Prunele uscate

În faţa Sfatului Popular, s-au adunat, cu mic cu mare, aproape toţi oamenii din sat. Bărbaţii tăifăsuiau pe sub plopii de la marginea aleii ce ducea spre uşa sfatului, unii

dintre ei aşezaţi pe iarbă, alţii stând în picioare. Iar muierile... ca muierile: ba ţipau în gura mare una la alta, ba şuşoteau una la urechea alteia câte un mare «sicret» interzicându-i cumetrei să scape vreo vorbuliţă. «Da se poate… doar mă ştii că eu nu-s de acelea… eu ştiu să pastrez sicretul, nu ca…» şi aici pomenea numele altei cumetre cu care era certată.

Toată lumea aştepta, discutând şi pronosticând cum se va termina problema, adică judecata lui Ivan Kornet, pe care evreul Mendel l-a «târât» în judecată, adică l-a dat la împăciuire. Dar pentru ce?... Nu ştia nimeni ceva sigur. Unii spuneau că pentru ceva bani, alţii spuneau că la mijloc erau ceva lemne, iar alţii, că nişte prune uscate ar fi fost motivul sfadei. Fiecare auzise ceva, fiecare avea varianta lui, după care trăgea concluziile.

Numai baba Hafiţa ţipurea ca s-o audă toţi, că ea ştie adevărata pricină a sfadei dintre Mendel şi bietul Ivan, – că la mijloc nu erau nici banii, nici lemnele, nici prunii sau prunele, ci motivul era că Ivan i-a rupt evreului dinţii de aur, deoarece l-a prins pe acesta că se dădea la noră-sa, Iulia.

Din spusele bătrânei s-au iscat alte contraziceri şi s-au tras alte concluzii. Fiecare îşi exprima părerea în felul său, unii îi luau apărarea lui Ivan – că-i sărac şi plin de necazuri şi că nu are de unde să-i întoarcă datoria lui Mendel – alţii, dimpotrivă, ţineau cu evreul, spunând că din cauza unora ca Ivan, Mendel nu mai vroia să împrumute bani gospodarilor de treabă din sat.

– Mendel, Mendel, vine Mendel! – a trecut vestea prin mulţime, ca freamătul prin codru. Deodată, mulţimea tăcu, se stinse orice zgomot, cum se stinge focul când arunci o găleată de apă peste el. Cei ce stăteau jos se ridicară în picioare şi îl salutară respectuos pe Mendel. Bărbaţii, scoţându-şi  pălăriile de pe cap, iar femeile aplecându-şi spăşite capetele:

– Săru’ mâna, domnu’ Mendel!

– Să trăiţi domnu’ Mendel!

–        Să vă dea Domnul sănătate, domnule Mendel!

Salutările curgeu din toate părţile gâdilând plăcut urechile păroase şi clăpăuge ale

evreului. Mândria şi bucuria că-i respectat de toţi îl umflau ca pe un balon.

– Lăudăm pe Isus, tovarăşe Mendel! – se auzi vocea de bariton a lui Gheorghe Vrabie. Un hohot de râs a cuprins întreaga mulţime. Ştiau toţi că Mendel nu credea în Domnul nostru Isus Hristos, iar pe deasupra, de când a devenit communist, nu mai credea nici în Dumnezeu. Nega existenţa Lui, sau glumea că Dumnezeul lui e buzunarul: «Ai buzunural plin, atunci Dumnezeu e la cheremul tău, n-ai bani în buzunar, nu-l ai nici pe Dumnezeu!» – aceasta era filosofia lui Mendel.

La salutul lui Vrabie, Mendel nu a răspuns nimic, doar i-a aruncat o privire ameninţătoare ca un fel de: «Las’ că-ţi arăt eu ţie!» şi a intrat în clădirea Sfatului Popular.

Nu a trecut multă vreme că apăru şi Ivan Kornet împreună cu şeful de post, care-l aducea pe Ivan, ca nu cumva acesta să fugă de la marea judecată.

– Lăudăm pe Isus! – salută Ivan mulţimea.

– În veci, amin, Ivane! Bine ai făcut că l-ai stomatologit pe Mendel! – strigă bucuros GheorgheVrabie.

Ivan nu răspunse nimic ci, aplecându-şi ruşinat capul, intră după şeful de post în clădirea Sfatului Popular.

Intrând în camera de şedinţe, lui Ivan îi stătu inima-n loc de frica domnilor ce aşteptau să-l judece. Se afla acolo şi primarul, se afla şi secretarul şi domnul învăţător şi încă un domn mărunţel, probabil din Sighet sau de la judeţ, deoarece până acuma, Ivan nu-l mai văzuse.
«Îştia toţi s-au adunat să mă judece, nu voi scăpa de puşcărie!... Dracu’ m-o pus să-l bat pe jidan? Nemernicul, i s-o fo’ făcut dor de hârjoneală cu muieri tinere... Dacă ar afla fecioru’ meu, i-ar crăpa capu-n două, mama lui de împuţit! Bine că noru-me mi-o zîs mie. Hâtră fată, jidanului i-a spus că-l v-a aştepta în şopronul de fân, iar pe urmă m-o trimis pe mine. Ha-ha-ha… da ce i-am mai dat-o pe cocoşă, nu se va mai lega el de noru-me, veci! Cât o trăi, o să ţină minte! Da, oare cât mi-or da âştia? – se întreba bietul Ivan.

–        Ştiţi pentru ce v-am invitat aici? – i-a întrerupt gândurile primarul.

–        Da cum să nu ştiu? – se miră Ivan că-l mai întreabă.

–        Bine! Atunci dacă ştiţi, ar fi bine să recunoaşteţi cu ce i-aţi greşit tovarăşului Mendel

şi o să încercăm să rezolvăm problema aici, dacă nu… Aveţi grijă, căci tovarăşul poate să apeleze la judecătoria din oraş, iar acolo, ştiţi şi singur că…

– Ştiu, cum să nu ştiu, domnule primar, – îl întrerupse Ivan, bucuros că s-ar putea să scape fără ca să îl închidă pentru că l-a bătut pe Mendel.

– La toate şedinţele, la toate adunările vă spun şi vă repet să nu-mi mai spuneţi domnule ci tovarăşe, dar tot nu aţi înţeles!?

– Am înţeles, domnule primar! Cum să nu înţeleg?

– Mă bucur! – zâmbi primarul, iar acum, vă rog să ne povestiţi cu ce i-aţi greşit tovarăşului Mendel?

– Păi, ştiţi cum o fo’ domnilor? – începu Ivan povestea.

– Tovarăşi! – se răsti la Ivan domnul mărunţel ce venise tocmai de la oraş să-l judece. Tovarăşi, nu domni!

– Păi, aşe o fo’ domnilor tovarăşi… acum e mare zăpuşeală noaptea-n casă, iar eu i-am zis noră-mi să-mi aşterne-n şoprul cu fân o cergă ca să dorm acolo.

– Nu ne mai turna gogoşi cu noră-ta şi cu şopronul de fân, ce ne interesează pe noi şopronul tău de fân? Treci la subiect! – se enervă primarul, trecând de la „dumneavoastră” la „tu”.

–        Păi, no, asta-i bună, Doamne iartă-mă!... Cum nu vă interesează şopru’ meu?... – căscă

gura de mirare Ivan.

–         Lasă matale şopronu în pace şi treci la subiect – se amestecă în vorbă domnul

mărunţel.

– Păi, da şopru-i subiectu, acolo l-am bătut pe Mendel şi tot acolo i-am rupt şi dinţii…

– Ce i-aţi făcut?... – sări ca ars primarul.

– Cum aşa?... Tovarăşul Mendel ne-a spus că a căzut de pe scară, s-a lovit şi aşa şi-a rupt proteza cu dinţi de aur – se miră şi secretarul.

– Aşa este tovarăşi, am căzut şi mi-am rupt proteza, eu nu ştiu despre ce vorbeşte Ivan, probabil vrea să mă compromită în faţa dumneavoastră, să nu îl credeţi, stimaţi tovarăşi!...

– Păi, nu pe dumneata te-am bătut la mine-n şopru?... – întrebă Ivan pe Mendel, nemaiştiind ce să creadă.

– Nu, Ivane, nu, pe mine, nu!.. Ce să caut eu în şoprul tău?... Ha-ha-ha! – râse forţat Mendel.

– Ba, pe dumneata te-am bătut, domnule Mendel… Ştii mata bine ce ai căutat acolo, la fel cum ştiu şi eu – zâmbi Ivan.

–        Vă rog să nu-l credeţi, tovarăşi! Minte, minte, vrea să mă compromită-n faţa

dumneavoastră, eu nu am fost în şopronul lui, pot să jur chiar pe Evanghelie de faţă cu preotul dacă vreţi – se apără Mendel, aproape strigând, roşu la faţă, de mânie, ca un rac.

– Tovarăşu Mendel vă rog să nu uitaţi că sunteţi comunist! – i-a atras atenţia tovarăşul mărunţel ce venise de la oraş să-i apere drepturile.

– Şi pe deasupra nu aţi fost niciodată creştin! – adăugă primarul, după care-l pofti pe Ivan să-şi continue povestea cu şopronul.

– Şi după cum v-am mai spus, m-am dus în şopru’ cu fân şi m-am culcat fără nicio grijă ca un prunc. Când deodată-l visez pe tata lu’ Petrea a’ Cucului, Dumnezeu să-l ierte, că om bun o mai fo’, eu am cărăuşit cu el mai demult, la Rădăuţi.

– Lasă dracului visele, şi pe Petrea al Cucului! Nouă spune-ne cum l-ai bătut pe tovarăşul Mendel!

– Minte, tovarăşi, minte, nu-l credeţi, vrea să mă compromită, eu vă dau cuvântul meu de comunist!

– Aveţi răbdare, tovarăşe Mendel, noi trebuie să audiem ambele părţi, spuse tovarăşul mărunţel şi-i făcu semn lui Ivan că poate continua.

– Aşe după cum am mai spus, tocmai l-am visat pe tatăl lui Petrea a’ Cucului…

– Naiba să te ia împreună cu Petrea al tău se enervă primarul, nouă să ne spui ce s-a întâmplat între tine şi tovarăşul Mendel!

– Păi, ce s-a întîmplat?... Domnul Mendel s-o suit la mine-n şopru şi pe întuneric, s-o aruncat peste mine, m-o strâns în braţe şi-a începu să mă pupe!

– Minte, tovarăşi, vrea să mă compromită, nu-l credeţi – gâfâia Mendel.

– Dar de unde ştii matale că a fost tovarăşul Mendel, dacă spui că a fost întuneric? –

întrebă tovarăşul mărunţel.

– Păi, atunci, pe loc, n-am ştiut dar mi-am dat sama a doua zi dimineaţa.

–        Cum ţi-ai dat seama? – se interesă tovarăşul mărunţel.

–         Păi, am găsit ceasul domnului Mendel. Ceas de aur nu are nimeni în sat în afară de el.

 Văzusem ceasul la domnul Mendel, aşe că i l-am adus înapoi – spuse Ivan scoţând din buzunar un ceas de aur legat de un lănţişor destul de gros, tot din aur, şi începu să-l legene în faţa lui Mendel care, la vederea ceasului, holbă ochii înghiţind în sec ca peştele pe uscat.

– E ceasul dumneavostră, tovarăşe Mendel? – întrebă tovarăşul mărunţel.

– N-n-u-u-u!... Eu n-a-a-am avut asemenea ceas, al meu a fost un pic mai mic… – minţi Mendel roşindu-se ca para focului de ruşine, dar şi de necaz că trebuia să renunţe de bunăvoie la ceasul său de aur.

– Gândiţi-vă bine, tovarăşe Mendel, ceasul acesta împreună cu lănţişorul de aur costă o avere întreagă! – spuse primarul.

–  Nu, nu… am mai spus că nu-i ceasul meu, al meu a fost un pic mai mic!

–        Dar de ce spuneţi că a fost, nu-l mai aveţi?.. – întrebă primarul.

–        A-a-a… l-am dăruit nepotului meu, azi primăvară când a fost la mine – minţea în

continuare Mendel.

–         Bine, dacă nu-i ceasul dumneavoastră, atunci unchiul Ivan îl poate păstra, ca

recompensă pentru că cineva l-a pupat pe întuneric. Oricum, nu pentru că v-ar fi bătut l-aţi chemat la împăciuire, nu-i aşa, tovarăşe Mendel? – zâmbi şiret primarul.

– Aşa-i stimaţi tovarăşi, cum să mă bată? Eu am picat de pe scară şi…

– Da’ atunci la ce dracu’ m-aţi invitat, aşe mândru, cu miliţia, ca pe un lotru? – spuse hotărât Ivan, întrerupându-l pe Mendel.

– Tovarăşul Mendel a depus plângere împotriva dumitale, pentru prunele uscate, pe care trebuia să i le dai şi pentru care el ţi-a plătit trei sute de lei.

– Ha-ha-ha!... Pentru prune spuneţi, şi eu făceam în gaci de frică c-o să mă băgaţi la puşcărie pentru că i-am rupt proteza, ha-ha-ha… da prost mai pot fi! – râdea Ivan de se prăpădea.

– Minte tovarăşi, nu-l credeţi, vrea să mă compromită!

– Linişte! – se enervă tovarăşul mărunţel. Cetăţene Kornet, recunoaşteţi ca aţi luat de la tovarăşul Mendel trei sute de lei urmând să-i aduceţi prune uscate?

– Da, am luat! Iar a două zi i-am şi dus o căruţă plină de pruni uscaţi – răspunse Ivan.

–        Tovarăşi, eu i-am dat bani să-mi aducă prune uscate, nu pruni uscaţi.

–        Prune sau pruni e tot un drac! – zâmbi Ivan.

–         Cum tot un drac, o căruţă de uscături, nu costa trei sute de lei – se băgă-n vorbă şi

secretarul.

–        Păi, aşe mi-am spus şi eu: ia uite ce prost e Mendel, mi-a dat trei sute pe o căruţă de

vreascuri uscate.

–        Ajunge! – îl întrerupse primarul. Unchiule Ivan, va trebui să-i înapoiaţi banii

tovarăşului Mendel şi să vă luaţi lemnele înapoi! Sunteţi de acord?

– Cum dracu să nu fiu de accord, dacă Mendel mi-a lăsat ceasul de aur…

– Minte tovarăşe, minte, nu-l credeţi, vrea să mă compromită! – repeta Mendel.

– Puteţi pleca unchiule, mâine să aduceţi banii la postul de miliţie, iar şeful de post o să-i ducă tovarăşului Mendel.

Ivan dădu să iasă, dar deodată îşi aduse aminte de ceva şi se lovi cu palma peste frunte:

–        Ptiu, da uituc mai pot fi!...

–        Ce aţi mai uitat? – întrebă curios tovarăşul mărunţel.

–        Am uitat să vă spun că am găsit nu numai ceasul, ci şi o proteză de aur, dar nu vă mai

bat la cap cu prostii – spuse Ivan şi ieşi.