FEMEIA ÎN MOV–
POVESTE CU O NECUNOSCUTĂ
(Nuvelă
cinematografică)
în amintirea scriitorului şi traducătorului Ioan COVACI
„Şi astăzi intru în
casa ta – oaspe viclean,
oaspe vechi,
oaspe cu gânduri ascunse.
Să te păzeşti!
Mînile mele scapără primejdii.”
Lucian
BLAGA
 |
| pictură de Nistor Alexandru |
1.
–
Realitatea şi ficţiunea, în romanul tânărului, dar deja
celebrului nostru confrate Luca
Dumbrăveanu se
întrepătrund, se completează şi se
potentează reciproc. Iată care este
reţeta reuşitei artistice a romanelor sale! – aproape ţipă cu voce piţigăiată
binecunoscutul critic literar Gheorghiţă Tudorescu.
Îşi întrerupse discursul pentru câteva
secunde, cât să-şi şteargă cu o batistă de culoare roz fruntea transpirată şi
chelia de un roşu opărit ce semăna leit cu un fund de maimuţă şi să bea două
înghiţituri de apă din paharul înalt în care pluteau două felii de lămâie, după
care continuă cu aceeaşi voce de piţigoi:
–
După cum am
menţionat anterior, reuşita artistică şi literară a confratelui nostru
constă în drămuirea
corectă a raportului dintre ficţiune şi realitate, în contopirea lor una într-alta,
până ce fiecare dintre ele îşi pierd propria identitate...
Din nou pauză, batista roz, paharul
cu apă...
Luca Dumbrăveanu şi-a adus aminte cum Gheorghiţă Tudorescu, încă pe când
era profesor de română la liceu, obişnuia să-şi lipească cu apă, în care amesteca
două-trei linguri de zahăr, şuviţele rebele de chelie. Vara, muştele roiau în
jurul cheliei sale formând o aureolă de sfânt deasupra capului, iar elevii l-au
poreclit «sfântul muştelor».
– Ba mai mult de atât, aş îndrăzni să spun că această
minunată capodoperă a tânărului scriitor Luca Dumbrăveanu ne pune pe gânduri şi
ne face să recunoaştem, fie că vrem, fie că nu vrem că ne aflăm în faţa unui
autor cu sclipiri de geniu...
Poetul Pablo Ronişoreanu îl atinse
cu cotul pe Luca Dumbrăveanu, să privească spre medicul chirurg Anton
Paporoteanu care dădea afirmativ din cap după fiecare cuvânt rostit de critic. Părea că vede cum ies cuvintele
din gura acestuia, le sorbea cu ochii, le vâna prin aer, le aduna în turme ca
nu cumva sa fie irosite în zadar. Iar dacă ar fi observat că cineva neglijează cuvintele născute în chinuri grele, cu
sudoare, mai mult ca sigur ar fi strigat,
asemenea Marelui Profet: «Nu aruncaţi mărgăritare în faţa porcilor!».
Dumbrăveanu zâmbi şi îşi mută privirea
spre rândul doi, unde între directoarea Palatului Cultural, madam Eugenia
Cimpoieru şi redactorul şef al celui mai important cotidian local, Victor Zurbagiu ședea o femeie
îmbrăcată în mov. Era frumoasă şi tristă ca o seară de toamnă, cu frunze prin
aer plutind. Nu ştia cine este, nu o mai
văzuse până atunci, dar privind-o simţea cum îi cresc în inimă fiori învăluindu-i
sufletul cu o durere dulce-amară. Dintr-o dată simţi că o doreşte!
Da, o dorea... cu o dorinţă oarbă, de nestăpânit cum îşi doreşte copilul
jucăria din vitrină, fiind în stare să se tăvălescă pe trotuarul din faţa
magazinului, numai să o primească. Nu simţise asemenea dorinţă până atunci. Dar
ceva îi spunea că de acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte...
Tocmai vroia să-l întrebe pe Pablo Ronişoreanu cine este femeia din rândul
doi, dar acesta atingându-l din nou cu cotul, şopti:
–
Cât i-ai promis de rage mai frumos decât măgăriţa lui
Balaam: «celebru», «talentat»,
«sclipiri de geniu», «reuşeşte», «capodopera», «ne-a dăruit»... te perie frate mai ceva ca la –«Nufărul». Numai să nu-mi spui că ă-ă-ă... că aşa şi pe dincolo, că nu te cred, poţi să mă picuri cu ceară şi tot nu te
cred.
–
A-a-a nu! Nici vorbă... stai liniştit nu am de gând să
îţi răspund că aşa sau pe dincolo,
nici cu ceară nu am
de gând să te picur şi nici măcar nu am să te întreb cât i-ai dat tu în
primăvară, când ţi-a prezentat volumul de poezii...
Pablo Ronişoreanu râse cu poftă
ducându-şi pumnul la gură, prefăcându-se că tuşeşte.
* * *
Toată
lumea literară a metropolei cunoştea lăcomia fără de
margini pe care o poseda ca
pe un har divin
criticul literar, profesorul universitar, omul de litere, Gheorghiţă Tudorescu,
deoarece niciodată nu prezenta o carte «de-a futu-i pomană», cum îi plăcea lui
să spună. Ci numai pentru o «pomană adevărată». De această «pomană» depindea
viitorul cărţii, chiar şi a unui autor consacrat, cum era Luca Dumbrăveanu.
Dacă era o «pomană grasă», cartea era prezentată ca o capodoperă strălucitoare,
demnă de literatura universală, iar autorul ei un mare talent, ba câteodată cu
sclipiri de geniu, comparat cu marii scriitori ai lumii «şi cu siguranţă îşi
dobândise prin truda şi talentul său un colţişor în istoria literaturii române».
Dacă se întâmpla o «pomană mai modestă» atunci cartea era prezentată ca o operă
bună, sau câteodată foarte bună, iar scriitorul promitea... Pomană slabă nu
există!
Dar cu toată lăcomia care-i curgea prin vene, i se citea în ochi şi pe
faţă, se simţea în fiacare cuvânt, în ridurile care îi apăreau pe frunte, în
strâmbăturile nasului, în felul cum respira şi îşi ştergea chelia, Tudorescu
niciodată nu ar fi prezentat cartea unui autor slab – «unui scriitoraş, colea
şi el la marginea lumii literare», sau a unui debutant.
Nu nenicule, aşa nu mergea! Dacă îl vroiai pe Gheorghiţă Tudorescu naş
literar, atunci era musai să treci mai întâi prin focul purificator al lui
Leonte Moisescu sau al lui Horaţiu Bureanu, critici literari care îşi făceau
treaba «de-a futui pomana», dar şi-o făceau corect «în numele literaturii, a
scrisului şi sfântului talent!». Abia după ce unul din aceşti doi truditori ai
ogorului literar, sau chiar amândoi, rosteau în scris câteva cuvinte de bine despre
tine, în una din cele trei reviste literare de prestigiu la care era abonat
Grigoriţă Tudorescu şi pe care chiar le citea în fiecare dimineaţă în timp ce
îşi servea cafeaua, abia atunci puteai să îndrăzneşti să-l inviţi pe marele
cărturar şi fariseu (mai mult fariseu decât cărturar) la botezul «marii tale capodopere» sau a «unei
opere de mare valoare», asta depindea de «pomana» pe care o primea. De această
pomană depindea într-un fel sau altul «strălucitul viitor al carierei tale
literare».
Şi chiar de nu l-ai fi vrut naş pe «sfântul muştelor» erai nevoit să-l ai,
deoarece altfel nu se putea, era o lege nescrisă a literaturii metropolei şi
dacă nu o respectai te trezeai dintr-o dată citind în una din cele trei
reviste, precum că opera ta, trecută prin focul purificator al celor doi
iluştrii critici literari pomeniţi mai sus «atât de apreciată şi lăudată de o
critică subiectivă», nu e chiar aşa o mare operă, că avea foarte multe lacune
şi neajunsuri, că aşa şi pe dincolo, dar bineînţeles asta se poate trece cu
vederea tânărului autor, i se poate ierta, sau se poate pune pe seama lipsei de
experienţă, că de fapt cu toţi avem perioade proaste în care... bla-bla-bla,
bla-bla-bla... «dar autorul, totuşi, promite şi aşteptăm cu mare nerăbdare
viitoarea lui carte, care cu siguranţă va fi un real succes». Următoarea carte,
după o «pomană grasă» bineînţeles că era un real succes, altfel riscai să fi
aruncat afară din lumea literară «în întunericul veşnic al anonimatului», iar
numele să-ţi fie şters pe veci din istoria literaturii.
Dar în fond şi la urma urmei cărui autor nu-i place să-i fie lăudată opera?
Cărui părinte nu-i tresare inima de bucurie când copiii săi sunt vorbiţi de
bine?... Fie un scriitor consacrat, fie un începător, toţi se bucurau când aveau alături numele marelui critic
Gheorghiţă Tudorescu.
* * *
Aplauze, felicitări, flori, strângeri de mâini, pupături, autografe,
şampanie, pişcoturi, prieteni, admiratoare şi femeia îmbrăcată în mov...
Dar unde este?...
–
Ce surprize ne mai pregătiţi domnule Dumbrăveanu? îi vâră
reportofonul sub nas o
reporteră de la
cotidianul la care Victor Zurbăgeanu era redactor şef.
–
Dacă vă spun acum, nu va mai fi surpriză, îi zâmbi fetei.
–
Totuşi, aşa în mare...
–
Voi scrie o nuvelă.
–
Despre? – insistă fata.
–
Nu ştiu care va fi subiectul nuvelei, nici care va fi
titlul, dar în schimb ştiu cum va fi
personajul.
–
Ne puteţi descrie în câteva cuvinte eroul nuvelei?
–
Da, într-un cuvânt – IDEAL!
Fata l-ar mai fi întrebat ceva, dar Luca o salută respectuos şi se pierdu
în mulţime,
căutând-o din ochi
pe femeia în mov. Nu era nicăieri, probabil plecase demult.
Plecă şi el fără să-şi ia rămas bun
de la invitaţii săi. Toţi se adunaseră în mici grupuri, beau şampanie, discutau
şi râdeau, ce nevoie mai aveau de el?...
* * *
Putea
să meargă şi pe jos deoarece nu stătea departe de biblioteca în care avusese
loc lansarea romanului său, dar luă un taxi. Se grăbea. Acasă, pe o foaie A4 îl
aştepta nou născutul personaj, viitorul erou al nuvelei pe care o va scrie – un
personaj ideal!
Coborând
din taxi și-a adus aminte de femeia
îmbrăcată în mov.
Cine
era?...
De ce
plecase atât de repede?...
A
venit cu madam Cimpoieru, cu Victor Zurbagiu sau se aşezase întâmplător între
ei?...
Începuseră să-l macine întrebările.
2.
S-a
trezit obosit. Întreaga-i noapte fusese
o zvârcolire chinuitoare, obositoare, un zbucium dureros între vise care mai de
care mai ciudate amestecate cu frânturi de realitate în care personajul viitoarei
sale nuvele, abia creionat se revolta împotriva lui şi striga:
«Dumnezeu a creat omul
după chipul şi asemănarea Sa, tu de ce nu m-ai creat după chipul şi
asemănarea ta? De ce nu m-ai creat cu slăbiciunile şi viciile tale, cu acea
fărâmă de frumuseţe şi cu marea-ţi neputinţă? De ce nu m-ai înzestrat cu
sentimente de iubire, ură, vină?... Atunci poate te-aş fi iubit, cum îşi
iubeşte un fiu părintele, te-aş fi adorat cum îşi adoră o creatură creatorul,
sau poate te-aş fi urât cum îşi urăşte un rob stăpânul. Dar tu m-ai creat
ideal, fără nici o slăbiciune, fără nici o patimă, fără nici o dorinţă... M-ai creat perfect. Frumos şi puternic, m-ai creat exact cum ţi-ai fi
dorit tu să fi...»
«Eşti doar un personaj ireal, ce-ţi
pasă?», încerca să-l potolească.
«Sunt ceea ce vrei tu să fiu. M-ai
creat să nu-mi poată rezista nicio femeie, să nu mă poată învinge niciun
bărbat, pentru că sunt puternic şi frumos, frumos şi puternic dar mai ales pentru
că nu iubesc şi nici nu urăsc pe nimeni, sunt rece şi nemuritor, nu cunosc
bucuria nici tristeţea, nici măcar durerea n-o cunosc pentru că nu sufăr de
nimic şi nu am suflet.»
«Nu este adevărat! Nimic nu este
adevărat din ceea ce spui, toate personajele iubesc, urăsc, suferă, se
îndrăgostesc...»
«Aşa voi face şi eu, mă voi
îndrăgosti de aceeaşi femeie de care eşti îndrăgostit tu, o voi iubi şi o voi
avea înaintea ta. Da, o voi avea înaintea ta pe femeia în mov din rândul doi, iar
ţie îţi va rămâne doar suferinţa şi durerea care te va ucide...»
«Eşti doar un personaj ireal, pe
care când vreau pot să-l ucid, pot rupe manuscrisul în bucăţi, sau îl pot
arunca în foc şi, adio!»
«Poţi rupe manuscrisul în mii de
bucăţi, îl poţi arde în mii de focuri, eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta,
asta e marea ta problemă!»
Pe urmă veni ea, femeia îmbrăcată în
mov, frumoasă şi tristă, îşi dezbrăcă rochia în faţa lui şi goală i se dărui
personajului său, care o penetră cu violenţă masculină. Privea neputincios la
trupurile lor încolăcite, asculta gemetele lor, le urmărea zvâcnirile în timpul
orgasmului, dar nu putea face nimic, parcă era paralizat.
* * *
Cu
toate că a fost doar un vis, visul acesta îl tulburase peste măsură. Primul lucru
care-i trecuse prin minte a fost să rupă manuscrisul şi să-l ardă, să ucidă
personajul creat, să se descotorosească de el pentru totdeauna.
«Eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!», îşi
aminti de cuvintele personajului său.
Sunt
doar puţin obosit şi nimic mai mult, şopti turnându-şi puţin coniac. Ce naiba,
doar nu pot fi
gelos pe o femeie necunoscută şi pe un personaj ireal care au făcut dragoste în
visul meu.
Acest
gând îl înveseli puţin, dar totuşi rămase cu un gust amar în
suflet, simţea ceva din durerea şi tristeţea lui Dumnezeu, când primul om –
coroana creaţiei sale s-a revoltat împotriva-i..
Sunt doar puţin obosit şi nimic mai mult, repetă Luca instalându-se comod
în fotoliul
din piele albă.
După câteva înghiţituri de coniac,
simţi cum o căldură plăcută îi cuprinde întreg corpul şi îi veni să râdă, cum
de a putut fi gelos pe o femeie necunoscută...
«Când alergi după o femeie
necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă», îşi aduse aminte de vorbele lui Pablo Ronişoreranu,
poetul veşnic îndrăgostit.
Ar trebui să-l sune, sigur o cunoaşte, deoarece cunoaşte toate femeile legate
într-un fel sau altul de viaţa literară şi artistică a metropolei.
* * *
Nu,
nu ţine minte să fi văzut vreo femeie în mov între madam Cimpoieru şi Zurbăgeanu,
dar
se poate să nu
fi luat-o în seamă, deoarece tot timpul o sorbea din ochi pe frumoasa Cornelia,
nevasta medicului chirurg Paporoteanu.
«Îmi place femeia asta şi gata! Ce să fac?» parcă se dezvinovăţea «Cred că
de data asta e ceva trainic...»
De câte ori auzise fraza asta?...
O rostea ori de câte ori se îndrăgostea.
Dar cu cât i se părea lui Pablo că legătura va fi mai trainică, cu atât era mai
trecătoare. Nu aveau secrete unul faţă de celălalt, se înţelegeau bine, asta
poate şi datorită faptului că îmbrăţişaseră genuri literare diferite. Fiecare
avea editorii, cititorii şi admiratorii săi, nu aveau ce împărţi, de aceea se
bucurau sincer unul de reuşita celuilalt.
Pablo se îndrăgostea foarte uşor şi foarte des.
Iubea arzând ca o flacără nestinsă, dar multe dintre femeile pe care le-a
iubit nici măcar nu au aflat vreodată că au fost iubite cu adevărat, că au
reuşit cu frumuseţea, trupul, sau poate pur şi simplu cu comportamentul lor să
întreţină fie şi pentru câteva clipe focul dragostei în inima unui poet şi că
poate lor se datorau cele mai frumoase poeme din creaţia literară a veşnic
îndrăgostitului Pablo Ronişoreranu. Nu toate femeile de
care se îndrăgostea erau frumoase şi asta pentru că că Pablo privea femeia cu
ochiul poetului şi reuşea să vadă ceea ce unui muritor de rând nu-i fusese dat
să vadă, dar mai ales să înţeleagă… El reuşea să vadă sufletul frumos al femeii,
deoarece femeia are cel mai frumos suflet, mai frumos chiar decât sufletul îngerilor,
al heruvimilor şi al serafimilor, pentru că femeia este dătătoare de viaţă,
născătoare de prunci, pentru că femeia este MAMĂ şi mai frumoasă decât femeia,
numai femeia poate fi.
La
început nu-i venea să creadă că Pablo Ronişoreanu nu o observase pe frumoasa
femeie îmbrăcată în mov şi îl bănui că s-a îndrăgostit şi el de ea. Ştiind cât
durează dragostea poetului pentru o femeie nu ar fi fost nicio problemă, ar fi
aşteptat, deoarece erau zile în care acesta se îndrăgostea de două, ba chiar de
trei ori.
Înlătură
imediat orice bănuială, când acesta îi spuse că o să-i ceară fotografului
Dragoş Ionescu să-i arate fotografiile făcute la lansare, Dragoş lucra pentru
cotidianul lui Victor Zurbăgeanu, şi bineînţeles că făcuse câteva clişee cu el,
dar mai ales cu madam Cimpoieru care era de-a dreptul fericită ori de câte ori
îşi vedea chipul pe pagina unui ziar sau reviste.
–
Deci cu alte cuvinte, dacă frumoasa în
mov a stat între ei, adică între madam
Cimpoieru şi
Victor Zurbăgeanu, treaba e rezolvată, îl asigură Pablo şi îi promise că îl va
suna imediat după ce vede fotografiile.
* * *
În
aşteptarea telefonului ce urma să dezlege misterul femeii în mov din rândul doi, Luca Dumbrăveanu îşi îmbrăcă
halatul şi făcu câţiva paşi prin cameră pentru a-şi dezmorţi picioarele. Se
opri în faţa măsuţei de scris, avea una şi în dormitor, şi privi la cele câteva
foi ale manuscrisului viitoarei sale nuvele, între aceste coli pe care cu
câteva minute înainte era cât pe ce să le rupă, se odihnea personajul său,
idealul său personaj, pe care îl iubea asemeni lui Turgheniev, îl purtase cu
dragoste în închipuirea sa, cum îşi poartă în pântece mama copilul, dar după ce îl născuse pe hârtie nu mai ştia ce să facă cu el...
«Eu nu trăiesc pe
hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!», îşi aduse aminte şi îşi mai
turnă puţin coniac.
«Poate, nu ar fi rău să mă îmbăt.»
În rarele cazuri când se îmbăta, după ce îşi revenea din mahmureală se
simţea curat, purificat şi cu sufletul dezpovărat, ca şi cum ar fi trecut
printr-un foc purificator.
«Dar dacă Pablo nu o cunoaşte?... Dacă nu o cunoaşte nimeni, poate nici nu
este din oraş?... Poate a trecut întâmplător pe acolo şi văzând afişul a
intrat, pur şi simplu să-şi omoare timpul până la trenul care a dus-o
departe?... Poate i-a citit cărţile, îl cunoaştea după nume şi dorea să-l
vadă?...»
Alungă gândul că s-ar putea să nu o mai revadă, deoarece dorea să o revadă,
dorea mult, foarte mult...
Îşi reluă plimbarea prin dormitor, care i se păru deodată străin şi trist
ca un peron de gară, prin care nu mai trecea nici un tren. Din când în când,
privea spre telefonul ce se odihnea tăcut pe măsuţa lui, ca o ţestoasă pe
ţărmul mării.
* * *
Fotograful
Dragoş Ionescu plecase în zori de acasă, urma să participe la o expoziţie
colectivă de fotografie într-un orăşel din sud, dar se va întoarce diseară, aşa
că va trebui să aibă răbdare până a doua zi, sau să o uite, cum îi era mai la
îndemână, glumi Pablo, totodată îl anunţase să nu-l deranjeze până diseară,
deoarece frumoasa Cornelia a acceptat invitaţia de a-i vizita dormitorul. O zi
întreagă va fi a lui. Bineînţeles că el ar fi preferat o noapte, dar noaptea ea
aparţinea soţului său chirurgului poet Anton Paporoteanu.
Vestea nu-i plăcu deloc. Probabil astăzi se va îmbăta... Sau nu, mai bine
va merge să se plimbe prin pădurea de la marginea oraşului.
Nimic nu te poate linişti mai mult decât foşnetul frunzelor de toamnă,
covor de amintiri aşternut sub picioare....
3.
El o
chemase, ea venise. Venise la prima lui chemare, amantă supusă să-i fie, cum nu
a fost vreodată. Venise să i se dăruiască lui, poetului bărbat, bărbatului
frumos, frumosului nebun al marilor iubiri, care a făcut-o pentru prima oară în
viaţă, să se simtă femeie, să cunoască plăcerea, să aibă primul orgasm şi toate
astea fără ca el să o atingă.
Simţise
cum privirea lui îi mângâia părul, fruntea, obrajii, bărbia, gâtul… pe urmă
simţi cum alunecă pe spate, pe piept, poposeşte pe sfârcurile sânilor întărite
de plăcere, pe burtă în jurul buricului, simţea cum o mângâie pe sexul umezit
şi ajunse la orgasm, acolo faţă de toată lumea.
Nimeni
nu observase nimic, toţi erau preocupaţi de discursul criticului literar
Gheorghiţă Tudorescu.
Deschise
ochii şi privi speriată în jur, pe urmă îi închise la loc satisfăcută şi
mulţumită că nu gemuse de plăcere, sau mai rău, nu leşinase. Îşi privi soţul şi
simţi un sentiment de vinovăţie faţă de
el.
* * *
Frumoasa
Cornelia nu-şi înşelase niciodată soţul, nici nu se gândise
vreodată la asta, îi era credincioasă şi supusă ca o sclavă stăpânului său,
desfăcându-şi coapsele ori de câte ori acesta i-o cerea, o penetra cu penisul
lui mare, iar ea simţea o durere amestecată cu o vagă plăcere, credea că aşa
trebuie să fie, că aşa simt toate femeile, mai mult durere decât plăcere, de
aceea le compătimea pe bietele prostituate care trebuiau să facă sex de câteva
ori pe noapte şi nu înţelegea niciodată de ce în secvenţele erotice din filmele
pe care le-a vizionat, femeile gemeau de plăcere?...
Dar Anton Paporoteanu, renumitul medic chirurg şi poet pe deasupra, nu-i
apreciase niciodată această credincioşie şi supuşenie, credea că tot ce-i al ei
i se cuvine lui şi că rolul ei ca şi al celorlalţi semeni era să-l servească pe
el. Îl interesa doar poezia, dar nu poezia în general, ci doar cea scrisă de
el, deoarece dintre toţi confraţii săi contemporani, el era singurul care
înţelegea poezia şi o crea. Crea o poezie adâncă, psihologică, o poezie pe care
abia generaţiile viitoare o vor putea înţelege în adevărata ei profunzime. Bineînţeles,
aceasta era părerea lui despre propria-i persoană şi despre poezia sa. Scotea
mii de exemplare, în zeci de ediţii de lux, a volumelor sale, reeditându-le ori
de câte ori pe masa de operaţie a secţiei de chirurgie sta întins câte un
pacient cu posibilităţi de sponsorizare a unui act de binefacere pentru generaţiile viitoare. Cărţile le dona
bibliotecilor şi aşezămintelor de cultură, ca să fie la îndemâna celor ce vor
şti să-i aprecieze opera la adevărata ei valoare.
Era un chirurg foarte bun, nu ducea lipsă de pacienţi bogaţi şi în ciuda
poeziei sale de o mediocritate ieşită din comun era un nume în literatură,
membru al uniunii scriitorilor, laureat al câtorva premii literare naţionale şi
internaţionale, tradus în câteva limbi europene şi nelipsit de pe paginile
marilor reviste literare. Era celebru, pe drept în chirurgie şi pe nedrept în
literatură. Timpul şi-l împărţea între masa de operaţie şi masa de scris,
neglijându-şi total frumoasa soţie, care suporta cu stoicism toate capriciile
bărbatului care nu numai că îşi salva semenii, dar îşi jertfea timpul şi banii pentru generaţia ce îi
va ridica monumente şi va denumi străzi cu numele său, asigurându-i astfel
nemurirea.
Frumoasa Cornelia suferea în tăcere, nu se plânsese niciodată nimănui şi ce
ar fi putut să spună dacă s-ar fi plâns cuiva?... Că o enerva la culme chelia lui
lucioasă, guiţările de porc pe care le scotea când ajungea la orgasm, vânturile
pe care le trăgea fără nicio jenă, sforăiturile interminabile ce întreceau
zgomotul unui motor de tractor la relanti, ochelarii lui cu lentile duble,
felul în care îşi lega cravata, genta jerpelită la care nu vroia să renunţe,
şoşonii pe care îi trăgea peste pantofi ori de câte ori ploua?... Pe cine
interesa viaţa ei, viaţa lor conjugală?...
Mulţi şi-ar fi dorit să aibă o
femeie frumoasă ca ea. Îşi putea găsi un amant oricând, dar nu-şi dorea asta
niciodată, până la experienţa pe care o trăise ieri la lansarea cărţii lui Luca
Dumbrăveanu, unde Pablo Ronişoreanu...
Până atunci respinsese toate
avansurile primite, şi i se făceau destul de des, ba odată, când un medic
stagiar merse prea departe, încercând să-i pună mâna pe fese, îi spuse lui
Paporoteanu care după ce a râs cu mare poftă, a aranjat mutarea stagiarului la
un dispensar rural «unde şi-a înţărcat mutu’ iapa». Nu îi făcea plăcere nici
atunci când bărbaţii o priveau lacom. Din cauza soţului său, începuse să urască
bărbatul, de aceea rămase surprinsă când
simţi că privirea poetului nu o deranja ba dimpotrivă...
4.
Se plimba prin
pădurea de la marginea oraşului, încercând să-şi liniştească interiorul
zbuciumat. Dacă cineva, privindu-l ar fi dorit să-l descrie cu siguranţă ar fi
spus: Iată un om liniştit, cu sufletul împăcat şi mulţumit de sine însuşi!
Aşa a
fost până ieri, dar de când o zărise pe femeia în mov şi trecuse prin visele
prin care trecuse, sufletul său numai liniştit nu era.
Dacă
oamenii ar putea să-şi vadă unul altuia sufletele, ar fugi îngroziţi care
încotro, s-ar ocoli, şi nici «bună ziua» nu
şi-ar da, zâmbi trist, gândindu-se cum ar putea el să descrie sufletul. «Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el
şi se tot plimbă.», spunea Marin Preda în
Moromeţii, dar nu este deloc aşa, nu este aşa pentru că acest abur care
se tot plimbă, câteodată doare, şi doare rău, te macină, te zbuciumă îţi alungă
somnul sau îţi provoacă coşmaruri, te distruge, te doboară, din cauza acestui
abur mulţi îşi pun capăt zilelor, sfârşesc prin ospicii şi puşcării, iar cei
care trec peste durerea aburului plimbător, oameni tari, ajung la un moment dat
să nu-i mai simtă durerea, sau îl pierd de tot. Descrierea sufletului, sau
definiţia lui despre suflet, s-ar fi apropiat de cea a marelui Goga: «Sufletul e urna în care închidem cenuşa patimilor noastre».
Multe din personajele sale trecuseră prin starea asta, pe care el fără să o
fi simţit vreodată până atunci, o descrisese de
nenumărate ori în cele mai mici amănunte, căci suferinţa şi dragostea,
sau mai bine spus suferinţa din dragoste era cel mai bun ingredient pentru
subiectul unei creaţii literare, pe care o savurau cu mare plăcere cititorii de
toate vârstele.
«Cred că aţi suferit mult din dragoste?», îl întrebase odată o cucoană
durdulie la o întâlnire cu cititorii.
«Da doamnă, şi sper să mai sufăr mult, deoarece suferinţa purifică
sufletul.» Femeii îi plăcuse răspunsul primit, se îmbujoră în obraji şi plecă
mulţumită.
Numai că suferinţa descrisă pe hârtie deşi izvorăşte din sufletul
creatorului, este incomparabil de uşoară cu adevărata suferinţă. Suferinţa
personajelor diferă de suferinţa autorului, deşi autorul suferă alături de
personaj şi iubeşte alături de el. Dar de multe ori autorul suferă din cauza
personajului, deoarece se întâmplă ca acesta să se revolte, să o ia razna,
abătându-se de la drumul pregătit de autor, uneori face asta ca să evite
calvarul pregătit, alteori dimpotrivă, se duce pe acest drum cu toate ca i-a
fost pregătit altceva, iar alteori pur şi simplu nu vrea să mai facă nimic, se
încăpăţânează şi atunci...
Da, autorul când nu ştie ce să mai facă cu un personaj îl ucide. Asta fac
toţi autorii, îşi ucid personajele în cele mai stranii şi tragice
feluri. Suferă pentru ele, plâng dar cu toate acestea le ucid.
«L-am
iubit, l-am iubit foarte mult, am plâns la moartea lui», spune Turgheniev, când
e nevoit să-l ucidă într-un chip dramatic pe Evgheni Bazarov.
«Imaginaţi-vă
ce mi-a făcut Tatiana Larina… Se mărită!», exclamă, supărat pe eroina sa Puşkin.
Poate
nu ar fi atât de greu să ucizi un personaj pe hârtie, dacă el nu ar exista în…
«Eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!»
DA! un mare DA... Aceasta era marea lui problemă – personajul său rebel şi
necunoscuta îmbrăcată în mov. Şi chiar de îşi va putea ucide personajul, rămâne
necunoscuta, pe care i se părea că o zăreşte stând pe fiecare bancă, la fiecare
cotitură a aleii, după fiecare pom...
«Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o
nălucă.»
Poate ar fi mai bine să o uite, să
intre în prima cârciumă, să se îmbete şi apoi să nu-şi mai aducă aminte de ea
niciodată. Dar era prea târziu, ştia că nu o va putea uita, a înţeles asta încă
de dimineaţă, aducându-şi aminte de visul în care ea... Atunci trebuia să o
ucidă în mintea lui, împreună cu personajul său abia născut, acum e prea târziu,
acum e imposibil!
5.
Era fericită, foarte fericită... fericită ca o pasăre în zbor, ca un
curcubeu după ploaie, ca un râu alergând spre cascadă – fericita cădere în care
simţi libertatea... şi alături de ea i se păru fericit acel petic de cer şi
piscul de munte ce se zăreau prin fereastra dormitorului lui Pablo. Şi floarea
din glastră, şi «Carul cu boi» surâzând
pe perete, şi cartea burtoasă ce parcă sta să nască o tristă poveste pe covorul
încreţit de un zâmbet rebel sărutând o rază de soare.
Era fericită şi alături de ea era fericit universul.
Doar el era trist ca un înger de ceaţă, ca un heruvim cu aripi de amar ca
pelinul, ca un mag venit prea târziu la naşterea clipei...
A împărţit prea multă fericire ca să-i mai rămână şi lui, măcar pentru un
zâmbet, dar nu asta conta...
Ea era fericită! Pentru prima oară în viaţă gustase din fructul oprit şi
era fericită... Altfel nici nu se putea, alături de el toate femeile lumii erau
fericite.
Dar pentru cât timp?...
Nici asta nu mai conta...
«Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!».
Era fericită şi nu vroia să se gândească
că dincolo de această fericire există o după-amiază tristă de toamnă ca o vânătoare
de păsări cu nori, în care ea se va întoarce acasă să privească chelia lucioasă
a soţului său şi poate să-i spună în scurte cuvinte, cât de fericită a fost.
Şi pe urmă...
Pe urmă va fi iar fericire, sau
tristeţe va fi...
Pe urmă va veni, ori de câte ori o
va chema, cum veni şi de această dată umilă şi supusă, amantă să-i fie de-a
pururi.
* * *
Se
trezise cu un gust amărui în gură, de coniac şi trabuc. Simţi în nări parfumul
frumoasei Cornelia, privi aşternutul ce mai păstra conturul trupului ei.
Plecase demult, nici măcar nu o condusese până la uşă cum s-ar fi cuvenit.
Zâmbi trist, nu se aştepta să cedeze atât de uşor, să vină la întâia
chemare.
Îl dezamăgise şi o Doamne... cât o dorise de mult!...
Ar fi vrut să ardă în flăcările dragostei pentru ea.
Ar fi vrut să o cucerească cum cucereşte soldatul reduta.
Ar fi vrut să-i fie rob, plecându-şi genunchiul...
Dar ea venise la întâia lui chemare...
O femeie ca oricare alta, dornică de o aventură conjugală...
Dacă o va mai chema vreodată?...
Nu, cu siguranţă... Niciodată!
6.
O zărise din tramvai când se întorcea acasă de la plimbarea făcută prin
pădure.
Sufletul său era mai liniştit, dar asta se putea datora şi oboselii
trupului şi foamei. Durerile trupeşti diminuează neliniştile sufletului. Nu se
mai gândea aproape la nimic, pur şi simplu şedea cu fruntea lipită de geamul
tramvaiului şi se uita la trecători.
Deodată o zări pe ea, pe femeia în mov. Stătea în picioare lângă o bancă de
la capul podului care traversează râul ce şerpuieşte murdar, leneş şi uscat
prin oraş împărţindu-l în două «dincolo de pod». Era la fel ca ieri – frumoasă
şi tristă...
La prima staţie sări din tramvai şi se întoarse, alergând spre pod, unde în
afara bătrânului pescar ce privea atent pluta roşie a undiţei sale, nu mai era
nimeni.
–
Nu aţi văzut încotro a plecat fata îmbrăcată în mov? se
oprise gâfâind lângă bătrânul
pescar.
–
Hă? întrebă nedumerit bătrânul.
–
Fata îmbrăcată în mov, în ce direcţie a plecat?
–
Care fată?
–
Aici, la capul podului, cu puţin timp înainte stătea o
fată...
–
Nu am văzut nicio fată, strânse din umeri pescarul.
Era dezamăgit. Pescarii ăştia, cum aruncă undiţa în apă, cum nu mai trăiesc
în
lumea noastră,
bombănea de unul singur întorcându-se spre staţia de tramvai. Dar deodată se
răzgândi şi coti pe o străduţă. Nu avea niciun chef să se întoarcă acasă, unde
în afară de personajul său nu-l aştepta nimeni, mai bine se va plimba la întâmplare
pe aceste străduţe vechi, va intra într-o cărciumă, va servi mici sau ficat la
grătar şi bere...
* * *
– Dumnezeu este şi
bărbat şi femeie în acelaşi timp, aşa să ştiţi de la mine, Franz ştie
bine ce vorbeşte!
ameninţă cu degetul pe cei prezenţi, ca nu care cumva să îndrăznească vreunul
să-i pună la îndoială vorbele că...
–
Da, aşa să ştiţi! Dumnezeu este parte bărbătească şi
parte femeiască, El sfântul este
şi tată şi mamă...
aproape striga bărbatul cu o cicatrice mare ce îi brăzda obrazul de la ureche
până în mijlocul bărbii.
–
Mai bine te-ai duce acasă Franz, că te-ai îmbătat şi iar
începi să te legi de cele sfinte,
parcă văd cum o să
te spovedească Anna de bucurie, îi spuse o femeiuşcă durdulie, ce avea două
halbe de bere în faţă.
–
Da’ ce-ţi pasă ţie Stelo, cum mă spovedeşte Anna, asta e
treaba mea şi a ei, clar!? –
făcea pe supăratul
bărbatul, dar i se putea citi pe faţă că nu e deloc aşa.
–
Păi îmi pasă măi Franz, că săptămâna trecută, m-ai
cinstit cu o bere şi ea a bătut toba
prin tot cartierul
că ţi-ai băut cu mine toţi banii.
–
Las-o în pace pe Anna!
–
Eu aş lăsa-o Franz, dar nu mă lasă ea, mă face curvă, şi
pe degeabă că ţie Franz, ştim
bine amândoi că nu
ţi se mai scoală demult, spuse voioasă femeia.
Râseră toţi cu mare poftă. Pesemne
se cunoşteau între ei, era o cârciumă de cartier, în care probabil foarte rar
călca câte un necunoscut şi când se întâmpla să intre nu se prea sinchiseau de
el, ca şi în cazul lui.
–
Pardon Madame! sughiţă Franz. Aici nu e vorba de faptul
că mi se scoală sau nu mi
se scoală, sau dacă
mata eşti sau nu eşti... Aici vorbim de faptul că Dumnezeu a fost el şi ea în
acelaşi timp şi de faptul că omul a fost creat la fel. Omul, primul om, Adam
era bărbat şi femeie în acelaşi timp, pentru că era perfect, adică avea latura
masculină şi latura feminină în acelaşi trup şi putea să nască copii perfecţi
la fel ca şi El.
–
Ha-ha-ha! – râse mustăciosul costeliv de la masa de lângă
geam. – Ai bolunzit de tot
măi Franz, să nu
mai vorbeşti astfel de prostii că o să te ducă Anna la casa de nebuni.
–
Ba pardon moncher! Eu nu vorbesc prosti. Primul om, Adam
a fost ca şi Dumnezeu,
bărbat şi femeie,
deoarece a fost creat după chipul şi asemănarea Lui, dar a păcătuit uitându-se
la animale, deoarece animalele erau altfel, adică erau masculi şi femele şi se
împerecheau. Atunci omul a păcătuit simţind dorinţa de împerechere, adică a
dorit ca partea masculină să se separe de cea feminină, căci numai aşa putea
simţi plăcerea împerecherii. Atunci Dumnezeu i-a separat, i-a făcut bărbat şi
femeie şi i-a blestemat pentru această dorinţă nesăbuită, ca să nu poată trăi
niciodată unul fără celălalt, adică femeia fără bărbat şi invers, bărbatul fără
femeie. Şi de atunci atât bărbatul, cât şi femeia sunt în veşnica căutare a
celuilalt, aşa să ştiţi! îşi isprăvi Franz pledoaria.
–
Bravo bre! Ai minte cât o găină în cur. Când ţi-o făta
să-mi dai şi mie un pui, ha-ha-
ha! râse grăsanul
rezemat de tejghea, cu sticla de bere în mână.
Luca ascultă cu atenţie pe acest Platon
al cartierului, îi plăcuse felul în care vedea creaţia omului pe pământ. Îşi
mai comandă o halbă bere.
Mai departe, din păcate, discuţia
trecuse pe alt făgaş. Discutau despre un tânăr, student, pe care l-au găsit
mort pe malul râului, la cotitura de lângă vechea moară. Tânărul se
îndrăgostise de o nălucă şi aceasta i-a luat viaţa.
–
Poveşti de adormit copiii, dădu din mână Franz.
–
Şi poveştile tale cu primul om, ce sunt măi Franz?
întrebă costelivul de la masa de
lângă geam.
–
După poveştile lui nici curcile nu adorm, râse femeia
durdulie.
Luca ceru nota de plată şi părăsi cârciuma.
7.
