Predică

Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Şi cum era el curios din fire, vrând să vadă şi să audă tot, îşi făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu,  printre neamurile care îşi boceau răposatul.

Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, şopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creştinească şi ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deşartă este viaţa omului, ca şi frunza pomului, că anii trec şi omul cu fiecare zi se apropie de groapă şi din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.

– Gândeşte-te omule şi te împacă cu Domnul în anii tinereţii tale, căci la bătrâneţe...

            «’tui ceapa mamii ei de viaţă, că dreaptă cazanie mai grăişte popa», – scrâşni unchiul din dinţi şi cu ochii plini de lacrimi se uită ţintă la preot. Preotul văzând câtă atenţie îi acordă acest om necunoscut lui îl privi şi el drept în ochi, continuându-şi predica:

–        Cine eşti tu omule şi ce rost ai pe această lume?!...

Unchiul Fedea crezând că preotul i se adresase lui personal, strigă cât îl ţinu gura:

–        Eu părinte, sunt Fedea din Fedorivna şi mă grijesc de capre!