştiu de ce
m-ai chemat dum’ata pe mine!
–
Ei zău?! – întrebă
batjocoritor pădurarul.
–
Da-a-a!... – răspunse
unchiul. – Am văzut tot, prin cucăr!...
Pădurarul continua să cureţe cu vergeaua ţeava armei şi
de abia după o tăcere
lungă, întrebă:
–
Şi zi!... Ai văzut tot
ai?!...
–
Da-a-a! Prin cucăr! – îl
asigură unchiul Fedea.
–
Şi atunci de ce nu le-ai scos
afară?... ’tui scăldătorea şi
afumătorea mamii mă-
sii de treabă! – răcni pădurarul
la unchiu Fedea.
–
P-p-p-e cine, – se sperie
de-a binelea unchiul Fedea.
–
P-p-p-e cine, – îl îngână
pădurarul. – Pe Papa Pius! Caprele, de ce nu le-ai
scos?!...
–
De unde? – întrebă din ce în
ce mai mirat unchiul Fedea.
–
Din aia... a mă-tii, boşorog nebun! Din plantaţia de
puieţi.
–
Păi eu am crezut că m-ai
chemat pentru...
–
Auzi măi Fedea!... Cu mine nu
mai face pe niznai că te bag la ţuhaus! În loc
să-ţi păzeşti caprele, beleşti ochii prin cucăr la fundurile muierilor.
Cine mai are capre-n sat?... Îţi spun eu: nimeni! În afără de tine, bineînţeles.
Şi tu în loc să ai grijă de ele, te uiţi prin
cucăr. ’tui cucăru’ cui te-a
închinat de moş bolund, că mi-o venit control şi am luat sule-n cur pentru
caprele tale, da şi ţie ţi-au făcut ştraf, ori plăteşti ori te leagă şi te
duc la criminalie.
–
Cât mi-o dat? – de abia putu
să întrebe unchiul.
–
O mie patru sute de lei!
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu