– I-a numa’ uită-te la ele, ce frumoase sunt! Rotunjele, rumenele, proaspete-
prospeţele ca obrăjorii de pruncuţ abia născut şi nici urmă de vierme prin ele... Iar prostul de Mnihai Buturugă: «Fedea nu le culege, bată-te uiaga goală, că-s otrăvite şi o să pieri dracului!» Ba pe el să-l bată uiaga goală, mama lui de poltron! Că nu ştie nimic, din nas în gură – atâta ştie. Da ce... parcă stejărenii şi bârsănenii nu le culeg? Le culeg şi le mănâncă de le troznesc urechile şi n-au nici pe dracu, iar Buturugă una-două: «O să pieri!» Pieri-i-ar găinile-n Săptămâna Patimilor ca să umble în Joia Mare după ouă cu straiţa legată de gât ca pruncii iar straiţa să i-o bată vântul, băierul să-i rupă gâtul de prostan! Auzi! «O să pieri!» Nu i-ar mai pierii mulţi înainte! – mormăia pe sub nas unchiul Fedea, curăţind cu cuţitul său de buzunar mânătărcile ursului, pe care în Fedorivna nu le mânca nimeni. – De parcă eu numa odată am mâncat mânătărci?... Ehe să fie Buturugă sănătos de câte ori am mâncat, când am cioplit şlipere la Salva! Că bistriţenii le uscă, ba şi la murat le pun, că-s tare bune, mama lor de mânătărci, să tot mănânci şi nu te saturi! Iar tontul de Buturugă: «Fedea îs otrăvite, dacă nu pieri, o să bolunzeşti ca fetele lui Mitroi!...» şi le mai şi calcă-n picioare călcal-ar otomobilul doctorului să-l calce de bitangă! De parcă moimele lui Mitroi mâncaseră mânătărci... Dumnezeu sfântu ştie ce culeseseră, poate hribi ţigăneşti de au bolunzit amândouă, dar mie de la mânătărci ce să-mi fie?... Ehei le prăjesc cu cepuţă, fac o coleşuţă, mai am şi o ueguţă de horincuţă şi fac un ospăţ mai ceva ca la pomana bătrânei Varvara, unde am apucat o pancovă şi un păhăruţ de luhău. Iar berbecul de Buturugă: «Ai să pieri!...»
Astfel, bombănind singur, unchiul Fedea curăţă ciupercile, le tăie feliuţe şi apoi le
puse la prăjit în ulei împreună cu o ceapă tocată mărunt.
În scurt timp odaia se umplu de un miros gustos de ciuperci. Unchiului Fedea îi lăsa gura apa.
– Îţi vine să baţi prunci vecinilor şi să mănănci cu mama lor, – şopti unchieşul
înghiţind în sec. Când măncărica fu gata, unchiul Fedea, nu se aşeză la masă, pănă nu-i duse o porţie bună lui Doctor, dulăului său ciobănesc, pe care-l cumpărase pe când era un ghemotoc de căţel de la bătrâna Antohia, bunica medicului Antoh. De atunci, unchiul Fedea, nu ar fi măncat fără Doctor nici cărnatul de Crăciun, nici oul de paşte – porţia lui împărţea frăţeşte cu dulăul. «Câinele la câine trage», îl ocăra mătuşa Mărie, dar lui nici că-i păsa, ştia el bine cine-i cel mai mare prieten al omului! «Un câine e mai bun lăngă casă de cât o muiere», îi întorcea unchiul Fedea. Tare se mai măndrea cu Doctor al său, dar avea şi cu ce, asemenea dulău nu avea nimeni în toată Fedorivna şi avea un lătrat frumos, gros de se minunau trecâtorii vorbind între ei: «Aesta-i Doctorul lu’ Fedea, auzi-l ce frumos bate!...», iar unchiul Fedea chicotea şi îşi freca mâinile de bucurie.
Golind sticluţa cu pălincă, unchiul Fedea se puse la înfulecat, de-i troznea după urechi.
– Da gustoase mai sunt! Iar Buturugă: «Ai să pieri!...» No, şi amu ar si bine să-
mi leg o ţăr’ osânza, – hotără unchiul Fedea şi peste căteva clipe sforăia ca un tractor la relantiv. Îl treziră vocile femeilor care coborau în sat, trecând prin livada lui.
«Apăi muierile astea blestemate îşi făcură cărare prin livada me, îmi calcă iarba călcale-ar aeroplanul, că n-au pic de obraz! Iar blestematul de Doctor nici nu mărăie le ele şi-a umplut pântecele cu mănătărci şi acum sforăie pe undeva, la umbră mama lui de dulău!» – gândi cu necaz unchiul Fedea.
Prin geamul deschis ajungeau la el glasurile Anei a lui Toader Babiceanul şi al Varvarei lui Dumitru Cojocaru.
– S-a zis cu Doctorul, nu mai este! – spuse Ana.
– S-a dus sărăcuţul, s-a dus! – adăugase Varvara.
– Păcat mare!
– Cum nu tu nevastă să nu sie păcat după aşa măndreţe de...
Mai departe unchiul Fedea nu mai ascultă la vorbele femeilor. Înlemni pe loc,
simţi un fior rece pe şira spinării, văzu negru în faţa ochilor, începuse să-i văjăie capul iar părul i se ridică măciucă.
– Gata! S-a zis cu mine, caput! – şopti mai mult mort decât viu. – După Doctor
e rândul meu! Usca-i-s-ar înghiţitorea, că toată ziua a cobit: «Fedea ai să pieri!...» No şi amu pier! ’tui coleşa măne-sa de viaţă! Păi odată am măncat eu mănătărci?... Cănd am cioplit şlipere la Salva am... «Dar dacă alea nu au fost mănătărci ci hribi otrăviţi?!...» – găndul îi trecu prin cap ca o săgeată de foc. «Amu gata, musai să crăp! Crapa-o-ar Buturugă în tri şi nu-i bugât că pier eu, dar i-am ascuns soarele şi bietului Doctor, bătu-o-ar cuca de viaţă că-i subţire ca ş-o aţă! Iar berbecu’ de mine încă mă supăr pe Doctor că nu bate la muieri... Da poate m-oi tără cumva pănă la doctorul Antoh, cine şti’ cum le-o salvat atunci pe fetele lui Mitroi, poate m-o salva şi pe mine...» – dădu să se ridice din pat unchiul Fedea, da de unde?... În loc de cap parcă avea un bolovan greu pe umeri care-l trăgea în jos.
– Gata caput! – repetă unchiul Fedea şi se întinse în pat în aşteptarea morţii.
«Bată-r de aş pierii uşor că am auzit că de la otravă tare greu se crapă» – gândi
unchiul Fedea şi începu să şoptească o rugăciune. «Dar unde o fi pus Măria lumănarea că-i zgărcită ca ovreica Rifca, iar eu acum mo-i duce dincolo fară lumnină de său, ’tui ministeria măne-sa de treabă!...»
Şi aşa gîndinduse ba la cele ale vieţi, ba la celelalte – ale morţi, unchiul Fedea încetul cu încetul lunecă într-un somn greu ca de plumb şi dormi pănă nu-l trezi vocea mătuşii Măriei care se întorsese din Sighet:
– Apăi măi vomule, ţie nu ţi-e ruşine să dormi ziua-n amiaza mare, vomenii se
Sparg de atăta muncă, iar tu sforăi ca scrofa-n coteţ! Bată-r de te-ai duce să crăpi şi tu nişte lemne, sau să aduci apă prospătă... – Dar văzându-i obraji palizi ca de mort, se mai potoli. – Da ce-i cu tine de te-ai gălbenit de tâtu tătului?... No, vezi că nu-i motru să te betejeşti amu când s-o dus şi doctorul... auzăt-ai că o pierit bietul?...
Unchiul de abia mişcase din cap în semn că auzise şi el de bietul Doctor.
– S-o dus sărăcuţul, s-o otrăvit!
– Cu mănătărci! – adăugă unchiul Fedea.
– Ce mănătărci?!... Cine ţi-a turnat asemenea minciuni?... I-a uite ce mai
scornesc vomenii, una-două cu mănătărci!... Şi-o dat o inecţie dă-n alea... să-i stea ţeapănă comedia, că avea în Coştiui o ibovnică de nu-i mai făcea faţă... Mi-e mi-o spus bătrăna Antohia, babă-sa.
– Cine?! – strigă unchiul sărind din pat drept în picioare, mai ceva ca o cătană.
– Babă-sa Antohia, da ce ai de ţipi aşe?...
– Păi... doctorul Antoh o murit?...
– Păi, tu găndit-a-i că doctorul Kermeşi? – se miră mătuşa Mărie.
– Ha-ha-ha! – răse unchiul Fedea şi o zbughi pe ăşă afară fluierând după
Doctor. – Şfi-i-i-iu-şi-i-iu!...
De după coteţ se ivi dulăul, se întinse leneş, căscă prelung şi dănd prietenos din coadă se apropie de unchiul Fedea.
– Ha-ha-ha!... Bătut-e-ar bombele lui Hicler de Buturugă, că tot o dădeai înainte
cu «O să pieri! Că-s otrăvitoare...» si m-ai speriat de moarte!... Dar te pricepi tu la mănătărci cum se pricepe Doctor al meu la calendarul pravoslavnic!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu