Mihai
Hafia TRAISTA
OMUL
DE DINCOLO
(Nuvelă)
«De ce vă grăbiţi...
de ce vă grăbiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc
sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea?»
(Goethe)
«Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde
vine, nici încotro merge...»
(Evanghelia după Ioan)
1.
Pentru
un moment avu acea senzație ciudată că toate acestea nu i se îmtâmplă lui, ci
altcuiva, unui om pe care el nici măcar
nu îl cunoaște. Nicidecum omul
acela nu putea fi el – Dunca Pătru a Todoarei de sub deal sau Dunca Dumitru,
cum îl obligau ei să se numească, nu știa de ce,. Aștepta
să se trezească din acest coșmar, dar
vocea gravă a maiorului de miliție îi spulberă orice speranță:
– Și dumneata susții în continuare că nu ești
Dunca Dumitru?...
–
Ba
Dunca mi-s, da’ nu Dumitru ci Pătru! Dunca Pătru a Todoarei de sub deal.
–
Și atunci cum îți
explici că vecinii tăi spun că ești Dunca Dumitru?
–
Oamenii cu care
m-am întâlnit pe uliță? întrebă mirat.
–
Da, ei, dădu din
cap maiorul.
–
Nu-s vecinii mei,
nu i-am văzut niciodată...
–
Dar te-ai născut și
locuiești în Vârfuri, nu?
–
Da, în satul Vârfuri.
–
Și ăia cu care
te-ai întâlnit pe stradă nu-s vecinii tăi?
–
Nu.
–
Și nici tu nu ești
Dunca Dumitru?
–
Nu, sunt Dunca
Pătru.
–
Dar soția ta Dunca Anișoara
te recunoaște că ești soțul ei, Dunca Dumitru pe care ea
l-a crezut mort?
–
Aia nu-i muierea me’! spuse hotărât. Pe muierea me’ o cheamă Mărie, fata
morarului Ștef de pe vale, ș-apoi eu nu am murit, e drept că am fost
dincolo, da’ de murit nu am murit.
–
A-a-a, deci
recunoști că ai trecut dincolo?
–
Da, am trecut.
–
Și cum e dincolo?
–
E tare bine.
–
Și cum e binele
ăsta? Explică-mi și mie!
–
E așa o liniște, o
simți în suflet, nu te apasă nici o grijă, uiți de toate câte ai pătimit pe
aici pe la noi.
–
Mda, își trecu mâna peste frunte maiorul, și
zici că la noi e greu, te apasă grijile,
pătimești?...
–
Păi
așe-i viața dom’ șef.
–
Și de ce aia mă-ti nu ai rămas dincolo, dacă-i așa de bine!? trânti cu pumnul în birou
maiorul.
Pătru Dunca nu se sperie
deloc, cum se aștepta maiorul, se uită drept în ochii acestuia, strânse din
umeri și spuse cu voce liniștită:
–
Păi, bag sama încă nu mi-o sosit sorocu’, ș-apoi io am fo’ dincolo în
ospeție.
–
I-auzi! La cine?
–
La sergentul
Eusebiu.
–
Eusebiu și mai cum?
se pregăti să noteze maiorul.
–
Nistor Eusebiu, dar
noi îi spuneam sergentul Eusebiu.
–
Care voi?
–
Noi, cei dân
pluton, răspunse calm Dunca Pătru.
–
Aha, zâmbi maiorul,
ați făcut armata împreună, după care Eusebiu a trecut dincolo și
acum te-a chemat pe la el, așa e, nu? se bucură maiorul, de parcă ar fi descoperit o mare
taină.
–
Nu
am făcut armata că începu’ războiul ș-acolo ne-am împretenit.
–
Așa-a-a, deci ai
făcut războiul?
–
Da, am fo’ și rănit,
își duse mâna la umărul stâng.
În loc să-l enerveze,
răspunsurile lui Pătru, parcă îl calmau pe maior. Anchetase sute de
infractori: hoți, criminali, excroci care se țineau tare în timpul
anchetei, dar de această dată i se păru că are în față un om care nu minte,
adică în sensul că nu cunoaște alt adevăr în afara celui pe care-l spune cu
toate că adevărul lui era ireal. Aproape că îi păruse rău că îl înjurase
adineauri.
–
Dar dumneata ști în
ce an suntem? îl întrebă calm maiorul trecând înapoi la apelativul
«dumneata».
–
Apăi cum să nu știu
Doamne iartă-mă! se miră Pătru. Suntem în una mie
nouă sute
douăzeci.
–
Deci dumneata ai
luptat în primul război mondial, șopti maiorul apăsând butonul
soneriei.
Imediat apăruse un plutonier subțirel, maiorul făcu semn
cu capul spre Pătru.
–
Hai băiete, pune mâinile la spate! îi spuse plutonierul, conducându-l spre arest.
2.
–
Tu Anișoară, eu nu mai pot răbda,
nu pot și gata! îi spuse Dumitru Dunca soției, într-o
duminică după amiază.
–
Alții o duc mai rău
decât noi, mult mai rău și nu se plâng, nu-l mânia pe Dumnezeu
Mitrule, nu-l mânia, că și azi la biserică părintele a citit că nu trebuie să cârtim împotriva lui
Dumnezeu și să ne mulțumim cu ce avem.
–
De parcă eu împotriva lui Dumnezeu cârtesc, tu Anișoară? Eu
nu am nimic cu
Dumnezeu, că eu am ce am cu cei ce ne sug sângele și nu ne lasă să ne
bucurăm de sudoarea frunții noastre, cu ăștia aș avea eu o socoteală, cu
tovarășii de la partid care ne iau totul, ’tui partidul mamii lor!...
–
Ferește-te de
asemenea vorbe Mitrule, că Dumnezeu Sfântul te-ar ierta dacă ai cârtii
împotriva lui, dar îștia nu te iartă, nu te iartă Mitrule, spuse îngijorată femeia.
Cunoscându-i firea neastâmpărată își făcea griji pentru
el, că Mitru era gata să se aprindă din te miri ce și apoi tare îi mai plăcea
să spună bancuri cu Ceaușescu și să facă glume pe seama partidului.
«Tu nu ai să mori acasă Mitrule!...», îi spuse odată
directorul Nănășan, când Dumitru
văzându-l pe acesta rezemat de poarta școlii și discutând ceva cu
părintele care stătea rezemat de poarta parohiei, se opri în fața
răstignirii din lemn ce se afla între școală și parohie, își făcu semnul crucii
și spuse cu voce tare:
«Iar te-au pus Doamne între doi tâlhari...», părintele râse cu mare poftă, era
șugubăț și el, dar directorului nu-i picase bine.
«Și cam unde credeți că ’oi
muri?», îl întărâtă și mai tare
Dumitru.
«La pușcărie, unde-i locul celor ca tine.», spuse directorul întorcându-i spatele.
În ultimul timp Dumitru se mai potolise, de când se
împrietenise cu frații Ion și Vasile Toaderaș și cu Grigore Pupăză, pe la bufet nu mai călca. Aceștia erau pocăiți și încercau să-l ducă și pe el pe
calea Domnului, dar îi băgară în cap să fugă cu ei în America. De fuga aceasta în
America, Anișoara se temea mai rău decât de faptul că ar putea
fi arestat pentru că nu știe să-și țină gura.
–
Tu crezi, Mitrule,
că în America cresc colaci pe garduri și te așteaptă pe tine să-i
culegi? îi spuse necăjită Anișoara.
–
Eu nu vreau să
culeg colacii nimănuia, vreau doar să mă bucur de munca mea, vreau ca
tot ce-i al meu să fie al meu.
–
Și acum tot ce avem
al cui e Mitrule, nu e al tău, al nostru?...
–
Da, e al nostru tot, și vițeii din grajd sunt tot ai
noștri, tu Anișoară?
–
Da’ a cui să fie,
Doamne iartă-mă?
–
Ei dacă-s ai noștri,
atunci mă duc să tai unul.
–
Potolește-te
Mitrule, că o să dăm de bucluc, vrei să te închidă
ca pe Ilie din Valea
morii?
–
Da’ de ce să mă
închidă, că tu zici că vițeii-s ai noștri?...
–
Mitrule, Mitrule... că bine ți-a spus directorul Nănășan că nu ai să mori acasă, oftă
Femeia.
A doua zi Dumitru plecă cu trenul la Bozovici, împreună cu frații Toaderaș și cu Grigore Pupăză
să lucreze la pădure, a mai fost cu ei la butin și a câștigat bine, dar de data
asta Anișoara tare ar fi vrut ca el să rămână acasă.
3.
Pătru Dunca privi mirat în jur, totul i se părea schimbat, peste tot au
răsărit cruci noi din fier, altele din piatră albă și neagră, lucitoare și
netede de parcă îți venea să le mângâi cu mâna. Mormintele, unele acoperite cu
pietre mari, erau îngrădite cu gărdulețe de fier, altele cu lanțuri, cu vaze
din piatră cu flori în ele, cu candele aprinse și cu tot felul de statuete.
Potecile dintre morminte parcă erau mai largi și pietruite, cu bănci pe
alocuri, pe care te puteai odihni la nevoie. Nici în cimitirele
de la oraș nu văzuse atâta frumusețe, dacă nu ar fi știut că se află în
cimitirul din Vârfuri ar fi băgat mâna în foc că se află într-unul din
cimitirile pompoase ale marilor orașe.
Însă mai mare îi fu
mirarea când ajunse în vârful dealului din cimitir, unde își lăsase caii legați
de crengile părului pădureț. Veniseră împreună cu Eusebiu călare, fără șei, el încălecă iapa, iar
sergentului îi dăduse armăsarul sur. Secularul păr pădureț, numit Părul Spânzuraților,
era renumit prin poveștile cu strigoi, bosorcăi și lumânări ce dansează noaptea
în jurul lui. Poveștile se datorau în mare parte faptului că de crengile lui se spânzuraseră Axenia, porcărița
satului, când rămase grea cu sluga popii, jidovul Wolf când îl prădaseră hoții
și Alexa, feciorul birăului. Se vorbea că l-ar fi spânzurat niște hoți de cai
din pusta ungurească cu care s-a înhăitat. Ei bine, părul lipsea, cât despre cai ce să mai vorbim?...
«S-or fi întors singuri
acasă», gândi Pătru, dar ceea ce îl necăjea mai tare era: «unde dispăruse Părul Spânzuraților?».
–
Ce minune o fi și
asta? șopti nedumerit, nebănuind că acolo jos în sat, unde oamenii
petreceau la nunta sa, îl așteaptau minuni mai mari
decât dispariția Părului Spânzuraților, deși după întâlnirea cu sergentul
Eusebiu, ce l-ar mai fi putut mira?...
Deodată simți o sete
chinuitoare, de parcă înghițise cărbuni aprinși, își trase pălăria pe ochi și
începu să coboare prin Livada Ungurului ținând un pic stânga, să ajungă la fântâna
de sub călină. Fântâna de sub călina
roșie, – astfel o numeau cei din Vârfuri. Mai înainte o numeau fântâna de sub
piatră, deoarece era acoperită cu o lespede mare.
Fântâna, la fel ca și Părul Spânzuraților își avea
legenda ei, cum de altfel, aici în Vârfuri, avea propria-i legendă aproape
orice lucru rămas de pe timpul strămoșilor. Dunca Pătru știa mai bine ca
oricine legenda fântânii, deoarece moșul său Dunca Ștefan era eroul principal
al acestei legende. În Vârfuri, pe vremuri nu erau fântâni și oamenii erau
nevoiți să coboare, cu căruțele încărcate cu butoaie, după apă până la Tisa. Într-o noapte, bunicului
său îi apăru în vis haiducul Olexa Dovbuș, care îi spuse că sub lespedea din
Livada Ungurului se află ascunsă o comoară. Crezând că este vorba de bijuteriile familiei Iablonovski, –
comoară pe care mulți o căutaseră fără
nici un rezultat, tânărul și credinciosul Ștefan îi povesti visul său
parohului, care sfătuindu-se cu oamenii din sat, au hotărât să sape sub lespede
de sub care țâșni apa. O adevărată comoară pentru cei din Vârfuri. Dar ovreul
Wolf cumpără Livada Ungurului o împrejmuii cu gard pretinzând de la fiecare om care lua
apă de acolo să lucreze în ficare an două zile pe moșia sa, dar nu trecu multă
vreme și pe Wolf îl călcară hoții, arzându-i casa și toate acareturile. De durere și spaimă bietul
ovreu se spânzură.
4.
–
Tovarășe plutonier,
dumneata l-ai cunoscut bine pe Dunca
Dumitru? întrebă maiorul
Vișovan, aprinzându-și țigara.
–
Foarte bine, tovarășe maior, doar sunt de șapte ani șef de post în Vârfuri, îi cunosc pe
toți, de la cei mai mici până la cei mai
bătrâni, localitatea nu e așa mare, răspunse plutonierul Timiș.
–
Și acest Dunca
Pătru, e una și aceeași persoană cu Dunca Dumitru?
–
Fără nici o
îndoială, am jucat de câteva ori fotbal împreună, ba am fost și la nunta
lui, nu puteam să-l refuz deoarece în fiecare toamnă ne aducea lemne pentru
postul de miliție, le tăia, le crăpa, le stivuia, – un băiat deosebit.
–
Nu a avut niciodată
probleme cu legea? se interesă maiorul.
–
O singură dată a
fost cercetat, fiind suspect de furtul unui fierăstrău mecanic marca
«Retezat», de la sectorul forestier Măgura.
–
Сând s-a întâmplat, în ce an?
–
Acum trei ani, în
optzeci și trei, țin minte că ieșise la pensie fostul șef de sector și
venise în locul lui inginerul Moldovan.
Maiorul notă informația într-un carnețel cu coperți negre, după care spuse:
–
Asta înseamnă că
amprentele lui se află în baza noastră de date.
–
Mai mult ca sigur,
consimți plutonierul.
–
Aș vrea să vorbesc
cu soția lui și cu cei doi martori, cu care s-a întâlnit pe uliță, poți să-i
chemi la post?
–
I-am și chemat,
tovarășe maior, când ați sunat că veniți în Vârfuri, am și trimis după ei,
eram sigur că vreți să vorbiți cu ei. Cei doi au și venit, trebuie să apară
și Anișoara Dunca. Unul e văr de-al
doilea cu Dumitru Dunca, tot Dunca se numește – Vasile Dunca, iar celălalt,
Ilie Bursuc e omul nostru, îi urmărește pe Martorii lui Iehova și ne informează
unde se adună. El m-a anunțat că a apărut Dumitru.
* * *
– El e tovarășe
maior, se poate să nu-l cunosc pe Mitru?! Păi am copilărit împreună. Voia să fugă din
țară să scape de armată. Noi îl credeam
mort, înecat în Dunăre, iar el... crede că scapă prefăcându-se nebun. Am mai văzut noi de
alde îștia, spuse agitându-și mâinile Ilie Bursuc, încercând să dea
de înțeles maiorului că nu îi sunt străine astfel de probleme
.
–
Care noi? întrebă
ironic maiorul. Nu îi plăcu acest omuleț cu capul mic și ochi
bulbucați ca de broscoi.
–
Păi, tovarășul plutonier, dumneavoastră, eu... că știți și eu...
–
Bine, bine tovarășe
Bursuc, poți pleca – nu mai am nevoie de dumneata, îl întrerupse
maiorul.
–
Păi, și declarația, nu trebuie să
scriu o declarație că l-am văzut și am anunțat organele
de miliție?
–
Dacă va fi nevoie
te vom chema, spuse maiorul ridicându-se de la birou.
–
Să mă chemați
tovarășe maior, să mă chemați, că eu ajut organele,
poate să vă spună
și tovarășul plutonier, spuse dezamăgit că nu i se ia declarația.
* * *
Vasile Dunca stătea speriat în fața maiorului
mototolind în mâini un fes negru. Сe vină avea el, că Mitru încerca să fugă din
țară, că murise sau nu murise?... Pe el să-l lase în pace. Armata o făcuse, de
furat nu furase în viața lui, de vorbit nu vorbise de rău pe nimeni, ce au cu el?
Mitru îi e doar văr de-al doilea, bunicii lor erau frați, dar ei nici măcar nu
au feciorit împreună, când Mitru începu să umble la fete, el era însurat
demult. Nici nu prea se vizitau, deoarace stăteau departe unul de celălalt. Mai
bine și-ar fi rupt un picior alaltăieri dimineață, decât să iasă pe uliță și
să-l întâlnescă pe Mitru și pe Ilie Bursuc, că acesta a fugit una-două la
miliție, futu-i mama lui de nimuric!
–
Ești sigur că omul
cu care te-ai întâlnit alaltăieri dimineață este vărul dumitale Dumitru
Dunca? întrebă cu voce liniștită maiorul Vișovan, ghicind parcă spaima lui
Vasile.
–
Nu suntem veri
dulci, bunicii noștri au fost frați gemeni, parcă se dezvinovățea în fața
maiorului.
–
Dar dumneta îl cunoști bine pe Dunca Dumitru?
–
La fel ca toți
ceilalți oameni din Vârfuri, nu suntem nici prieteni, nici dușmani, că stăm
departe unul de celălalt.
–
Dar omul pe care
l-ai întâlnit pe uliță este Dunca Dumitru?
–
Da, numai că...
ezită Dunca Vasile.
–
Numai că?... repetă
maiorul.
–
Parcă nu era Mitru. Mergea speriat privind în
jur de parcă nu mai văzuse în viața lui
satul și apoi era îmbrăcat în port de sărbătoare, dar așa cojoc la noi nu
se mai poartă de mult, nu știu să mai aibă cineva în sat, de unde l-o fi luat
nu știu.
–
Ați vorbit cu el,
v-a spus ceva?
–
Apăi, eu i-am dat «Bună dimineața!», iar Bursuc îl luă peste
picior, că vine de la
mândre și acasă are muire, dar el s-
a dus de parcă nici nu ne-a văzut.
* * *
–
Ordinul de chemare
a venit la două săptămâni după ce Mitru plecase la Bozovici cu
frații Toderaș și cu Grigoare Pupăză, răspundea liniștită la întrebările
maiorului, Dunca Anișoara.
Cu fața palidă și ochii triști, îmbrăcată în negru, avea
o frumusețe profundă, misterioasă. «E doar o copilă», gândi maiorul.
–
Ți-a vorbit
vreodată că nu vrea să facă armata?
–
Nu, nu mi-a spus
niciodata așa ceva, numai că-i mai venise odată ordinul și nu s-a
prezentat, acum doi ani în optzeci și
patru, de abia ne-am luat. Mie mi-a spus că a făcut cerere de amânare, dar pe
urmă am aflat că nici măcar nu s-a prezentat.
–
Câți ani ai
dumneata? întrebă blând maiorul.
–
Anul acesta
împlinesc nouăsprezece, zâmbi trist femeia.
–
Am fost orfană de
ambii părinți, m-a crescut o mătușă, continuă
femeia, văzând că
maiorul tace. El la fel nu mai avea pe
nimeni, maică-sa murise cu trei ani înainte de a ne lua, iar pe taică-său nici nu-l ținea minte, poate i-a fost frică să mă lase singură
și să plece în armată, deși pleacă la butin, unde stă câte trei-patru luni, «mai repede veneai din armată», îi spuneam.
–
Dar când a plecat
ultima dată nu ți-a spus că are de gând să fugă din țară?
–
A plecat anul
trecut, imediat după Paște – lunea, după Duminica Tomii, iar de Rusalii
îmi trimise bani și carte în care scria că vrea să treacă Dunărea, să
fugă în America la fratele lui Pupăză,
numai că odată cu cartea veni și vestea că s-a înecat în Dunăre. Pupăză Grigoare împreună cu
Toaderaș Ion reușiseră să treacă, Toderaș Ștefan a fost prins, iar Mitru s-a
înecat, nu s-a lăsat prins de grăniceri. Ștefan
Toaderaș a stat șase luni în pușcărie și a scăpat, iar Mitru... ce să cred acum, e
omul meu, nu-i el?... Nu mă cunoaște, întreabă de nuntași... de Mărie... dacă s-or întors caii?... De parcă nu ar fi el, ci altcineva în corpul lui, dar de nu-i el cum de o știut să vină acasă, și de ce și-a înstruțat
pălăria ca la nuntă, și cojocul de unde l-o luat?...
–
Nu l-ai întrebat?
– Păi nici nu am avut timp că a venit șeful de post și l-a
luat cu el, spuse femeia ștergându-și lacrima cu colțul baticului.
–
Dar spune-mi te
rog, dacă soțul dumitale avea vreun semn din naștere, sau dacă a fost
operat de ceva, avea vreo cicatrice, sau tatuaj?
–
Semne din naștere
după câte știu eu n-a avut, și nici operat n-a fost, dar are o cicatrice
pe piciorul stâng, s-a tăiat cu toporul rău de tot, până la os. A avut
șapte copci.
–
Îți mulțumesc, poți să pleci, dacă va mai fi nevoie te vom
chema, spuse ridicându-se
maiorul.
Anișoara se îndreptă spre ușă, dar deodată se întoarse spre maior și
îl întrebă cu glas rugător:
–
Vă rog să-mi
spuneți ce se va întâmpla cu el?
–
Nu știu, răspunse
sincer maiorul.
–
Este în arest?
–
Nu, e la spital,
dar deocamdată nu îl poate vizita nimeni.
Femeia ieși fără să mai spună ceva.
5.
– Ț-ț-ț-s-s-st! duse degetul
la buze ochelaristul, tuns periuță, cu un veston militar îmbrăcat peste bluza
de pijama și apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru îi șopti la
ureche:
– Dumneta poți să ții un secret?
Dunca îl privi
mirat și dădu afirmativ din cap.
–
Atunci în douăzeci
și șapte, eu l-am ucis pe regele Ferdinand, chi-hi-hi-hi!... chițăii ca
un șoricel, arătându-și dinții mărunți. Toată lumea credea că a murit de
cancer la mațe, dar nu a fost așa, chi-hi-hi-hi... Singurul Ionel Brătianu s-a prins care-i șpilu, dar eu
repede și pe el, chi-hi-hi-hi!..
Dunca Pătru îl fixă cu privirea, neînțelegând o iotă din ceea
ce spunea. Nu auzise să fi murit regele Ferdinand, și apoi ei erau în anul
douăzeci, iar ochelaristul vorbește de douăzeci și șapte... Aproape nici nu se miră de vorbele acestuia. Probabil
există o limită a puterii de uimire pe care dacă o depășești, nu te mai poate surprinde nimic, iar
Dunca Pătru prin câte a trecut în ultimele zile, depășise
demult acea limită a puterii de uimire.
–
Imediat după întâlnirea cu Nicolae Titulescu i-am făcut felul și lui Ionel, la fel ca și
Regelui Ferdinand, cu tinctură de cucută, chi-hi-hi-hi!... Toți au crezut că a murit de răceală, niște proști, chi-hi-hi-hi!...
Dunca continua să-l
privească în tăcere pe ochelarist, ceva din fixitatea ochilor lui îl făcea să
semene cu un sihastru. După baia făcută, în prezența asistentului și mâncarea primită, dar mai
ales după somnul în așternutul moale se simțea ușor. Un sentiment de nepăsare, neobișnuit și îmbătător,
se strecură în sufletul său și nu voia să îl părăsească.
–
Elena Văcărescu nu
îl iubea pe Ferdinand, mă iubea pe mine, era moartă
după
mine, numai că nu avea ce face, că na, regele e rege! Dar să fi văzut măi frate ce versuri îmi scria...
«Te voi iubi întotdeauna. Din ceasu-acesta
care-mi scapă
Și până-n viitor când
timpul, nepăsător, victorios,
Își va goli clepsidra
toată, la cea din urmă a mea etapă,
În inima îmi va rămâne
amorul nostru luminos...»
– recită ca un actor
dramatic ochelaristul. De aceea l-am și chi-hi-hi-hi... pe
Ferdinand. Și ce dacă era rege?...
Dunca
Pătru nu scotea nici un cuvânt. Pentru el cuvintele nu mai aveau nici o
valoare, erau ca apa de ploaie.
–
Iar acesta de
acuma, Carol al II-lea, e mai curvar ca ta-su, Chi-hi-hi-hi!... continua
ochelaristul. Cu ăsta am fost și la Crucea de piatră. Îi plăcea să i-o tragă lui Lulu, dar asta înainte de a se cupla cu Elena, numai să nu te scapi
cumva în fața lui Maniu că o încurcă bietul Carol, Maniu îl bate cu cureaua de
la pantaloni – na, na, na!... Chi-hi-hi-hi!.. Carol plânge și se jură că nu o mai vrea pe Vulpescu, iar Maniu îl crede... Chi-hi-hi-hi... Dar să vezi cum va zbura Maniu de la guvernare, și
regina-mamă va zbura... Atunci o să vedem pe cine mai bate Maniu?... Chi-hi-hi-hi!...
* * *
Profesorul doctor Aurel Munteanu,
șeful secției de psihiatrie, îl repartizase pe Dunca Pătru în același salon cu Sârbu
Ștefan, fost profesor de istorie – un pacient foarte interesant pentru el care se ocupa de cercetarea dedublării
falsei personalităţi. Ștefan Sârbu, Cavalerul Istoriei, cum îl numeu ceilalți pacienți,
chiar și asistenții, reprezenta pentru doctor cel mai important caz fiindcă nega
existenţa propriei personalităţi, înlocuind-o cu una absolut nouă plăsmuită de
el, pe care o trăia din plin în timpul dictaturii carliste.
«Unul tocmai luptase în Primul Râzboi Mondial, celălalt face ordine
prin istorie, după bunul său plac, asasinând câte un rege sau ministru, astfel s-ar putea să se
înțeleagă bine amândoi», zâmbi profesorul, care într-un fel își
invidia pacienții, adeseori povestea despre ei
prietenilor săi:
«Cei mai fericiți dintre toți oameni sunt cei asemenea pacienților mei,
deoarece nu știu ce înseamnă mustrararea de conștiință, nu-i chinuie teama
zilei de mâine și nici nu se lasă seduși de speranța într-o bunăstare viitoare.
Ei doar își trăiesc clipa, pe care și-o aleg ei să trăiască, și o trăiesc într-o absență totală a nefericirii».
* * *
–
Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau să mai
stau cu el, nu vreau, nu vreu, nu vreau!...
tropăia ca un copil în jurul
doctorului Munteanu Sârbu Ștefan arătând cu degetul spre patul lui Dunca Pătru.
–
Liniștește-te, așa, hai să ne așezăm pe pat și îmi vei povesti ce s-a întâmplat, încerca să-
l liniștească doctorul.
–
Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreau!...
–
Pentru că?...
–
Pentru că tace tot
timpul, nu vrea să ne jucăm de-a vați ascunselea și îi spune lui Maniu
tot ce află de la mine.
Dunca Pătru se uita ba la
doctor ba la ochelarist și nu știa ce să spună. Doctorul îi făcuse discret semn cu capul, ce însemna că totul e în regulă.
–
Acum Maniu iar o
să-l bată pe Carol cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!... Chi-hi-
hi-hi!.. Și numai din cauza
lui, că nu știe să țină un secret.
–
Nu el ia spus lui
Maniu, spuse doctorul și îi șopti ceva la ureche.
Sârbu Ștefan dădu din cap în semn că a înțeles cine e
vinovat de bătaia pe care o va primi
Carol, deveni dintr-o dată foarte serios și apropiindu-se de
patul lui Dunca Pătru, îi întinse acestuia mâna.
* * *
Dunca Pătru nu-și va face niciodată sânge rău din cauza vecinului său de
salon. Va fi atât de calm – sau indiferent – încât va părea a fi mereu
altcineva, o umbră ruptă de realitate sau irealitate. Cât timp vor sta împreună
nu o să-i spună vreodată ceva, poate nici în sinea lui. Doar o singură dată,
când Cavalerul Istoriei îi va povesti despre cearta iscată între el și Majestatea
sa Regele Carol al II-lea și dând din mâini îi va răsturna castronul cu supa de
roșii, va rosti un «N-n-oh» ce va suna ca un blestem în urechile lui Ștefan Sârbu,
care de atunci va înceta să-i mai povestească întâmplări din culisele vieții
familiei regale, iar a doua zi va povesti tuturor că Soldatul, așa îl numea pe
Dunca Pătru, se întâlnește pe ascuns cu Iuliu Maniu și îi raportează tot ce
mișcă.
6.
Bineînțeles, amprentele lui Dunca Dumitru din baza de
date ale miliției, nu corespundeau cu amprentele luate de la Dunca Pătru, care
nu avea nici o cicatrice pe piciorul stâng, dar în schimb avea una lăsată de
glonț pe umărul stâng. Maiorul Vișovan nici nu se aștepta la alt rezultat.
Era convins că Dunca pe care îl anchetase nu este una și
aceeași persoană cu Dunca cel înecat în Dunăre, după spusele lui Toaderaș Ștefan,
sau poate fugit peste hotare deoarece cadavrul nu a fost găsit.
«Atunci cine este omul acesta care își spune Dunca Pătru,
seamănă izbitor cu Dunca Dumitru, nu cunoaște sau nu recunoaște pe nimeni,
crede că a luptat în primul război și susține că ne aflăm în anul o mie nouă
sute douăzeci?...»? îl rodea întrebarea pe maior.
Îl sună din nou pe profesorul Munteanu.
–
Până acum l-am
crezut pe Ștefan Sârbu cel mai interesant caz întâlnit de-a lungul
carierei mele, dar iată că Dunca Pătru este un caz nemaiîntâlnit de mine și
nici nu am citit vreodată despre un comportament asemănător, îi spuse doctorul
pe terasa restaurantului «Zimbru», unde s-au întâlnit la o cafea.
–
Este bolnav psihic?
–
Dragul meu nu cred
că un om care trăiește în anul o mie nouă sute optzeci și șase, dar
susține că se află în o mie nouă sute douăzeci poate fi sănătos?
–
Deci, e bolnav?
–
Numai că pacientul
nostru nu prezintă nici o tulburare în cele cinci axe prin care se
evaluează un bolnav psihic: gândire, memorie, atenție, emoție și
comportament. Pare perfect sănătos din
punct de vedere psihic.
–
Și atunci?...
–
Ei și atunci, asta
este singura problemă: de ce ar susține cineva sănătos la minte că
trăiește cu șaizeci și șase de ani în urmă?
Maiorul tăcea.
–
Dar hai să nu
tragem concluzii pripite, pacientul se află doar de patru zile la mine, iar o
tulburare psihică este diagnosticabilă de obicei în minim două săptămâni,
în anumite cazuri chiar de la șase luni la un an.
–
Marea problemă a
noastră celor de la miliție, este nu dacă Dunca Petru este bolnav sau
nu, ci cine este el și de ce toată lumea îl confundă cu Dunca Dumitru?
Chiar și nevasta acestuia susține că este «omul ei».
–
Dragul meu, bine ai
spus că aceasta este problema voastră pe care eu nu cred că sunt în
stare să o rezolv, spuse zâmbind profesorul Munteanu.
–
Aș vrea să mai stau
de vorbă cu el, bineînțeles dacă se poate, spuse aproape șoptit
maiorul.
–
Se poate, dragul
meu, se poate, vino când dorești, numai anunță-mă înainte ca să nu fiu
plecat.
–
Deocamdată vreau să
mă întorc în Vârfuri, satul în care locuia Dunca Dumitru și în care
a apărut de niciunde la poarta acestuia Dunca Pătru. Vreau să dau de cap
acestei povești aproape de necrezut.
–
Atunci nu îmi
rămâne decât să îți doresc mult noroc, dragul meu, mult noroc! repetă
profesorul Munteanu.
7.
Recitind, poate pentru a zecea oară însemnările făcute în
carnețelul cu coperți negre,
maiorul hotărî să afle cine este Măria, fata morarului Ștef de pe vale,
dacă există sau a existat o asemenea persoană? Poate astfel va reuși să afle de
ce Dunca Pătru a întrebat despre nuntași și cai? Poate găsind răspuns la aceste
întrebări va putea să dezlege misterul acestui om pe care toți îl confundă cu
Dunca Dumitru.
Porni spre Vărfuri fără
să-l mai anunțe pe șeful de post și nici pe la postul de miliție nu mai trecu.
Opri la marginea satului, unde un om în vârstă păștea două vaci. Îi spuse că
este folclorist și îl întrebă dacă mai este moară pe vale.
–
Ehe nu mai e de
mult, de când făcu Opriș moara la curent, da fărina nu-i la fel de
bună cum o fo’ ceia de la moara lui Ștef, dădu din mână a supărare
bătrânul.
–
Dumneta l-ai
cunoscut pe morarul Ștef?
–
Apăi cum Doamne
iartă-mă să nu-l cunosc? se miră bătrânul.
–
Morarul avea o
fată, nu?
–
Avea două fete ș-un
fecior. Pălaga fata cea mare s-o măritat după un ungur din
satu’ vecin, apoi s-or mutat la Vireșmort, o murit demult săraca, Ștefan,
feciorul o murit și el săracu, o fo’ holtei că ave’ nu știu ce hibă la plămâni,
iar Măria săraca mai trăie’ ș-acu’ stă în vale la casa părintească. O pătimit
și e’ săraca că i-o dispărut mirele-n noaptea nunții, strămoșul lui Dunca ăsta
cu tămbălăul, de scrie-n gazetă despre el, iar e’ o născut după nuntă doi gemeni
– pă Ilie și pă Pătru, o trecut prin mare rușine, că a rămas gre’ de fată,
înainte de a-i blagoslovi popa cununia. Pătru o fo’ moșu’ lu’ Dumitru, ăsta cu
tămbălăul. L-or spănzurat hortiștii în trizeci și nouă că s-o ridicat împotriva
lor.
–
Dar pe mirele
dispărut în noaptea nunții cum îl chema? întrebă maiorul oferindu-i
bătrânului o țigară.
–
Tot Pătru, Dunca
Pătru, spuse bătrânul aprinzând țigarea, după ce îi rupse filtrul.
* * *
–
Apăi cum Doamne
iartă-mă să nu bei un păhăruț de horincă? se miră bătrâna curățând
o ceapă pe care o puse pe farfuria de lemn lângă feliuțe subțiri de slănină
și cârnaț afumat. Oi be’ și eu unu cu dum’ata.
Maiorul se conformă, bău
ciocnind cu bătrâna și îi ură «La mulți ani!»
–
Apăi, mie la optșpatru
de ani, nu prea îmi mai trebuie mulți ani, doar o bătrânețe
și moarte ușoare, pentru asta mă rog la Drăguțu’ de Dumnezeu, că tare mult
am pătimit pe lumea aiasta, poate dincolo mi-a si mai bine, cine știe? Că amu
ia pe ăștia mici îi învață la școală că Dumnezeu nu ieczistă, iar omu’ e născut
din maimuță, Doamne iartă-mă, că or bolunzit cu toți de atâta carte. Pe noi ne învăța la școală să ne rugăm la
Dumnezeu și cum să-i respectăm pe cei bătrâni, iar acu’?...
Bătrâna îi aduse
fotografii vechi de famile, unele făcute în fața morii, altele în spatele ei,
ca să se vadă roata morii. Într-o fotografie îl zări pe Dunca Pătru, era
îmbrăcat la fel cum îl aduse șeful de post, de ziceai că l-a luat din
fotografie și l-a adus la sediul miliției. Pe spatele fotografiei cineva scrise
cu cerneală violetă:
AMINTIRE DIN ANUL 1920
12 APRIL + ZIUA DOUA DE ÎNVIERE
VETERAN DUNCA PĂTRU
–
Atâta mi-o rămas
după el: chipu lui, doi prunci și năcazurile, că am rămas de râsu’
lumii – nici nevastă, nici fată...
–
A murit? întrebă
maiorul, speriindu-se de propria-i voce.
–
Dumnezeu Sfântu
știe ce s-o întâmplat cu el?... Că o dispărut în noaptea nunții –
doușnouă spre trizeci april, era joi noapte’ spre vineri,
o ieșit și dus o fo’...
–
Nu v-a spus unde
merge?
–
La miezu’ nopții,
când nunta era în toi, intrase un băiat, în haine militare, era sergent,
așe spuneau oamenii, că eu nu mă
pricep la grade. Pătru când l-a văzut, la început s-o speriat, și s-o albit ca
varu’ ș-o început să tremure, pe urmă s-au îmbrățișat, s-au pupat ș-au băut la
horincă de se minuna toată lumea, că pe Pătru nu-l știa nime’ de bețiv, da’ cu
soldatu’ ăla o băut mult, apoi spre dimineață o ieșit să-l conducă. «Tu Mărie,
aesta-i un pretin tare drag mie, l-oi condece până la marginea satului, că-i
musai să margă, mă întorc mintenaș și apoi ți-oi povesti de el.», așe mi-o zis.
Luase dân grajd doi cai. Caii s-au întors da’ dă el nu mai auzi nime’ veci!
Maiorul mai bău un pahar
și ceru voie bătrânei să fumeze, aceasta îi aduse o farfurioară de lut.
–
Am ajuns de povestea
lumii, unii ziceau că o fugit să scape de mine, că m-o lăsat gre’,
alții povesteau că l-o omorât
Găvrilă Gorgan pentru că umbla la muierea lui, alții că s-or dus
împreună cu soldatul ăla să fure caii de la armată și i-au împușcat... cine
știe ce s-a întâmplat de nu s-o mai întors Pătru?... Așe, mi-am crescut singură
feciorii, apoi când să mă bucur de ei, că s-au însurat amândoi, pă Pătru l-au
spânzurat hortiștii în trizeci și nouă, nici nu împlinise nou’șpe ani, iar pă
Ilie l-au luat voluntar în patrușcinci rușii,
nu s-o mai întors nici ăla bietu’. Apoi nevasta lui Pătru s-a prăpădit
și ea, și am rămas cu nepotu Dumitru, l-am crescut de mic, dar l-o ucis
buștenii ’n butin în șapteșdoi, avea și el un copil, dar s-o prăpădit și ăla,
anul trecut. Eu nu cred în vrăjitoare, da’ mi-o zâs baba Rozalia dân Codru’
Tătarului, că o îngropat cineva o lumânare în mormânt, ca să se stingă neamul
Duncenilor, că și celălalt nepot mi se prăpădise, fiul lui Ilie de muri pe
front, amu mi-o mai rămas un strănepot, Vasile...
8.
–
Nu eram, atât de
amețit din cauza rănii. Glontele îmi trecuse prin umăr, sângele poate
înghețase de n-o curs mult, că mare frig o fo’, da’ nu mâncasem de cinci
zile nimic, ăla o fo’ tăt baiu’ numa’ sugeam cetină de brad, și pe urmă o
scuipam. Așe m-o găsit sergentul Eusebiu și m-o târât în spate trei kilometri,
poate și mai bine de trei, povestea Dunca Pătru ascultătorilor săi, – maiorului
Vițovan și profesorului Munteanu. Apoi ne-am împretenit, – eram mai ceva ca
frații. O țigare nu am fi fumat unu’ fără celălalt. El crescuse la oraș, la
orfelinat, nu avea pe nimeni și ne-am vorbit că după război, dacă scăpăm cu
viață, vine și se stabilește la noi în Vârfuri. Că așe-i în viață, – moartea
îți cântă «Veșnica pomenire» la ureche, iar tu te gândești la ce ai să faci
după război..., oftă Dunca.
–
Lui Eusebiu nu i-o
fo’ dat să vadă sfârșitu’ războiului și să vină la noi în Vârfuri. A
murit în brațele mele mele, l-a lovit o schijă în cap. Știa că moare și m-o
rugat să-i fac o cruce la marginea cimitirului din Vârfuri. «Dacă nu mi-o fost
dat să trăiesc la voi, măcar o cruce să am, poate mi-o aprinde și mie cineva
câte o lumânare de ziua morților, iar tu Pătrule, când te vei însura să vii la
crucea me’ și să mă chemi la nuntă, nu cumva să nu vii!», asta mi-o spus și pe
urmă și-o dat sufletul. Eu după ce m-am întors din război i-am pus cruce mare
de stejar, da’ nu la marginea cimitirului ci în mijlocul lui și pe ea am scris:
«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»
Apoi înainte de nuntă, m-am dus la cruce să-l poftesc cum
m-o rugat. M-am dus împreună cu Mnihai a lu’ Vasalie Moșului, cu care am umblat
la poftit prin sat, după cum îi obiceiu’. Nu credeam nici un moment, că el
poate veni la nuntă, că mortu-i mort! M-am dus doar așe ca sufletul lui să fie
împăcat că nu l-am uitat. Da el...
–
A venit la nuntă?
întrebase doctorul, mai mult ca să-l ajute pe Dunca care se oprise din
Povestit, poate temându-se că cei doi nu o să-l creadă.
–
Da, o venit!... O
venit la miezul nopții, răsuflă ușurat Dunca Pătru. Îi era teamă de acest
moment, iar de acum înainte era
sigur că-i va fi ușor de povestit. Dar de fapt mult de povestit nu i-a mai
rămas, doar că băuse împreună cu Eusebiu, două uiegi de horincă. Uiegi de
literă, dar nu s-au îmbătat, iar dimineață, înainte de cântatul cocoșilor
îl conduse călare pe Eusebiu la cruce și
acesta îl pofti să vadă cum e «dincolo», unde o stat doar câteva clipe. Dar
când s-o întors nu a mai găsit nimic cunoscut lui. Asta e tot!
–
Și cum ai trecut
dincolo? întrebă maiorul.
–
Apăi, așe deodată
mi s-o părut că stau cu Eusebiu lângă cruce da’ în același timp mă
plimb cu el pe marginea unui râu, printr-o livadă atât de faină cu pomi
plini de tăt felul de poame, iar păsările cântau atât de mândru și deodată nu am mai fost lângă cruce
numa’ pe marginea râului. Ș-apoi am simțit o așe liniște și pace în suflet, nu
am mai simțit ceva la fel până atunci, poate doar când eram prunc mic și
adormeam în brațele mamei.
9.
În aceeași noapte, spre
dimineață, maiorul avu un vis foarte ciudat. Visa că îl visează pe Dunca Pătru.
Și în visul din visul său era concomitent și în drum spre Vârfuri împreună cu
acesta și lungit pe canapeaua din sufrageria sa. Se duceau la Măria fata
Morarului Ștef de pe Vale, dar au ajuns în mijlocul cimitirului lângă o cruce
mare de stejar pe care sta scris:
«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»
Dunca Pătru, era îmbrăcat
în costumul popular, exact cum îl aduse șeful de post, la fel ca în fotografia
pe care i-o arătase bătrâna. Deodată acesta începu să pălească din ce în ce mai
tare și să se dizolve în văzduh, lăsând în urmă un iz de busuioc.
* * *
Trebuia să ia cât mai repede, o hotărâre. Dar nu o putea lua de capul lui ci doar cu
aprobarea comandantului. Era un caz paranormal, iar cazuri paranormale nu
existau, o știa prea bine.
–
Dragul meu, îi
spuse cu o zi înainte profesorul
Munteanu. Partidul nu ar accepta pentru
nimic în lume ca cineva să se întoarcă în țară, fie chiar și din rai sau
din iad, fie și după șaizeci și șase de ani fără aprobarea lui.
–
Și atunci care va
fi soarta acestui om?
–
Un biet bolnav
psihic, ca atâția zeci sau poate sute de alți bolnavi.
–
Dar bine, sunteți
de acord cu mine că acest om nu este bolnav psihic, avem mărturii și
dovezi în acest sens.
–
Sunt întru totul de
acord, dragul meu.
–
Și atunci va
trebuie să mă ajutați să demonstrez adevărul.
– Nu, dragul meu, nu are nici un rost, crede-mă! Eu m-aș transforma
din medic pacient iar tu în cel mai bun caz colegul meu de salon.
–
Și atunci?...
–
Lasă lucrurile
să-și urmeze cursul firesc, zâmbi profesorul.
Nu, nu putea lăsa lucrurile așa, mai ales după visul pe
care l-a avut. Se va duce la
comandant, trebuie să-l înțeleagă cineva, nu se poate ca un om să...
Îl
întoarse de la ușă țârâitul telefonului.
–
A dispărut! se auzi
în receptor vocea profeserolui Munteanu.
–
Cine? întrebă
maiorul.
–
Cum cine, dragul
meu? Dunca Pătru!
–
A fugit?
–
Nu, nu avea cum, ușa
salonului era închisă pe dinafară.
–
Atunci cum, pe
geam?
–
Nu, geamul are
plasă de sârmă și gratii.
–
Atunci?
–
Pijamaua, papucii
și halatul au rămas, de parcă s-ar fi evaporat.
Maiorul tăcea, iar profesorul continuă cu o veselie în
glas, pe care nu o putea ascunde
–
I-au dispărut hainele în care era îmbrăcat
când l-ai trimis la mine. Erau într-o magazie
închisă cu yală, la fel ușa nu a fost forțată.
* * *
Țârâitul
telefonului îl întoarse a doua oară de la ușă.
–
Să trăiți! Șeful de
post din localitatea Vârfuri vă deranjează.
–
Vă ascult tovarășe
plutonier.
–
Nu este el tovarășe
maior, e altcineva!
–
Nu vă înțeleg?
–
Omul pe care îl
cercetați nu e Dunca Dumitru, iar Dunca Dumitru nu a murit!
–
De unde ști? se
miră maiorul.
–
Tocmai primise
Dunca Anișoara scrisoare din America, are și poze cu ceilalți doi, au
ajuns la fratele lui Pupăză.
Maiorului
îi apăru pentru o clipă chipul palid și ochii triști ai femeii îmbrăcată în
negru, de o frumusețe profundă, misterioasă. Puse receptorul în furcă, își
aprinse o țigară și, pentru prima dată în ultima săptămână zâmbi mulțumit,
poate chiar fericit.
Predeal
03 iunie 2012