POETUL ŞI
CÂRCIUMARUL
În memoria lui Mihai Nebeleac
Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul
Mihai Nebeleac – Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Gh. Părja,
Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bârlea, Pablo Romaniuc şi alţii – ştiu
bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisesc şi pot adeveri că e autentică.
Pe atunci, eu eram doar un umil ucenic al
maestrului Mişa, care, cu multă dragoste şi răbdare, mă iniţia în arta
scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că va
scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?... Mişa a plecat mult
pre devreme la cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un băutor de vodcă
bunicel şi un scriitor aşa şi aşa.
Dar să revin la întâmplarea cu pricina,
petrecută într-una din zilele «fierbinţi» de după revoluţie, când unii dintre
foştii tovarăşi, deveniţi peste noapte, domni, şi-au băgat mâinile, până-n cot
prin saltele, hornuri şi prin ciorapul bunicii, au scos de acoloteancuri de
sute albastre (înălbăstrite de atâta aşteptare a zilei când vor vedea apusă
lumina strălucitului comunism) şi au început să-şi construiască palate
înconjurate de garduri din fier forjat şi să-şi cumpere maşini, televizoare,
frigidere, butelii, ace, brice şi carice… printre aceştia aflându-se şi un
cârciumar din satul unde ne făceam veacul. Numai că mintea lui îngustă nu putea
concepe că totul a luat sfârşit, că nu mai are de ce să-i fie frică. Inima i se
făcea cât un purice, cu fiecare cărămidă înălţată pe zidul viitorului său
palat. Totuşi nu voia să arate că i-ar fi frică. Nu!... Urla şi zbiera ca un
zmeu, ca nu cumva cineva să-i bănuiască ascunsa teamă.
Într-o asemenea zi, intră Mişa în cârciumă şi
comandă o vodcă, «pe barbă», com o mai făcea uneori:
– Dă-mi şi mie o vodcă, tovarăşe!...
–
Cum îndrăzneşti să-mi spui tovarăşe?!... Eu nu-s tovarăşul tău!...
Mie să-mi spui
domnule!... Şi nu-ţi mai dau pe datorie, ca pe timpul lui
Ceauşescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democraţie, dacă vreau îţi
dau, dacă nu vreau nu-ţi dau!... – urla făcând spume la gură bietul cârciumar,
roşu de mânie, dar şi de spaimă că Mişa îl făcuse tovarăş.
Mişa zâmbi de prostia
cârciumarului, se aşeză la o masă şi scrise o poezie pe care i-o
dedică.
«Domnule Tovarăş, am auzit că furi…
Şi că-ţi faci o casă cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte să nu dormi în puf
Ci să mergi în Deltă la tăiat de stuf.
Dar de-mi dai o vodcă, eu mai las din ton…
Hai să presupunem că a fost un zvon.»
–
Domnule Nebeleac, domnule profesor… Vă rog frumos, daţi-mi mie foaia
cu poezia,
n-o mai arătaţi la nimeni, vă rog eu mult!... – îl ruga, aproape
plângând, cârciumarul.
– Măi, tovarăşe, eu scriu poezii ca să le public;
mâine o să apară-n «Graiul Maramureşului» – spuse hotărât Mişa.
– Nu-mi faceţi asta, dom’ profesor, vă dau două
sticle de vodcă, numai daţi-mi poezia şi nu-mi mai spuneţi tovarăşe!... – tremura
de spaimă cârciumarul.
– Bine dom’le, fie şi aşa, da să ştii că ai
noroc că eu-s băiat bun, că de era altul!...
– Ştiu, ştiu dom’ profesor… se bucura ca un
copil cârciumarul, aducând două sticle de vodcă rusească.
A doua zi, Mişa intră, din nou, în cârciumă şi
ceru o vodcă tot «pe barbă».
– Nu ţine!.. Acu’ gata, chiar că nu-ţi mai dau
pe datorie cât voi fi eu cârciumar, pentru ce mi-ai făcut ieri… – rânji
cârciumarul.
– Păi, n-o să mai fii mult – zâmbi Mişa şi
începu să recite poezia:
«Domnule
Tovarăş am auzit că furi,
Şi că-ţi faci o casă…”
– Tăceţi, dom’ profesor, vă dau ce vreţi şi cât vreţi, numai tăceţi!... – se rugă cârciumarul,
turnându-i o dublă de vodcă. Eu am crezut că dacă am rupt foaia cu
poezia şi am ars-o în sobă nu mai am de ce să mă tem.
– Până nu-mi rupi mintea şi n-o arzi în sobă, ai
de ce te teme, aşa să ştii, tovarăşe!... spuse Mişa cu glas trimfător, luând
paharul de vodcă de pe tejghea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu