Colacii de Paşte

În noaptea de dinaintea Sfintei Învieri, unchuiul Fedea nu închisese un ochi, bietul de el. Dar şi aşa moţăind cu ochii aproape deschişi, visă de câteva ori că mestecă din miezul alb al colacilor pascali.

Ieşi de câteva ori până în tindă şi se uită cu mare jind spre masa pe care se odihneau doi colaci. Unul mare cât roata carului, altul mai mic ca o pălărie oşănească, dar amândoi frumoşi şi rumeni luceau ademenitor sub razele lunii.

– Măi, măi bată-vă norocul, da frumos mai luciţi, de parcă v-a dat baba cu lac, – înghiţi în sec unchiul Fedea.

Ah, ce ar mai fi rupt o bucăţică de colac... ce ar mai fi mestecat din miezul lor galben şi dulce... Dar la asemenea faptă barbară unchiul Fedea nu se încumeta.

Deşi nu ţinuse întreg postul, că de multe ori se furişa ca o pisică spre afumătoarea din curte, unde ciugulea din ficare cârnaţ, aruncând pe urmă toată vina pe «potlogarii de brăbeţi», unchiul Fedea ştia foarte bine că Dumnezeu Sfântul «pupa-i-ar el tălpile» îl vede, dar Dumnezeu drăguţul e bun şi milostiv, şi îi va ierta această vrere nesăbăduită, «...iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea...», – şoptea unchiul furişându-se afară din afumătoare. Mătuşa Mărie să nu-l vadă că atunci «Caput!... Amin!...», l-ar beşteli ca pe o albie de porci, iar a doua zi ar şti toată Fedorivna că «bezbojnicul de Fedea a huzdupat cârnaţi în postul Paştelui».

Biruind ispita de a rupe din colaci, unchiul Fedea, a doua zi de dimineaţă îşi făcu semnul crucii, puse desagii, în care mătuşa Mărie aşezase cu mare grijă colacii şi porni spre biserică ca să sfinţească pasca după cum o cere datina pravoslavnică lăsată din moşi-strămoşi.˜

Toată slujba unchiul Fedea stătu ca pe ghimpi, se tot muta de pe un picior pe altul de parcă era cucoşul bătrânei Varvara, iar când preotul stropise cu busuiocul şi peste desagii lui, alergă cu ei în spate, în sus pe pe Dealul Cornului, ca prunc mic. De abia în vârf se opri să-şi tragă sufletul.

– No aşe, m-oi hodini o ţâr’ ş-apoi oi porni cu Dumnezeu înainte, că pân’ acasă nu mai am mult...

Dar până să pornească «cu Dumnezeu înainte», necuratul îl puse pe unchiul Fedea să scoată din desagi colacii ca să se mai minuneze de ei «că tare faini mai erau!».

– Aşe colaci faini n-o adus nimeni la sfinţit, iar burjuiul de Makovei se uita ca milogu-n straiţă la colacii mei. Ha-ha-ha... Neam de neamuֹ’ lui n-o văzut aşe colaci! – şoptea bucuros unchiul Fedea. – Ia uite ce frumoşi sunt!... Mânca-i-ar unchiul să îi mânănce de colăcei. Unu-i mare, altu-i mic, de zici că-i mama cu pruncuţu’...

Dar bietului unchi Fedea nu îi fusese dat nici măcar să guste din frumoşii săi colaci, că tot minunându-se de ei, împinse cu vârful opincii colacul mic care îl atinse pe cel mare şi o luară amândoi la vale sărind din piatră în piatră până în pârâul Fedorivnei, de unde se auziră două pleoscăiturii, ce-i drept una mai puternică, iar alta mai slabă.

La început unchiul Fedea vru să se arunce după colaci să-i prindă, dar asta ar fi fost adevărată sinucidere, aşa că ce-i mai rămase de făcut decât să-şi tragă una «în numele tatălui» şi să şoptească oftând:

–        Când o auzi Măria, mă beleşte de viu!...

Dar mătuşa Măria nu era chiar aşa de rea cum o credea unchiul Fedea.

– Ce s-a dus pe apa Fedorivnei, nu se mai întoarce veci! Las că pun de o coleşe şi-ţi fac şi o  ratotă cu jumări şi cărnaţi de-o să te lingi pe degete.

Unchiului Fedea nu-i venea să creadă că scăpase atât de ieftin. Se aşeză pe prispa casei şi se adânci în gânduri.

–        Hai la masă şi nu te mai necăji! – se auzi, din casă vocea mătuşii.

–        Iacă nu mă mai necăjesc, dar de mirat mă tot mir, – răspunse unchiul Fedea.

–        Şi de ce te miri atât? – apăru în uşă mătuşa Mărie.

–        Păi nu mă mir de colacul cel mic, că-i mic şi prost, da’ mă mir de cel mare, ce

sărea mai tare decât cel mic, de ai fi zâs c-o bolunzit nu alta, – spuse unchiul Fedea şi intră în casă unde îl aştepta pe masă mămăliga aburindă şi omleta cu jumere şi cârnaţi.