Cum l-am cunoscut pe Echim

«Cine nu a auzit de poetul Echim Vancea din Sighetu Marmaţiei nu are cultură generală!...» spune o vorbă din moşi, strămoşi, lăsată nouă drept testament pentru a ne putea măsura generala cultură.

Eu având o straiţă plină de asemenea cultură, auzisem de Echim Vancea, şi Doamne!...

Bine mi-a mai prins cultura din straiţă!...

Eram tânăr student, (de abia am împlinit treizeci şi cinci de ani, se pare că aşa mi-a fost mie dat: să mor student… cum terminam o facultate, începeam alta) şi aveam examen la Istoria literaturii cu un binecunoscut profesor şi critic literar.

Bâtă… eu!... Tobă… el!... Nu prea ne-am înţeles, adică eu nu înţelegeam ce mă întreba, iar domnia s-a nu înţelegea ce-i răspundeam. Eram chit, zero la zero, scor egal, meci nul, ce mai?... 

Ehe, dar profesorul, tot profesor rămâne… credeţi că a vrut să joace cinstit? da de unde!... Mi-a trântit un patru din toată indulgenţa lui de critic şi profesor. Asta după ce mi-a dat o ultimă şansă întrebându-mă dacă pot să numesc doi oameni celebri, al căror nume să înceapă cu litera C.

– Cămătaru şi Cârţu, – am strigat eu bucuros.

– Bine, măi, dar n-ai putut spune şi tu Creangă, Caragiale, Coşbuc?...

–        Da’ ăştia în ce divizie joacă, că eu nu am auzit de ei?... – am întrebat mirat.

Norocul meu că profesorul a luat-o ca pe-o glumă bună, căci altfel îmi dădea doi.

–        Dom’ professor, vă rog eu, daţi-mi un cinci şi vă promit că învăţ pe de rost «Psalmii lui

Dosoftei», «Iona» lui Marin «Socrezitu» şi «Tăcuta» lui Gheorghe Mutu. V-o jur cu mâna pe straiţa în care am două sticle cu horincă de Maramureş (uiatasem că pălinca am băut-o în tren).

–         Eşti cumva din Maramureşul istoric?...

–        Din istoric, să trăiţi! Din istoric! – m-am agăţat eu de Maramureşul istoric ca înecatul

de un fir de pai.

– Îl ştii cumva pe Echim Vancea?

– Pe Vancea?... Pe Echim?... Dacă-l ştiu?... Păi, e cel mai bun prieten al meu!... Da ce vorbesc prieten?... Mi-e ca un frate dom’ profesor!... – am minţit fără să roşesc.

– Măi, da ce sarmale am mâncat eu la Echim, da ce horincă am băut!... – plescăi din limbă profesorul şi îmi dădu un cinci, rugându-mă să-i transmit lui Echim multe salutări.

Ce era să fac? M-am dus la Echim Vancea să-i duc salutările profesorului. I-am povestit ce prieten şi frate am fost cu el, până am trecut examenul, căci te faci frate şi cu dracu’ până treci puntea.

Echim a râs cu hohote de păţania mea. Nu s-a supărat, doar mi-a spus la despărţire:

–        Mă, băiete, mi-e îmi plac proştii deştepţi!