Tovarăşa Parasca

De tovarăşa Paraska se fereau toţi oamenii din sat. Fugeau să nu se întâlnească cu ea, precum fuge necuratul de tămâie. Toată lumea, de la cei mici, până la cei în vârstă, o ocoleau făcând semnul sfintei cruci, şoptind «Tatăl nostru» şi scuipând în sân.

Oricine a avut de-a face o singură dată cu tovarăşa Paraska, acela sigur nu o va uita toată viaţa lui, ci îi va sfătui pe toţi, să nu aibă nici o legătură, fie bună, fie rea, cu aceasta.

În primul rând, Paraska era membru al Partidului Comunist Român, însă nu aşa, de ochii lumii, cum era Ion al lui Pupăză, sau Ilie al Cucului, care au devenit membri PCR, după ce s-au întors de pe front: Ion fără un picior, iar Ilie fără un ochi. Amândoi participau la şedinţele de partid, plăteau cotizaţia lunară şi atât!... Nu, tovarăşa Paraska nu a fost o astfel de comunistă, ea a fost o comunistă înrăită, o comunistă din cap până-n picioare: în venele ei curgea acel roşu sânge comunist, inima ei bătea în ritmul comunist, ea respira comunismul.

–        Partidul Comunist conduce paşii noştri rătăciţi! Fără Partidul Comunist, noi nu

valorăm nici cât o ceapă degerată, fără Partidul Comunist ne-am zbate, cu toţii, ca peştele pe uscat şi am pieri, – explica tovarăşa Paraska, oricui, pe cine întâlnea pe stradă.

Oamenii se fereau să nu se întâlnească cu ea, ca să nu fie nevoiţi să-şi spurce urechile cu predicile ei comuniste însă, stând la coadă după pâine sau după petrol lampant nu aveau ce face, erau nevoiţi să asculte cu mare atenţie, cu foarte mare teamă şi cu o ură de nedescris în suflet, prorociile tovarăşei Paraska despre viitorul strălucit al Partidului Comunist şi s-o aprobe dând din cap precum gâscanii, că are dreptate.

A nu asculta ce zice tovarăşa Paraska era tot una cu a vorbi ceva rău împotriva partidului. Cel care ar fi îndrăznit să n-o asculte cu atenţie era pe loc categorisit de către tovarăşa Paraska, duşman al Partidului Comunist Român.

«Ferească-l Dumnezeu, pe acel om!» – îşi făceau cruce cu limba bieţii oameni, speriaţi, să nu observe tovarăşa. – «Asemenea om mai bine şi-ar lega o piatră de gât şi s-ar arunca în lacul Coştiuiului!»

În al doilea rând, de mătuşa Paraska, se temeau oamenii şi din cauză că nu credea în

Maica Domnului, nici în Fiul lui Dumnezeu şi nici chiar în Creatorul cerului şi al pământului – Sfântul Dumnezeu Tatăl. Şi ca să-şi demonstreze necredinţa, păgâna Paraska scuipa pe Sfânta Răstignire a Domnului nostru Isus.

«Trăzni-te-ar Sfântul Dumnezeu, din înaltul cerului» – şopteau paralizaţi de spaimă bieţii creştini.

– L-a văzut cineva, vreodată, pe Dumnezeu?... Nu L-a văzut nimeni, pentru că nu

există!... blasfemia Paraska, iar celor prezenţi li se oprea inima-n loc de spaimă.

–        Pe Dumnezeu L-au inventat preoţii!... L-au scormonit de sub unghie, ca să aibă cu ce

speria lumea ce băjbâie prin întuneric, – striga Paraska, completând discursurile sale cu câteva citate din operele lui Marx, Engels şi Lenin, pe care le-a memorat ca să vadă «prostimea creştină» cât de mult i-a iluminat mintea Partidul Comunist.

Singura care nu se temea de tovarăşa Paraska, era bătrâna Hafiţa. Aceasta, unde o întâlnea, o scuipa şi o blestema:

–        Conduce-te-ar partidul tău comonist la dracu-n praznic, dar-ar sfântul Dumnezeu

să-ţi putrezească oasele în groapa Pereslopului iar sufletul să-ţi ardă-n focul veşnic al iadului! Mira-s-ar lumea de capu-ţi comonist! – striga din răsputeri Hafiţa şi căzând în genunchi lua Sfânta Cruce, săruta pământul care «ne hrăneşte pre noi păcătoşii» şi o suportă pe «bezbojniţa» de Paraska.

–        Bătu-te-ar!... – începea s-o blesteme, cu o listă lungă de sfinţi, proroci, apostoli şi

mucenici, aşezaţi în ordine alfabetică, începând cu patriarhul Avraam şi terminând cu sfântul Zebedeu, tatăl fiilor tunetului, după care începea să invoce, ca să cadă asupra capului păgânei, toate toioagurile sfinţilor, toate săbiile de foc ale serafimilor, clopoţelul de aur cu care cheamă Sfântul Dumnezeu îngerii la cină, ba chiar şi grebla cu care sfinţii îngeri adună dimineaţa stelele de pe sfintele ceruri. După aceea, bătrâna Hafiţa trecea la altă categorie de blesteme, invocând toate forţele văzute şi nevăzute ale iadului, începând de la Scaraoţchi până la ultimul slujitor al împărăţiei întunericului. Cu toţii erau invitaţi s-o pedepsească pe «leorva comonistă». Tot fumul şi flăcările iadului, toate cazanele umplute cu catran şi smoală, toate furcile şi coarnele diavolilor cădeau pe capul «procletei». Lumea nu mai putea de bucurie când se nimerea ca Hafiţa s-o întâlnescă pe tovarăşa Paraskca.

Cât nu ar fi dat, biata Paraska, să se răzbune pe Hafiţa, pentru toate obidele, batjocurile şi blestemele răbdate. Ce-i drept, a încercat ea să se răzbune reclamând-o la partid şi la miliţie. A dat-o şi în judecată la împăciuirea locală, apoi a declarat-o, în câteva rânduri, duşman al Partidului Comunist şi al poporului la şedinţele de partid, dar în zadar… Nimeni nu vroia să o pedepsească pe «răzvrătita» de Hafiţa. Niciunul din tovarăşi nu i-a luat, măcar o dată, o singură dată apărarea, în faţa bătrânei. Nici tovarăşul şef de post, plutonierul adjutant Fedia Caşcavaliuk, nici tovarăşul secretar al organizaţiei comunale de partid Mitea Capustaniuk nu vroiau s-o pedepsească pe baba Hafiţa, pe care tot satul o iubea pentru curajul şi isteţimea ei.

Hafiţa şi-a dovedit curajul şi isteţimea, încă de pe vremea când au intrat ruşii în sat şi au agăţat portretul lui «batiuşka» Stalin pe peretele Sfatului Popular.

–        Spune-mi, rogu-te fain, domnucule copitan, cine-i aiesta sfânt, din sfânta

«zobrajenie?» – făcându-şi cruce şi împreunând mâinile ca pentru rugăciune, a întrebat bătrâna Hafiţa, pe unul dintre ofiţerii ruşi, ce se plimba ţanţoş, prin faţa primăriei.

–        Mamaşa ieta estie Iosif Visarionovici Stalin, care vriea gonit din ţara voastră pe

neamţ rău! – răspunse mândru ofiţerul sovietic.

–        Sfânt, sfânt, sfânt eşti tu Iosipe şi cum naiba te mai cheamă, care ai alungat nemţii

din ţara noastră, acum milueşte-ne pre noi încă odată şi alungă-i şi pe ruşii care ne pustiesc ţara, ca lăcustele Eghipetul!... –  întindea Hafiţa mâinele împreunate spre portretul lui Stalin.

Starostele satului, care a auzit întâmplător, rugăciunile femeii, s-a făcut mai alb decât varul, iar ofiţerul rus s-a holbat la ea ca viţelul la poarta nouă, a scuipat furios şi s-a dus scărpinându-se în ceafă.

Degeaba i-a ameninţat tovarăşa Paraska, ba pe şeful de post, ba pe secretarul de partid, că va face plângere împotriva lor, la tovarăşii de la judeţ, dacă n-o pedepsesc pe baba Hafiţa, că nici unul dintre ei n-a luat vreo măsură împotriva bătrânei. Atunci, Paraska a hotărât să-i înveţe minte pe tovarăşii care degeaba mănâncă pâinea Partidului Comunist, şi nu iau nici o măsură împotriva duşmanilor poporului şi a început să-i critice ba pe unul, ba pe altul la şedinţele de partid, că nu-şi fac datoria faţă de partid, căci sub nasul lor, pe toate izvoarele şi părâiaşele, se fierbe horinca şi se taie viţeii…

Atât tovarăşul Caşcavaliuk cât şi tovarăşul Capustaniuk, ştiau foarte bine ce se fierbe şi ce se taie în sat, căci din acel fiert şi tăiat, cam un sfert intra în burţile lor mari şi rotunde, ca de muieri gravide, de aceea amăndoi strângeau, nevinovat din umeri, prefăcându-se că nu au habar despre ce vorbeşte tovarăşa Paraska.

Văzând că nici de această dată tovarăşii nu iau nici o măsură împotiva babei Hafiţa, Paraska a trimis căteva rapoarte tovarăşilor de la judeţ, care şi-au aplecat urechea la plângerile ei, au trimis o comisie la faţa locului şi i-au schimbat pe «obdielarii de tovarăşi» în altă localitate punând în locul lor doi tovarăşi de nădejde care ascultau orbeşte de tovarăşa Paraska, amendând pe toţi aceia, pe care ea avea necaz. Pentru oamenii din sat au venit vremuri amar de grele.

Numai pe bătrâna Hafiţa nu s-a putut răzbuna Paraska, deoarece aceasta, isteaţă cum a fost întreaga-i viaţă, repejor a tulit-o în lumea drepţilor, însă nu înainte de a o mai «blagoslovi» odată pe «bezbojniţa comonistă» şi, în semn de mare respect pentru aceasta, s-a pleznit de trei ori peste fundul gol, pe care l-a dezvelit pentru ochii tovarăşei.