Deşi afară era încă întuneric de nu
puteai să-ţi dai seama dacă e dimineaţa de joi sau e dimineaţa de vineri, deşi
cucoşii încă nu cucurigaseră, unchiul Fedea deja înjura de mama focului toate
pietrele ascuţite de pe Drumul Târgului, peste care călca cu picioarele
desculţe.
Pe el nu-l putea păcăli întunericul, ştia foarte bine că
este dimineaţa de vineri, deoarece în fiecare vineri dimineaţă pleca spre târg
cu două cofe de smântână. Ş-apoi dacă ar fi fost şi dimineaţa de joi, unchiul
Fedea ar fi călcat tot pe aceleaşi pietre ascuţite, ar fi tras tot aceleaşi
înjurături şi ar fi şoptit tot aceleaşi rugăciuni şi asta datorită, în primul
rând drumului care avea aceleaşi pietre ascuţite atât în dimineaţa de joi, cât
şi în cea de vineri, iar în al doilea
rând unchiul Fedea folosea în fiecare dimineaţă aceleaşi înjurături şi aceleaşi
rugăciuni şi pân’ la urmă îi era indiferent că el nu stătea cu smântâna în târg
alături de muierile de pe Valea Izei, deoarece avea muşteriii săi şi toţi aleşi
pe sprânceană, „numa doftori, advocaţi şi puliţişti” că doară n-o să care el
cofele pân’ la Sighet pentru nişte terchea berchea, coate goale sau frânari de
la chefere, aceştia nu au decât să târguiască de la muierile din târg.
– Ministeriu mă-ti de uliţă! Că într-o zi mi-oi rumpe
pticioarele p’ăn gropti, da bine şi aşe, că de n-aş cunoaşte-o pă de-rost mi-aş
rumpe capu, mama ei de treabă! – bombănea unchiul Fedea între un „Crez” şi un
„Tatăl nostru”, dar de rupt nu-şi rupea nici picioarele nici capul, căci
cunoştea drumul spre târg, cum cunoştea orbul Moşko drumul spre havre ovreiască,
căci în fiecare vineri: „haida cu desagii-n gârbiţă la târg, iar de acolo
înapoi acasă, flămând ca un câne, tu’i ceapa mă-sii de treabă!”
„Nu care cumva să uiţi că-i vinerea azi! Vi-ne-rea!... Auzâtu-m-ai
tu să nu care cumva să îndrăzneşti..., că te bate sfântu’ Dumnezeu care le vede
pe toate!” – îl povăţuia în fiecare dimineaţă de vineri mătuşa Măria, ceea ce
îl supăra pe unchiul Fedea atât de tare, că primul sfert de drum uita de
rugăciuni, de gropi şi de pietre ascuţite, dedicând toate înjurăturile mătuşii
Măria:
– Hoaşca bătrână,
atâta ştie: „Nu care cumva să uiţi!...” Uitar-ar Dumnezeu s-o scrie în cartea
traiului cel veşnic! Uitar-ar mortea de ea să uite de mironosiţă afurisită!...
Bătu-o-ar grebla lui Dumnezeu cu care adună stelele de pe cer şi clopoţelul cu
care cheamă îngerii la utrenie...
Dar la dus, dacă era cum era, la întors era jale mare. Maţele unchiului Fedea chiorăioau
de foame mai ceva ca o ceată de pisici în luna lui mărţişor, picioarele i se înmuiau,
iar în faţa ochilor i se aşternea ceaţă.
De multe ori se aşeză pe iarbă şi lingea cofele sau ulcioarele de
smântână de străluceau mai ceva decât coifurile războinicilor romani, după care
se jura pe sfânta Varvara din Bocicoiul Mare şi pe sfântul Anton din Coştiui
că le spălase la fântâna din Sărata, că
nu mai putea înainta din cauza roiului de muşte, care zburau după el, din cauza
hârburilor nespălate.
– Spălate-ar vecinii rece şi întins pe masă de hârbăreţ
nimicitor şi ruinător ce eşti!... De parcă eu nu puteam să le spăl şi apa s-o
dau la purcel?... – lua foc mătuşa Măria.
Dar într-o vineri, mare noroc a dat peste unchiul Fedea,
i-a pus Dumnezeu mâna în cap nu alta, căci se întoarse acasă mai sătul decât
vierul notarului, cu banii în buzunar şi cu cofele nespălate... – minunenea
minunilor!
Când duse smântâna la domnul „puliţist” Ioşca, nevasta
acestuia i-a dat o pâine neagră şi tare ca piatra din cariera Oblazului.
–
Poate aveţi acasă purceluşi, Fedor-baci? – îl
întrebă femeia.
–
Avem, avem, bistoş avem! – se grăbi s-o asigure
unchiul Fedea, ca nu cumva
„Doamne
fereşte!” să se răzgândească şi să nu-i dea pâinea.
Mulţumind pentru pâine, unchiul Fedea
o zbughi pe uşă afară, „dar bat-o
norocu’ de pituce”, că nicicum nu putea să muşte cu cei doi dinţi ai săi din
ea.
– Apăi bat-o căpăstrul pe cuconiţa
puliţistului că-mi dete o pită... – bozgănea unchiul Fedea încercând să rupă un
colţ din pâine. După îndelungi sforţări reuşi şi bucuros scobi tot miezul, dar
cât miez poate să aibe o pâine uscată?... Unchiului Fedea tocmai i se
deschisese pofta de mâncare, dar totodată cu ea îi trecuse prin căpăţână o idee
năstruşnică şi din câţiva paşi se opri în mijlocul târgului, lângă o găzdoaie,
rumenă, grăsuţă, rotundă ca un dovleac. Muierea şedea între două butoaie şi din
când în când striga:
–
Smântână proaspătă! Luaţi smântână proaspătă!...
Unchiul Fedea se apropie de ea şi întinzând pâinea scobită ce
se asemăna perfect
cu
un ulcior şi prefăcânduse că duce mâna la buzunar după bani, spuse răspicat,
aşa cum vorbesc oamenii grăbiţi ce nu au timp de pierdut prin târguri:
–
Ia-n toarnă-mi şi mie aici o literă de smântână!
Femeia bucuroasă îi turnă o ulcică de un litru, dar smântâna
dispăru în coaja
pâinii,
exact cum dispare apa în pământul secetos. A mai rămas puţin pe fund.
– Apăi vomule-muiere bună, aci şohan
nu-i o literă de smântână! Ai vrut să mă celuieşti, nu mai iau smântână de la
tine! – spuse hotărât unchiul Fedea şi răsturnă smântâna rămasă pe fundul
pâinii în butoiul femeii.
– Bată-te Dumnezeu de rondioş
împuţit! Eu am crezut că-i om de omenie, iar el uite ce mi-o făcut... – strigă
femeia în urma unchiului Fedea care poate nici nu o auzea, căci coaja uscată de
pâine se prefăcuse într-o gustoasă plăcintă, iar printre degetele unchieşului
picura smântână...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu