Naşul

În memoria lui Stepan Tcaciuc

Tocmai când îmi pierdusem orice speranţă ca numele marelui meu neam (de Traistă), să

fie dus cu mândrie mai departe (eu fiind ultimul «mohican» al acestuia), muierea mi-a născut un fecior. 

De bucurie că neamul meu nu se va stinge, era să dau ortul popii. Trei zile nu am ieşit din cârciumă, trei zile i-am cinstit pe toţi. Pe prieteni şi pe duşmani, pe cei băutori şi pe cei nebăutori, într-un cuvânt, pe toţi. Trei zile m-a aşteptat biata muiere, neştiind cum să-l numească pe lăstarul neamului.

– Se va numi Stepan! am hotărât eu.

– Eu m-am gândit că vrei să-l numim Mihai, ca pe tine, pe tatăl, pe bunicul şi străbunicul tău şi aşa mai în urmă până …

– Nu! Numele de Mihai nu mai valorează nici cât o ceapă degerată, am întrerupt-o eu.    – Cum aşa? se miră biata femeie.

–        Păi aşa!.. Ia să luăm spre exemplu Uniunea Ucrainenilor din România, cum îl cheamă

pe preşedintele ei, Mihai?.. Nicidecum!.. Îl cheamă Stepan!... Dar pe deputatul ucrainenilor din România cum îl cheamă, Mihai?... Nu, tot Stepan!... Iar pe preşedintele filialei judeţene, cum îl chemă, ştii?... Îţi spun eu, tot Stepan îl cheamă! Acum a sosit timpul domniei Stepanilor.

Orişicine e Stepan ajunge mare hatman!

Nevastă-mea îşi făcu de trei ori semnul sfintei cruci, îi mulţumi Domnului pentru ascuţita şi luminata minte cu care l-a înzestrat pe bărbatul său şi l-a numit pe micuţ «Stiopca», adică Stepan.

Dar credeţi că m-am mulţumit doar cu atât... că fiul meu poartă numele marilor conducători de uniunii şi filial?… da de unde!... Prin capul meu de mare idiot (aşa se numesc cei care au idei) a trăsnit şi a fulgerat o idee genială «Ce ar fi, dacă l-aş chema pe deputatul Stepan să-l boteze pe urmaşul neamului nostru de Traistă?»

De bucurie că dovleacul ce-l port pe umeri, a fătat o asemenea idee, am intrat din nou în cârciumă, de unde am ieşit… iar peste trei zile. Şi mă lăudam… şi mă lăudam… la prieteni şi la neprieteni, cine îmi va boteza feciorul. Bieţii se uitau la mine cu gurile căscate şi cu ochii ieşiţi, de invidie, din orbite cum că eu voi fi cumâtru tocmai cu marele deputat Stepan.

– Tu ai înnebunit de tot?... s-a speriat nevasta, scăpând din mână farfuria plină cu ciorbă.

– Nu crezi că e cam mare căciula lui Monomah pentru doniţa ta?

Dar eu, încăpăţânat ca un ţap, nu am lăsat nimic din ce consideram că e al meu. Iar când a văzut, biata femeie, că mă pregătesc s-o tai la Bucureşti, să-l invit pe deputat la botez, nu a vrut să mă lase cu mâna goală, ci mi-a umplut straiţa cu poame uscate şi cu nuci, iar printre ele a ascuns şi-o sticluţă de horincă, «să vadă deputatul că noi nu suntem săraci!»
Mi-a pus straiţa pe umeri, m-a binecuvântat, mi-a tras una după ceafă să ţin minte… să nu fac cine ştie ce trăsnaie şi m-a condus la tren sfătuindu-mă:

– Ai grijă, nu cumva să te pună necuratul să cotrobăi prin straiţă, că dacă dai de sticlă … n-o mai vede deputatul!

Da necuratul… tot necurat rămâne!... Credeţi că a vrut să şadă cuminte? da de unde!... Nici n-a pornit bine trenul că m-a şi pus să cotrobăi prin straiţă. Am gustat eu o gură din

sticlă, bună horincă… tare ca focul… să dea Bunul Dumnezeu să curgă pe toate văile, pâraiele şi pârăiaşele din Maramureş!... Am gustat de două ori, de trei ori şi aşa mai departe, şi până n-am gustat-o «tâtă huc» nu m-am lăsat.

– O fi ce-o fi!.. – îmi făceam eu curaj, deşi după horinca băută nu prea aveam nevoie de el. – De unde va şti domnul deputat că nevastă-mea a pus şi horincă în straiţă?...

Astfel îmbărbătat şi liniştit m-am culcat, legănat de tren, ca pruncul în leagăn.
M-a trezit femeia de serviciu, când a venit să măture în vagon.

Am sărit ca ars întinzând mâna după straiţă, dar ia-o de unde nu-i!... A şterpelit-o cineva. Doar sticla goală parcă se uita la mine zâmbind, de pe pardoseala vagonului. I-am tras un şut cu piciorul să mă ţină minte (nu pot suporta sticlele goale), iar ea de supărare s-a descompus în zeci de cioburi.

– Huliganule, beţivule!... A început să zbiere femeia de serviciu, iar eu, de ruşinos ce sunt am rupt-o la fugă, dar după câţiva paşi m-am împiedicat şi am alunecat căzând pe peron împreună cu doi bătrâni şi un chinez.

De abia am reuşit să scap din furnicarul gării şi vorbind de unul singur, mă îndreptam spre biroul deputatului:

– Oricum nu are de unde să afle deputatul de straiţă! Da ce, parcă eu îs vinovat că mi-au furat-o ? Usca-s-ar mâinile, precum poamele din straiţă, celui ce a furat-o, ieşi-i-ar ochii din cap ca nucile din coajă!... Îi suduiam eu pe tâlhari, mergând spre deputat precum merge boul spre ORACA.

Deputatul m-a ascultat cu atenţie, a strâmbat din nas, şi-a netezit mustăţile căzăceşti, şi-a scărpinat chelia şi pe urmă m-a întrebat:

– Dar cine eşti tu, eu nu te cunosc, nici nu am auzit de tine!...

– Cum se poate?... Am zbierat eu jignit în amorul propriu. – Păi, eu sunt cel mai mare poet ucrainean şi fără mine literatura ucraineană s-ar usca precum poamele pe care… mi-am muşcat limba, ca nu cumva să mă dau de gol.

Auzind cu cine trebuia să se năşească, deputatul a zâmbit şi m-a pus să jur pe «Ucrainski Psalmii» scrise de el, că n-o să mai duc paharul la gură iar de cârciumă o să fug ca necuratul de tămâie.

Bag sama, nu-i lucru uşor să te încurci cu deputaţii. Dar ce era să fac?... Am jurat.

Întors acasă, duşmanii nu mai puteau de bucurie crezând că m-am îmbolnăvit de nu mai beau şi ocolesc toate cârciumioarele, nevasta se minuna şi se răsminuna de cuminţenia de bărbat cu care a hărăzit-o Dumnezeu, numai vecinii îmi reproşau că i-am trădat, deoarece-şi tăiaseră cocoşii. La ce să-i mai hrănească de pomană dacă eu îi trezeam în fiecare dimineaţă întorcându-mă, cântând, de la cârciumă?

Iar eu umblam umflat în pene ca un curcan. Mă întâlnesc cu primarul satului şi nici nu-l salut. Ce dacă e birău?... Va năşi deputatul la botezul pruncilor lui?... Nu va năşi!... Ei, lasă că mai vedeţi voi cine mi-s eu!...

Dar bucuria mea, din nefericire, avu picioare foarte scurte. Când m-am dus la preotul satului, să-i spun de botez, acesta a sărit ca ars:

– Nu-ţi botez nici un copil măi, păgânule, până nu vii şi nu te cununi la biserică, aşa cum o cere datina străbună!

Asta-mi mai lipsea, în rest le aveam pe toate!.. Ce era să fac?... Fuga-fuguţa la poştă, să-l sun pe deputat, să-l chem mai întâi să mă cunune pe mine, iar după aceea să-mi boteze şi copilul. 

Cine ştie ce păcate avea de ispăşit bietul om, iar eu eram pedeapsa ce a căzut asupra lui. S-a învoit, ce era să facă?... Eu  iar nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie că deputatul nu numai că-mi va boteza copilul, dar mă va şi cununa! Dar ajuns la popă, să stabilesc când pot face cununia, iar am dat-o în bară:

–        Nu te cunun, măi, păgânule că tu nu eşti botezat la biserică, precum o cere datina

străbună!...

–        Asta chiar că-mi lipsea!...Am reluat traseul spre poştă, telefon la Bucureşti şi ura!...

Deputatul s-a învoit să mă boteze, pe urmă să mă cunune şi de abia după aceea să-mi boteze copilul. Om de treabă deputatul, nu degeaba-l cheamă Stepan.

Înapoi la popă.

Alergam de nici nu atingeam pământul. Dar degeaba, căci iar am dat-o, în mama ei, de bară.

– Cum pot eu să te botez, măi, păgânule, dacă părinţii tăi n-au fost cununaţi la biserică cum o cere datina străbună ?...

Na!.. Asta-mi lipsea… sau nu-mi lipsea… ştiu eu?... N-am stat s-o mai gândesc, căci am

luat-o spre poşta, să-l rog pe deputat să-mi cunune părinţii. Dar, dintr-o dată, mi-am adus aminte că mama a trecut de mult în cele veşnice, aşa că… cu cine să-l mai cunune, pe tata?...

Am trântit nervos cu pălăria de scările poştei şi m-am îndreptat spre cârciumă. Dacă nu mă năşesc cu deputatul înseamnă că-s dezlegat de jurământ.

Şi astfel viaţa mea a reintrat în normal: când mă întâlnesc cu primarul îl salut cu respect scoţându-mi pălăria din cap, duşmanii mei au rămas dezamăgiţi văzând că nu sunt bolnav, nevasta nu se mai minunează de cuminţenia mea, iar vecinii dorm liniştiţi fiind siguri că-i voi trezi în zori întorcându-mă de la cârciumă.

Poate-i mai bine aşa căci nimeni n-o să-i spună fiului meu: «Prost popă te-a mai botezat!».