Anton Paporoteanu paralizat de durere şi uimire îşi privea frumoasa soţie
şi încerca să-şi
revină din şocul
suferit şi-ar fi dorit să urle, să strige, să... să facă ce fac toţi bărbaţii
când se află în situaţia lui.
Broboane mari de sudoare i se prelingeau pe chelia-i lucioasă, iar el nu
avea putere să ducă mâna la buzunar după batistă.
«M-am culcat cu Pablo Ronişoreanu...»,
îi răsunau îm urechi ca un blestem urât şi greu cuvintele frumoasei Cornelia.
Cum aşa?! Striga ceva în el. Poate
era ţipătul sufletului său trezit la realitatea dureroasă, că nu chiar totul i
se cuvenea lui, şi că nici ea femeia lui, proprietatea lui, bunul lui, nu mai
aparţinea întru-totul lui.
De ce nu i-a spus lui, ar fi
prevenit acest dezastru, ar fi salvat-o din această cădere, la fel cum făcuse
atunci cu medicul stagiar.
–
D-d-de ce nu mi-ai spus? reuşi să întrebe, într-un târziu.
–
Pentru că eu am vrut, veni a doua livitură, mult mai
puternică decât prima.
Deodată i s-a făcut frică. O frică de neînţeles, care îi paraliză până şi
gândurile. De data
asta era altceva,
de data asta chiar ea a vrut. Teama de a o pierde, de a ajunge subiectul bârfei
al întregii lumi bune a metropolei începuse să-i sfâşie inima ca o gheară de
fiară sălbatică.
«Aţi auzit că pe doctorul
Paporoteanu l-a părăsit soţia?»
«He-he-he, pesemne nu mai poate să-i
facă nimic»
«Aşa-i trebuie boşorogului, dacă
şi-a luat nevastă tânără»
«Bietul Anton, ce o să facă acum?» –
i se părea că aude bârfele şi compătimirile oamenilor, la adresa lui.
Dar poate era doar un vis, un coşmar
urât în care frumoasa Cornelia care-i aparţinea lui şi numai lui s-a revoltat
împotrivă-i. Dar nu, nu era un vis, se revoltase de-adevăratelea, împotriva
poziţiei sale în societate, împotriva marelui său nume literar, nume pe care îl
vor slăvi generaţii de-a rândul, s-a revoltat împotriva nemuririi sale...
Încetul cu încetul, acea teamă
neînţeleasă, începu să se prefacă într-o furie oarbă de nedescris. Poate nici
nu-şi dădu seama cum s-a ridicat de pe fotoliu şi cu acel urlet: «Târfo!» s-a
năpustit asupra ei.
Loviturile cădeau una după alta, până
ce frumoasa Cornelia se prăbuşi la podea, atunci începu să o lovească cu
picioarele. O lovea sacadat, parcă la ordinul cuiva, şi după fiecare lovitură
repeta acel: «Târfo!» care, pe ea o durea mai mult decât loviturile primite. Se
opri numai după ce femeia încetase să mai mişte, atunci ieşi fără să-i pese
dacă ea mai trăieşte sau a murit.
* * *
Plângea
în hohote aşezată pe blana de urs din mijlocul dormitorului cu
spinarea încovoiată, parcă în aşteptarea loviturilor de bici.
Pablo o privea indiferent, şi-ar fi dorit să simtă ceva pentru ea, măcar
milă dacă nu dragoste, dar nu simţea nimic pentru această femeie, pentru care
aseară ar fi fost în stare de mari sacrificii, dar ea veni la prima lui chemare
şi cu asta a sfărâmat totul. Acum el se gândea la fata de la chioşcul de ziare
din holul bibliotecii municipale, iar ea stătea la picioarele lui şi plângea.
Pusese demult ochii pe vânzătoarea de ziare şi ieri a vrut să intre cu ea în
vorbă, dar intervenise frumoasa Cornelia şi această poveste care s-a terminat
cu vânătăi şi lacrimi, nici măcar nu s-a terminat încă.
Simona, aşa o chema pe fata de la choişc, fiind înstruită de tanti Eugenia,
care ieşise la pensie, i-a oprit câte un număr din revistele literare pe care
le cumpăra de obicei, poate ştia şi că e poet «un mare poet», i-o fi spus
Eugenia, i-a zâmbit ieri, iar zâmbetul ei promitea multe.
– Ieri îmi spuneai că nu poţi trăi fără mine şi azi îmi spui să mă întorc
la el... – spuse printre sughiţuri frumoasa Cornelia.
Pablo tăcea...
–
De ce m-ai minţit?...
–
Nu te-am minţit, doar că...
–
Că?... întrebă, îndemnându-l să continue.
–
Ieri te-am iubit.
–
Şi azi mă alungi, începu din nou să plângă.
–
Nu te alung, voi pleca eu, – spuse ridicându-se.
–
Când te întorci? încolţise speranţa în sufletul bietei
Cornelia.
–
După ce pleci tu, spuse ieşind.
* * *
–
Ş-ş-şi tu ai neobrăzarea să vi la mine şi să-să-să, sâsâia
ca un şarpe Paporoteanu. Să-
mi spui să-mi iau
nevasta din patul tău? Eşti un, un, un imbecil, un, un, un excroc, asta eşti!
–
Domnule
Paporoteanu, cu tot respectul...
–
Care respect, respectul cu care mi-ai futut nevasta?!
Porcule!... îl întrerupse medicul.
–
Mi-ai spurcat nevasta, mi-ai distrus casa, mi-ai...
–
Calmaţi-vă domnule Paporoteanu, v-am spus că a fost ceva
întâmplător,
neintenţionat, aproape
nevinovat, sunt sigur că ea vă iubeşte, de aceea v-a şi spus, am avut o clipă
de rătăcire...
–
Cum de ai putut să-mi faci una ca asta? Tu ca bărbat, cum
ai putut să te culci cu
nevasta confratelui tău, totuşi eu sunt un nume, sunt,
sunt totuşi...
–
Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar eu nu vă consider
confratele meu.
Paporotanu din roşu furios, devenise
alb ca varul.
–
Ceea ce scrieţi dumneavoastră nu se poate numi poezie,
este doar o banală adunătură
de cuvinte fără
nicio noimă, fără niciun sens, fără niciun înţeles...
–
După ce îmi fuţi nevasta, îmi profanezi şi poezia?...
Ieşi dracului din cabinetul meu!
urlă Paporoteanu,
pierzându-şi controlul. Dacă am fi trăit în alte vremuri, te-aş fi provocat la
duel.
–
Iar e aş fi acceptat cu mare plăcere, domnule
Paporoteanu, zâmbi Pablo ieşind din
cabinetul medicului.
8.
Când Luca ieşise din cârciuma de
cartier seara cobora uşor deasupra oraşului, ca o umbră a mantalei nopţii de
toamnă.
«Ar trebui să mă liniştesc, da să mă
liniştesc şi să mă bucur că am zărit-o».
Ea a fost cu siguranţă nu se putea înşela şi asta înseamnă că ea locuieşte
în oraş, poate chiar în acest cartier. Mâine dimineaţă când Dragoş Ionescu îi
va da lui Pablo fotografiile se va lămuri totul. Dar dacă nu o cunoaşte
Pablo?... Atunci... atunci va umbla cu fotografia ei în mână din uşă în uşă, va
întreba toţi trecătorii până o va găsi şi atunci... Atunci?... Aceasta era
întrebarea.
Dragostea întotdeauna este dificilă, chiar foarte dificilă. Mai întotdeauna
te îndrăgosteşti de cine nu trebuie, de cineva care nu simte nimic pentru tine,
dar simte ceva pentru altcineva şi acel altcineva nu simte nimic pentru ea
deoarece simte ceva pentru... şi aşa mai departe.
Nu iubise niciodată cu adevărat,
abia acum şi-a dat seama de asta, toate iubirile lui de până acum nu fuseseră
decât o poleială de aur pe o bijuterie de metal. Niciodată nu simţise acest
sentiment straniu de iubire amestecat cu durere şi cu frica de a nu o întâlni,
sau de a nu fi iubit de ea. Dar cel mai ciudat era faptul că gelozia îi rodea
sufletul, îl măcina, era gelos pe toţi
cei care au atins-o, au sărutat-o, au privit-o... Era gelos în primul rând pe personajul său...
O gelozie ca asta te putea
transforma într-o fiară gata să urle, să sfâşie, să ucidă...
Flacăra nestinsă a dragostei îi
cuprinse pieptul şi îl ardea plăcut. Trebuia să o găsească, orice ar fi,
trebuia sa o găsească! Altfel... nu putea să-şi dea seama, nici nu vroia să
gândească... O iubea cum nu mai iubise pe nimeni.
Iubise şi a fost iubit, înşelase şi a fost înşelat, părăsise şi a fost
părăsit, pentru că aşa se întâmplă în viaţă, dar acum iubeşte altfel şi nu ar
putea să...
Se va duce chiar în această seară la Pablo, poate Dragoş s-a şi întors.
* * *
Îşi
reluă călătoria cu tramvaiul exact din staţia în care coborâse. Da, se va duce
chiar acum la Pablo, gândi aşezându-se pe un scaun liber şi îşi lipi fruntea de
geam. Merse astfel două staţii, iar când tramvaiul se apropia de a treia, în
poarta cimitirului o zărise din nou. Staţia era la doi paşi, sări din tramvai
îmbrâncind o femeie cu două sacoşe în mâini care strigă ,«Huuu-o-ou
bezmeticule!», mai era să dărâme şi un bătrânel şi să ajungă sub roţile unei
camionete.
–
Băgate-aş în pizda mă-tii, de idiot!
înjură şoferul, dar el deja era în poarta cimitirului.
–
Femeia în mov, a intrat sau a ieşit?...
–
Care femeie întrebă agentul de pază
ridicând privirea din cartea pe care o citea.
Luca
se dădu doi paşi în spate şi examină cu atenţie trotuarul. Precis intrase,
altfel ar fi
zărit-o, deşi
era aproape întuneric, dar strada era luminată. Intrase în cimitir, era sigur
că o va găsi.
–
Peste o jumătate de oră închidem poarta,
dacă întârziaţi ieşiţi pe cea principală,
strigă agentul
în urma lui.
«Sigur e văduvă», gândi Luca aproape
alergând pe alei printre morminte.
Cimitirul era aproape pustiu la ora aceea,
pe aleea ce ducea la capelă întâlni câteva femei cernite, dar ea nu era printre
ele. Intră şi în capelă, dar nu era nici printre oamenii strânşi în jurul celor
trei sicrie. Ieşi afară şi porni printre morminte, la întâmplare, spre poarta principală.
Rătăci mult, într-un cimitir mare este foarte uşor să te rătăceşti, mai ales
noaptea.
9.
Paporoteanu o găsi pe frumoasa
Cornelia şezând pe blana de urs, în mijlocul dormitorului lui Pablo Ronişoreanu.
Nu mai plângea demult, stătea cu genunchii strânşi la gură ca o statuie rară şi
scumpă. Nici măcar nu întoarse privirea, poate credea că intrase Pablo, poate
îi era indiferent, sau poate nici măcar nu-şi dăduse seama că cineva intrase.
Paporoteanu îşi privi nevasta preţ
de câteva minute, fără să scoată nici un cuvânt, de fapt nici nu ştia ce să
spună, după care privi spre patul răvăşit în care ea se dăruise celuilalt.
«Pentru că eu am vrut…», îşi aduse
aminte de cuvintele ei şi simţi cum o căldură plăcută, amestecată cu gelozie şi
durere îi coboară din stomac şi se opri între picioare întârindu-i penisul,
aducându-l în stare de erecţie. Se simţi excitat ca niciodată.
Îl
excita patul răvăşit şi gândul că acolo ea gemea şi se zvârcolea de plăcere în
timp ce el o penetra. Începuse să-şi imagineze diferite poziţii în care cei doi
ar fi putut face sex şi nu s-a mai putut abţine. O ridică de umeri o întinse pe
pat şi o dezbrăcă, ea se supuse fără nicio împotrivire, îşi desfăcu coapsele şi
el intră în ea, acolo în dormitorul celuilalt, în patul în care cu câteva ore
înainte ea se dăruise lui. Simţea cum vaginul ei îi strângea cu putere membrul,
ca niciodată până atunci, îl slăbi pentru o clipă şi îl strânse din nou, icni
de plăcere şi se eliberă de toată tensiune acumulată.
Peste
câteva minute ea stătea în faţa oglinzii şi îşi aranja părul răvăşit.
El o
chemă:
–
Să mergem!
Ea îl
urmări supusă.
10.
–
Aţi văzut cumva ieşind o femeie
îmbrăcată în mov? întrebă pe agentul de
pază, de
la poarta
principală.
–
La ora asta toţi părăsesc cimitirul, nu
cred că vă pot ajuta.
Ieşi în stradă, trebuia să ocolească
cimitirul ca să ajungă înapoi în staţia de tramvai de lângă poarta secundară a
cimitirului şi avea puţine şanse să treacă pe acolo vreun taxi liber.
Ajuns în staţie, nu se urcă în
primul tramvai, nu vroia să renunţe la ţigara abia aprinsă. Dar după ce termină
de fumat îşi dădu seama că de fapt tramvaiul în care nu se urcase era ultimul
din seara aceea. Enervat îşi mai aprinse o ţigară şi porni pe jos. Trebuia să
meargă mult până la prima staţie de taxi, aşa că hotărî să traverseze parcul a
cărui poartă era vis-a-vis de poarta cimitirului. Nu era chiar aşa mare, în
cinsprezece minute îl putea traversa la pas lejer, iar dincolo de parc, în faţa
hotelului întotdeauna stăteau câteva
taxiuri.
Dar de abia păşise pe aleea
principală a parcului când o zări din nou, deşi nu era aproape de el, îi
recunoscu silueta la lumina albă a neonului, simţea cu sufletul că este ea.
«Ce făcea la ora aceea
în parc?», îi trecuse fulgerător prin cap, poate acelaşi lucru ca şi el – a întârziat
în cimitir şi a pierdut tramvaiul. Dar cum de nu o văzuse în staţia de tramvai
şi pe unde ieşise din cimitir, că poarta secundară era închisă demult?...
Începu să alerge fără să-şi mai
răspundă la întrebări, dar femeia coti la stânga, pe aleea ce ducea la chioşcul
de fanfară. Atunci el hotărî să o ia pe scurtătură, sperând să ajungă înaintea
ei la choişc. Alergă sărind peste tufişuri de arbuşti, de parcă-l alerga o
haită de lupi, nu se opri decât în faţa
chioşcului de fanfară. Dar fata nu se vedea nicăieri.
«Poate s-a răzgândit şi s-a întors
înapoi, imediat după ce eu am luat-o pe scurtătură». Începu să alerge pe alee în direcţia din care trebuia să vină
fata până ajunse pe aleea principală, dar în afară de o patrulă de poliţie
călare nu zări pe nimeni.
Nu, nu văzuseră nicio femeie
îmbrăcată în mov.
–
Dar ce s-a întâmplat, vă putem ajuta cu ceva? se interesă
poliţistul mai în vârstă,
probabil şeful
patrulei.
–
M-am pierdut de o cunoştinţă, atâta tot, am pierdut
tramvaiul şi ne-am hotărât să
traversăm parcul.
–
Probabil vă aşteaptă la ieşire, spuse poliţistul mai tânăr.
–
Mai mult ca sigur, răspunse Luca şi mulţumind
poliţiştilor se îndreptă spre ieşirea
din parc.
* * *
Merse până acasă pe jos, fără să mai apeleze la serviciul staţiei de
taxiuri. La început a vrut să treacă pe la Pablo, dar s-a răzgândit, mai bine
îl va suna cum ajunge acasă. Nu-l mai sunase. S-a făcut miezul nopţii, iar
Pablo cu siguranţă era în pat cu una din noile sale cuceriri şi ar fi trebuit
pe urmă să-i povestească cum romancierul Luca Dumbrăveanu aleargă după o
necunoscută iar «când alergi după o necunoscută e ca şi cum ai alerga după o
nălucă».
Îşi turnă unul după altul două pahere de coniac, le bău ca pe apă, de parcă
i-ar fi fost sete. Îşi aduse aminte de Franz şi de femeia durdulie ce povestea
despre un tânăr ucis de o nălucă. Îi plăcuse de Franz şi de povestea lui despre
primul om care a fost bărbat şi femeie. Povestea se asemăna foarte mult cu cea
a lui Platon, că la începutul creaţiei exista o
singură fiinţă scundă cu un singur trup şi un gât, dar capul avea două
feţe, fiecare privind în altă parte. Ca şi cum două făpturi ar fi fost lipite
spate în spate, cu două sexe opuse, cu patru picioare şi patru braţe. Zeii
greci, după cum susţine Platon şi-au dat seama că făptura cu patru braţe era
foarte puternică iar cu cele patru picioare putea rezista la mers şi putea
alerga repede, iar în plus mai avea şi două feţe, deci era vigilentă permanent
şi nu putea fi atacată prin spate.
Probabil cel mai primejdios era că avea două sexe diferite şi nu avea nevoie de nimeni pentru a procrea,
sau a-şi satisface dorinţele. Atunci Zeus a tăiat cu un trăznet în două făptura
aceea creând din ea bărbatul şi femeia.
«Şi de atunci atât bărbatul, cât şi femeia sunt în veşnica căutare a
celuilalt, aşa să ştiţi!»
Câtă dreptate avea Franz. Fiecare bărbat măcar odată în viaţă alergase după
o femeie, aşa cum alergase el în această seară, mai bine spus noapte.
Dintr-o dată simţi o puternică senzaţie de ridicol. Alergase după o
nălucă...
Destul! Trebuia să se oprească... Aici şi acum! Va bea încă un pahar de
coniac şi se va culca fără să se mai gândească la ea, iar mâine chiar dacă
Pablo îi va spune cine este, nu o va mai căuta.
11.
După ce ieşise din
cabinetul medicului Paporoteanu, pe care-l anunţase de unde-şi poate recupera
nevasta, Pablo Ronişoreanu trecuse pe la bibliotecă şi o invită pe fata de la
ziare la un club. Acceptase din prima, cum s-ar spune, spre marea lui dezamăgire.
Cinară într-un restaurant select după care se mutară într-un club unde au
băut cokteil de fructe şi dansară până după miezul nopţii.
El o sărută de câteva ori pe gură, o mângâie pe sâni, iar ea îi masă sexul
întărit. Excitat, îi propuse să meargă la un hotel.
–
Dar de ce nu mergem la tine acasă? întrebă fata.
–
E mai bine la hotel, îi şopti.
–
Eşti căsătorit?
–
Tot oraşul ştie că Pablo Ronişoreanu e burlac, râse.
–
Atunci ai pe cineva acasă, spuse fata.
–
Mergem altădată la mine, încerca să o liniştească.
–
Ori mergem acum, ori nu mai mergem niciodată.
Ce era să facă? Îi era teamă că o vor găsi pe frumoasa Cornelia în mijlocul
camerei.
Fata plecă supărată şi îi spuse să nu încerce să o mai invite undeva, iar
el îşi luă o cameră
la hotel unde îşi
făcu duş şi se masturbă îndelung, fără asta simţi că nu ar fi putut adormi.
12.
Luca Dumbrăveanu se trezi lac de
sudoare, deschise ochii, dar îi închisese repede la loc. Visase un vis atât de
real, încât nu ar fi vrut să se mai trezească. Se făcea că femeia îmbrăcată în mov
venise la el. Dar nu sunase la uşă, ci parcă lunecase ca o nălucă prin uşa
închisă şi intră în dormitorul lui frumoasă şi tristă începând să se dezbrace.
El o dorea foarte mult, mai mult
decât şi-ar fi imaginat, dorea mult să o îmbrăţişeze dar i-a fost frică, se gândea
că dacă o atinge ea o să dispară...
Dar ea veni goală alături de el în
pat şi începuse să-i dezmierde cu limba corpul. Lucrurile din dormitor
începuseră să-şi schimbe culoarea, totul devenea luminos, strălucitor, orbitor...
pe urmă au început să dispară treptat, iar el căzu într-un fel de transă...
A penetrat-o cu tandreţe şi
violenţă, ea gemea plăcut, gemu şi el, gemeau împreună, ori de câte ori
ajungeau la orgasm, asudau se odihneau şi o luau de la capăt era o agonie dulce
din care ar fi dorit să nu se mai trezească. Şi totuşi s-a trezit.
Era doar un vis, gândi deschizând
ochii şi dintr-o dată încremeni... Pe fotoliul din pielea albă era aruncată parcă
în grabă o rochie mov, era un contrast plăcut.
«Rochia ei! Deci nu a fost un vis...»
Dar atunci unde este, căci lângă el nu era nimeni. Se ridică din pat şi
zări în mijlocul dormitorului o pereche de pantofi de damă. În acelaşi timp se
auzi din baie cum cineva dăduse drumul la duş.
Zâmbi fericit apropiindu-se de uşa băii, ezită un pic şi în cele din urmă
apăsă clanţa deschizând uşa şi scoţând un urlet de groază se prăbuşi la podea...
13.
Dacă ar fi fost la el acasă, Pablo Ronişoreanu cu siguranţă ar mai fi
zăbovit în pat, dar fiind la hotel, era nevoit să se trezească. Trebuia să treacă
pe la un editor care nu îi era chiar simpatic.
–
Ia mai dă-l în mă-sa, spuse căscând şi deschise
televizorul.
«Azi dimineaţă în jurul orelor cinci a fost găsit mort, în apartamentul său
scriitorul Luca
Dumbrăveanu în vârstă
de patruzeci şi doi de ani, se pare că moartea a survenit în urma unui atac de
cord. Vecinii săi auzindu-l strigând au sunat la 112 şi au forţat uşa
apartamentului, din păcate medicii ajunşi la faţa locului au constatat decesul
scriitorului...»
Daduse pe alt post unde Gheorghiţă
Tudorescu vorbea de greaua pierdere pe care a suferit-o literatura română prin
moartea romancierului Luca Dumbrăveanu.
–
Ce Dumnezeu! strigă speriat şi începu să se îmbrace.
EPILOG
La înmormântarea lui Luca Dumbrăveanu fotograful Dragoş Ionescu, îl căută
pe Pablo
Ronişoreanu şi îi întinse un plic.
–
Mi-ai cerut
fotografii de la lansarea cărţii lui, spuse Dragoş arătând cu capul spre
sicriu.
–
Ah da, vroia să le vadă deoarece îi plăcuse o femeie îmbrăcată
în mov care şedea
în rândul doi,
între madam Cimpoieru şi Victor Zurbăgeanu, sper că ai făcut poze cu redactorul
şef?...
–
Ha-ha-ha, râse scurt fotograful, au şi fost publicate în
numărul de ieri şi de azi, cum
de nu ai văzut?...
Pablo ar fi vrut să-i răspundă că nu
citeşte cotidianul condus de Zurbăgeanu, dar se răzgândi şi deschise plicul. În
toate fotografiile scaunul între madam Cimpoieru şi redactorul şef Zurbăgeanu
era gol.
Simţi cum îi trec fiori pe şira
spinării, dar revenindu-şi repede se apropie de Victor Zurbăgeanu.
–
Îmi aduc aminte foarte bine! Nu, nu stătea nimeni între
mine şi doamna Cimpoieru,
chiar am vrut să-l
invit pe Albiceanu de la radio, dar m-am gândit că doamna îl ţine ocupat pentru
cineva, deorece îşi pusese geanta pe el.
* * *
Se îndreptau toţi spre poarta cimitirului, în urmă rămânea mormântul împodobit
de coroane mortuare al celebrului scriitor Luca Dumbrăveanu.
Pablo Ronişoreanu se întoarse şi privi înapoi, pentru o clipă i se păru că
vede o femeie îmbrăcată în mov stând lângă mormânt. O femeie frumoasă şi
tristă...
Sfârşit
25 februarie – 4 martie, 2012
Drobeta Turnu Severin – Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu