joi, 2 august 2012

ZODIA MIELULUI


Mihai Hafia TRAISTA
  
Capitolul I

IATĂ OMUL!

«...Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?»
Evangheliea după Ioan, cap.3: 4

        Atunci vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă
pe conştiinţa de paie a celor nenăscuţi în zodia Mielului!.. Vai de voi, cei nenăscuți în zodia Mielului!... Vai de voi, vai de voi!... Atunci veţi începe să spuneţi munţilor: «Cădeţi peste noi!» şi colinelor: «Acoperiţi-ne!», iar munții vor fugi în munți și colinele vă vor întoarce spatele!... răsuna tulburător ca un tunet vocea bătrânului, lovindu-se de garduri, de ziduri, de vitrine... se înălța speriind porumbeii ca apoi să rămână atârnată, acolo sus, plutind ca un blestem deasupra orașului cenușiu în care oamenii mișună ca niște viermi într-un cadavru intrat în descompunere, după moartea ultimului gropar al lumii.
Te cuprindeau fiorii ascultându-l, era ceva înfricoșător în vocea lui, ceva care te făcea să crezi că la început a fost tăcerea, iar mai pe urmă, mult mai târziu, s-au născut cuvintele... Da, cuvintele au ucis tăcerea și de atunci nimic nu este cum ar trebui să fie... nici măcar omul care a fost făcut «...după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.», nu mai este om fiindcă a fost ucis de cuvinte-porunci: «Să nu atingi, să nu mănânci, să nu judeci!...» La fel și fiarele pământului, nu mai sunt fiare, păsările nu mai sunt păsări, viețuitoarele care se mișcă pe pământ nu mai sunt viețuitoare, peștii nu mai sunt pești, – ucise au fost și ele prin cuvinte: «Tot ce se mișși are viață, să vă slujească de hrană...». Și nici iarba împreună cu copacii nu mai sunt ce au fost odată căci: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră...». Nimic nu este cum ar trebui să fie căci: «Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.», iar florile, cele mai nevinovate curve, nu mai fac deosebire între fluturi, doar fluturii... dar despre fluturi ar fi mai bine să nu vorbim...
        În curând o să apară omul!... Omul născut sub zodia Mielului!..  Poate a şi
apărut deja printre noi... dar ne va da el un semn, de ne vom mira cu toţii... Acesta va fi semnul că a sosit timpul naşterii din nou... Vai de voi, vai de voi!... Căci cine nu se va naşte a doua oară din apă şi din foc,  sub zodia Mielului, va fi nimicit şi numele lui va fi şters din cartea vieţii! – ridica amenințător toiagul său de aramă, care părea că din clipă în clipă, ori va înflori asemenea toiagului lui Aaron ori se va preface în șarpe asemenea toiagului lui Moise, dar toiagul, șuiera încetișor, plictisit poate de atâtea prorociri, privea nepăsător spre munții și colinele «care vor întoarce spatele celor nenăscuți în zodia Mielului», poate la început credea că într-o zi se va preface în floare, sau în șarpe, «de ce nu într-o pasăre?», se întreba adeseori, dar acum își pierduse orice speranță, sau poate se săturase și el de atâta așteptare?... Poate de aceea nici nu privea spre oamenii care făcându-și semnul sfintei cruci, treceau pe partea cealaltă a drumului, sau intrau în curți ca să nu fie nevoiți a trece pe sub el, doarece îl considerau înspăimântător.

* * *

Așa îl poreclise poetul și profesorul de filosofie Marin Lemnaru: Gamaliel. De fapt îl considera ca pe un profet al cetății, îl respecta ca pe un artist, mai bine spus ca pe un actor care își joacă, zi de zi, conștiincios  rolul, și atât! Poate era singurul locuitor al orășelului care nu se temea de toiagul și prorocirile bătrânului.  Mulți îl întrebau ce or fi vrând să însemne profețiile acestuia?... Căci el na!... ca și filosof, ar trebui totuși să deslușească ceva din prorocii care nu par a fi doar niște vorbe aruncate în vânt.
        Ala bala portocala...  cât cântărește un metru pătrat de pământ, dacă puiul de arici
a împlinit vârsta de trei luni?... râdea poetul-filosof (sau mă rog, invers: filosoful-poet), iar curioșii plecau dezamăgiți, dând a lehamite din mână: «Și asta, azi mâine va proroci alături de bătrân...»
Lui Gamaliel puțin îi păsa dacă cetatea ascultă și se cutremură de profețiile sale sau nu, atâta timp cât îl asculta scuturându-și înțelept bărbuța, țapul său cu un singur corn, pe care tot profesorul Marin Lemnaru îl poreclise Nabucadnețar.
«De ce Nabucadnețar și nu Solomon?..», îl întrebase Pandelică, mecanicul de locomotivă.
«Uite dom’le la el cât de înțelept pare și cum își scutură bărbuța... Solomon i se potrivea mai bine».
«Cum l-am numit așa rămâne!», răspunse ușor enervat poetul-filosof, ne-stând să-i explice lui Pandelică de ce poreclise țapul cu numele regelui babilonian și nu cu numele regelui israelit. Asta s-ar fi numit deja filosofie și lui nu-i era la îndemână să filosofeze cu mecanicii de locomotivă, sau poate îi era teamă că acesta nu va fi de acord cu argumentele pe care el i le putea aduce, că omul cu cât e mai simplu, cu atât e mai greu de convins. Și până la urmă, ce argumente putea aduce? Pandelică veni cu «Uite dom’le la el cât de înțelept pare și cum își scutură bărbuța... Solomon i se potrivea mai bine», iar el: «Cum l-am numit așa rămâne!» Poftim, argument de filosof!... Dar te pui cu Pandelică?... Nu-l întrebase, acesta, odată pe nea Ilie care se credea mare «arifmeticean», socotitor și rezolvator de probleme:
«Dacă o capră cu trei iezi fac trei mii de căcărezi, atunci o capră și un țap câte căcăreze fac?...», după care tot el, Pandelică îl ajută să rezolve problema:
«Iei problema de la cap și îl pupi în cur pe țap, dacă nu te ajută capul, îl pupi în cur pe subsemnatu’...»
Desigur, putea să-i explice lui Pandelică că regele babilonian a fost izgonit din mijlocul oamenilor și a locuit la un loc cu fiarele câmpului, și mânca iarbă la fel ca țapul lui Gamaliel, până au trecut peste el șapte vremi și că... etcetera, etcetera. Poate mușterii bufetului l-ar fi ascultat cu atenție, doar pentru faptul că era profesor și a doua zi ar fi uitat întreaga poveste, pe când problema cu țapul, spusă de Pandele, a ajuns celebră...
   Nabucadnețar se născuse cu un singur corn în partea stângă a capului, după Gamaliel acesta era un mare semn că zodia Mielului este aproape. Oare nu un asemenea țap a văzut în vedenia sa și profetul lui Daniel din Vechiul Testament, în anul al treilea al domniei regelui Belșaţar?...
«Şi m-am uitat în vedenie şi, când priveam, parcă eram în capitala Suza, care este în țara Elamului şi, stând cu privirea aţintită, eram pe fluviul Ulai – povestea profetul. –  Şi m-am uitat cu luare aminte şi iată un ţap venea de la apus pe deasupra feţei pământului, fără ca să-l atingă. Şi ţapul avea un corn între ochi, care corn se putea zări.»
Desigur asemănarea, cel puțin din punctul de profeție al lui Gamaliel, ar fi trebuit să dea oamenilor de gândit, însă prea puțini știau câte ceva despre profetul Daniel, căci nu prea mulți citesc astăzi din profețiile și vedeniile lui Daniel, deoarece: «Mulți au ochi și nu văd, au urechi dar nu aud și nu vor să-și aducă aminte... Vai de ei, vai de ei, căci Psaltiriile și Molitfennicele lor prăfuite au să-i osândească la focul veșnic al Gheenei!...» 
Într-un fel lumea se obișnuise cu el, mai ales, mereu aproape aceiași mușterii ai bufetului de lângă gară «La birtul lui nea Ilie», unde era prezent în fiecare seară.
Intra însoțit de Nabucadnețar și profețea stând în mijlocul bufetului, până când cineva îi punea în mână o halbă de bere, atunci lua loc la câte o masă, alături de cine se nimerea și sorbea tăcut din halbă, fără să se amestece în vorbă cu cei de la masa cărora s-a așezat. După aceea ieșea și pleca tăcut ca a doua zi să apară din nou pe străzile lăturalnice ale «Babilonului» – astfel denumea orașul, în al cărui centru nu ajungea niciodată. Asta îl și salvase de la internarea în vestitul ospiciu local, cum a fost internat cu câțiva ani în urmă bietul  Gicuță Armăsarul care stătea rezemat ore întregi de câte un copac sau stâlp din centru și rânjea idioțește la femei, uneori se și masturba fără să-i pese de nimeni. 
Autoritățile locale nu erau deranjate, bineînțeles că știau de existența «profetului cu țap», însă nimeni niciodată nu i-a sesizat în privința lui. Nici între ei oamenii nu-l vorbeau de rău niciodată, de fapt nici nu prea aduceau vorba despre el, ca și cum nici nu ar fi existat printre ei. Se temeau de el cu o teamă plină de respect, cu o teamă aproape sfântă, dacă se poate spune astfel, și fiecare era convins că făcându-i rău ar fi atras mari nenorociri asupra sa, la fel ca atunci când omori o broască îți moare o vită, sau când distrugi un cuib de berze îți ia foc casa.

* * *
 
Dacă cineva i-ar fi spus lui Simon Răureanu că totul, chiar totul, toate întâmplările din viaţa lui erau doar simple întâmplări şi nimic mai mult, adică nici una dintre ele fie bună fie rea, fie importantă sau banală, nu îi era predestinată dinainte de către o forţă superioară, el ar fi fost de acord cu acea persoană care i-ar fi spus acest lucru. Cum la fel ar fi fost de acord, dacă cineva, poate chiar aceeaşi persoană, i-ar fi spus că nimic din ceea ce i se întâmplă lui în viaţa de zi cu zi, nu e pură întâmplare ci totul e dinainte hotărât de o forţă superioară şi că orice i s-ar întâmpla nu depinde de el. Cu siguranţă, în ambele cazuri, ar fi clătinat din cap hotărât şi aprobator, într-un fel anume ştiut numai de el. Un fel de «Aşa e dom’le, ai dreptate!...» Şi asta numai pentru că întotdeauna era de acord cu toţi, fie că aveau sau nu aveau dreptate.
Îi era jenă, sau mai bine spus teamă, o teamă pe care nu a înţeles-o niciodată, de a fi în dezacord cu cineva, chiar dacă acel cineva nu avea dreptate, sau se înşela crezând că are dreptate, sau pur şi simplu el nu era de acord cu acela pe care-l aproba. Până la urmă ce-l costa dacă dădea aprobator din cap «Aşa e dom’le, ai dreptate!...» Nu-i plăceau controversele de nici un fel, iar când cineva îi cerea părerea, fiind la mijloc o contrazicere între două sau mai multe persoane, strângea din umeri nevinovat, exact ca în bancul pe care-l auzise odată, stând la rând într-o farmacie, despre doi beţivi care se ceartau privind spre cer. Unul dintre ei susţinea că e soare, iar celălalt că e lună. Trecând pe acolo un al treilea, îi cerură părerea. Acesta strânse din umeri nevinovat: «Nu pot să vă spun fraţilor, pentru că nu sunt de prin partea locului.» 
Dacă totul era întâmplător, sau nimic nu era întâmplător, Simon Răureanu nu ştia,
sau nu era sigur, sau pur şi simplu nu-l interesa acest lucru. În schimb era foarte sigur că totul depinde de timp şi de loc, de locul în care te afli în acel timp, când ţi se întâmplă ceva. Dar dacă îţi era scris dinainte să te afli în acel loc, în timp ce urmează să ţi se întâmple anumite lucruri, asta era «altă mâncare de peşte». La fel de sigur era şi de faptul că două, trei secunde banale pot schimba cursul vieţii unui om. Da, două, trei secunde pot ucide, sau dimpotrivă, pot salva viaţa unui om, totul depinde de timp şi împrejurări! De asta era sigur Simon Răureanu.
Tocmai câteva banale secunde îi schimbaseră şi lui cursul vieţii. Da... câteva banale secunde! Doarece dacă nu s-ar fi aplecat atunci, preț de câteva secunde să-şi lege şiretul de la bocanc, după ce îşi pusese rucsacul în portbagajul taxiului, cu siguranţă taxiul nu ar fi prins culoarea roşie la semaforul din colţ şi astfel mai mult ca sigur, la următoarea intersecţie, nu s-ar fi tamponat cu dubiţa verde, iar el ar fi prins trenul, singurul tren care pleca odată pe zi din oraş, care l-ar fi dus departe. Atunci cu siguranţă nu l-ar fi cunoscut pe Matei Creastă, puştiul cu buza de iepure, care i-a spus că la Grupul Şcolar Forestier din oraş e nevoie de un fochist. Chiar aşa i-a spus «de un fochist», după care i-a explicat: «de un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi în fiecare dimineaţă, să aprindă focul în sobele de teracotă.» și că el ar putea rezolva asta, deoarece...

* * *

După prorocirea lui Gamaliel sosise timpul în care trebuia să apară omul care va aduce semnul zodiei Mielului. Ultimul om apărut în oraş era Simon Răureanu. Ajunsese la gară pe jos, trenul spre B. plecase demult, iar el se oprise în faţa bufetului cu vitrine mari şi luminate, din care ieşeau oameni veseli aducând cu ei în stradă aroma cafelei şi a fumului de ţigară.
Începuse să plouă.
«Oare să intru sau nu?» – se întrebă în gând. Îl durea pieptul şi începuse să i se învârtă capul.
A intrat. Norii de fum şi abur l-au lovit în faţă cu aroma lor caldă. Oamenii îl priviră curioşi. Oraşul era mic şi în mai toate cafenelele şi restaurantele, clienţii se cunoşteau între ei, de aceea toţi îl priveau cu o curiozitate înţepătoare, mai ales că până a doua zi după amiază nu pleca nici un tren.
Câteva clipe se simţi străin şi începu să privească-n jur încercând să recunoască pe cineva, dar nu zări pe nimeni cunoscut și atunci începu să citească lozincile atârnate pe pereți:

«HAI NOROC ȘI VESELIE
LA BIRTUL LUI NEA ILIE
3 X 3 = 9
ȘI BEI PÂNĂ PLOUĂ!...»


«LA BIRTUL LUI NEA ILIE NU SE DĂ PE DATORIE!...»

«NOI NU DĂM PE DATORIE NICI LA OM DE OMENIE,
CÂND ÎI DAI SE BUCURĂ, CÂND ÎI CERI SE SUPĂRĂ,
PIERZI CLIENȚI DAR PIERZI ȘI BANI, ȘI CÂȘTIGI NUMAI DUȘMANI...»

«FRATE CA FRATE DA’ ȚUICA-I PE BANI BĂRBATE!...»

«CINE IA PE DATORIE, PLĂTEȘTE DE DOUĂ ORI...»

și altele.
Astfel  aproape nici nu băgă de seamă cum se apropie de el bătrânul însoțit de țapul său alb cu un singur corn și spre mirarea tuturor, deoarece aproape niciodată nu intra în vorbă cu nimeni, îl întrebă:
        Care este numele tău, om bun?
Simon vru să-i întoarcă spatele și să iasă afară din bufetul în care abia intrase și nici
măcar nu apucase să se apropie de tejghea, însă privirea bătrânului parcă îl țintuise locului, simți cum fruntea i se acoperă de sudoare și poate nici nu-și dădu seama când șopti răgușit:
        Simon... – după care adaugă, – Simon Răureanu.
        Simon?!... – strigă aproape speriat bătrânul, punând mâna streașină deasupra
ochilor ca să-l vadă mai bine. – Simon, adecă Petru, adecă piatră!... după care făcând doi pași spre Simon Răureanu și lipindu-și degetul arătător de pieptul acestuia proroci cu voce puternică, poate mai puternică și mai cutremurătoare decât de obicei, deoarece aproape toți mușterii bufetului își întoarseră capetele spre el:
        Așa zice Domnul cel răstignit: «Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica», căci
aducătorul semnului zodiei mielului a și sosit și vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă pe conştiinţa de paie a celor nenăscuţi în zodia mielului! Vai de voi, vai de voi cei nenăscuți în zodia mielului!... Cine altul ar putea fi aducătorul semnului?... Iată omul! – aproape urlă bătrânul și făcând un pas în spate se lăsă în genunchi.
Simon Răureanu care stătea împietrit de spaimă, crezu că bătrânului i se tăiaseră picioarele din pricina slăbiciunii, dar imediat își dădu seama că se înșelase, deoarece  bătrânul așa cum stătea îngenunchiat, bătu o mătănie, atingând pământul cu fruntea, stăpân pe mișcările sale și conștient de ceea ce face.
Câteva clipe, Simon rămase împietrit locului, neștiind ce să facă, de aceea gestul puștiului cu buza de iepure, care îi făcuse semn să ia loc lângă el la masă, i s-a părut ca o mare salvare, ca o salvare de la înnec spre exemplu.
        Nu-l băga în seamă e dus cu pluta săracu’, – șopti puștiul cu buza de iepure, după
care  întinzându-i mâna se prezentă:
        Matei Creastă!
În același timp bătrânul Gamaliel se ridică în picioare și proroci cu mâna îndreptată
spre Simon Răureanu:
        Vor pune mâna pe aducătorul semnulul zodiei Mielului şi-l vor târî prin piaţă,
îl vor batjocori, şi-l vor arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut... Cine are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi priviţi şi luaţi aminte, zodia Mielului e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!

Capitolul 2

Se trezise cu o durere de cap îngrozitoare şi cu gust de vomă în gură. Încercă să ridice capul, însă acesta îi cădea înapoi greu, poate prea greu, ca de plumb. Nu-şi aducea aminte mare lucru din câte i s-au întâmplat ieri. Probabil a trăit momente atât de intense, încât memoria sa obosită nu putea descrie tot prin ce a trecut după ce dubiţa lovise taxiul care-l ducea la gară, sau poate era doar efectul coniacul băut?...  
Multă vreme, după ce se trezise, nu putea să-şi dea seama unde se află şi ce s-a întâmplat cu el. Privea mirat ba la masa acoperită cu o faţă de masă albă de muşama pe care erau desenate nişte felii mari de lubeniţă, ba la cuşca cu trei niveluri din colţul camerei, în care nişte iepuri rodeau nepăsători, coceni de varză, nu-şi putea explica unde se află şi de ce se află acolo, prin ce împrejurare ajunse în acea cămăruţă în tovărăşia iepurilor?...
        Ha-ha-ha-ha-ha!... se auzi din cușca iepurilor, binecunoscuta voce a celui pe care
el îl numea «Cel Ce Mă Însoțește Pretutindeni». Privi într-acolo și zări printre iepuri un țap cu un singur corn ce își scutura înțelept bărbuța. De fapt, poate era doar un iepure, – un iepure cu corn și bărbuță de țap... Dar nu, Simon era sigur că era un țap, poate chiar țapul pe care...
Dar unde îl văzuse?...
Era sigur că văzuse țapul cu un corn, dar unde?...
        Ha-ha-ha-ha-ha! răsună pentru a doua oară vocea.  De ce cauți un țap printre iepuri,
când tu însuți ești țapul?... Ești țapul lor… şi toate călcările de lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!...
Cuvintele «Celui Ce Îl Însoțea Pretutindeni», chemaseră în memoria lui cuvintele 
omului de la braseria gării și deodată își aduse aminte unde zărise țapul. Era cu bătrânul ce prorocea cu mâna întinsă spre el: 
«Vor pune mâna pe aducătorul semnului zodiei mielului şi-l vor târî prin piaţă, îl vor batjocori, şi-l vor arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut... Cine are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi priviţi şi luaţi aminte, zodia Mielului e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!»
Dar înainte de aceste cuvinte au fost altele:
«Simon?!... Adecă Petru, adecă piatră!... Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului e aproape!», acestea erau primele lucruri de care își aduse aminte. Dar vocea bătrânului era înăuntrul său, parcă striga din sufletul său.
«Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în desfrâu», striga bătrânul cu barbă apostolică şi plete de voievod, însoţit de ţapul alb, cu un singur corn în frunte. Toate aceste frânturi erau intercalate de versurile melodiilor redate de un magnetofon uriaş ce trona pe tejgheaua barului ca un câine de pază, gata, gata să se năpustească asupra muşteriilor pe jumătate beţi, toţi localnici, doar el singurul călător al gării din orăşelul lor:

«Vine lelea de la munte
Ița-ița bidinea
Cu buzele roșii, ude
Eu o-ntreb de ce e ude
Ița-ița bidinea
Ea spune c-a mâncat dude
Ița-ița bidinea...»

Pe urmă îşi aduse aminte și Marin Creastă, băiatul cu buza de iepure care-i spuse că la Grupul şcolar din oraş este nevoie de un fochist. Da, chiar aşa i-a spus «La Grupul şcolar e nevoie de un fochist», după care i-a explicat: «De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi în fiecare dimineaţă să aprindă focul în sobe de teracotă». Şi că el ar putea pune o vorbă bună pentru că...
            «Simon?!... Adecă Petru, adecă piatră!... Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului e aproape!» Vocea aceea de proroc îl chinuia îngrozitor, parcă erau adunate în ea toate vocile profeţilor lumii.
Îşi astupă urechile cu palmele, dar degeaba. Glasul nu venea de afară, era înăuntrul său. A rămas în sufletul său de când l-a auzit prima oară.
Îşi aduse aminte şi de tânărul cu mustăcioară, îmbrăcat în pufoiacă de tanchist care se credea «dat dracu», dar şi de ceferistul cu ochelari care povestea de fuga unei muieri de prin vecini. Dar când plecase de la bufetul gării şi cum ajunse în cămăruţa aceea cu iepuri (un fel de bucătărie de vară), nu putea să-şi aducă aminte nici în ruptul capului.
«Așa zice Domnul cel răstignit: «Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica», căci
aducătorul semnului zodiei mielului a și sosit și vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă pe conştiinţa de paie a celor nenăscuţi în zodia Mielului! Vai de voi, vai de voi cei nenăscuți în zodia Mielului!... Cine altul ar putea fi aducătorul semnului?... Iată omul!...», iar magnetofonul-dulău lătra în continuare:

«Pupa-ți-aș buzele tale
Ița-ița bidinea
Alea mici și subțirele
Ița-ița bidinea
Alea mici și subțirele
Ița-ița bidinea
De stai pe scaun cu ele
Ița-ița bidinea...»

Matei Creastă era sigur că Goliat nu-l va refuza şi-l va angaja pe Simon ca fochist la Grupul şcolar.
«Nu are cum să mă refuze, deoarece i-o trage maică-mi, foarte des şi ştie că eu
ştiu acest lucru şi tac. Şi la o adică de ce să nu tac? se întrebă puştiul, după care tot el îşi răspunse: Porcul de taică-meu, care de fapt nu mi-e tată bun, căci a luat-o pe maică-mea cu burta la gură, o lăsase gravidă un soldat necunoscut, care la o adică putea fi un erou, iar atunci se schimbă placa şi eu nu mai sunt un bastard ci fiul eroului necunoscut. Dar porcul de taică-meu, aşa mă punea să-i spun – tată, porc e de la mine citire, nu ţinea cont de această treabă şi mă tot numea bastard, și o bătea pe maică-mea să recunoască că m-a făcut cu doctorul Petriceanu, deoarece buză de iepure nu mai are nimeni în tot oraşul, în afără de noi doi bineînţeles. O bătea şi pe urmă pleca la curve, ba pe unele le aducea şi acasă şi o obliga pe maică-mea să se uite cum le-o trage, asta o ştiu toţi vecinii, poţi să-i întrebi..., întări Matei de parcă Simon ar fi spus că nu-l crede. Acuma e cuminte, de trei ani stă paralizat în scaunul cu rotile, după accidentul ce l-a avut cu maşina în care era cu două curve. Una a mierlit-o pe loc, iar alta a scăpat ca prin urechile acului, doar cu un picior rupt. Şi acum la o adică mama de ce să nu şi-o tragă în faţa lui cu Goliat?... El nici nu mai poate vorbi, doar horcăie ca un porc în scaunul cu rotile. Demult l-am fi dus la vreun azil, dar e păcat să pierdem venitul destul de bun, pe care-l primim de la stat, pe urma handicapului său.

«Fir-ar ea de bidinea
Ița-ița bidinea
Cade păru’ de pe ea
Ița-ița bidinea
De atâta frecătură
Ița-ița bidinea
I-au căzut dinții din gură
Ița-ița bidinea...»

În afară de magnetofonul-câine și de cele povestite de puştiul cu buză de iepure, nu-şi amintea mare lucru. Nişte frânturi din vorbele celor ce se aşezaseră la masa lor şi de ceea ce striga bătrânul însoţit de ţapul alb. Sau poate nici nu era însoţit de ţap, poate ţapul îl văzuse altundeva şi aducându-şi aminte de el, i se părea acum că-l însoţea pe bătrân. Poate nici pe bătrân nu îl văzuse la bufetul gării, ci altundeva... iar acum și-a adus aminte de el?...
«Simon?!... Adecă Petru, adecă piatră!... Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia mielului e aproape!» Bătrânul era cu siguranţă acolo, dar ţapul?...
        Ha-ha-ha-ha-ha! răsună din nou vocea «Celui Ce Îl Însoțea Pretutindeni». De ce
cauți țapul când tu însuți ești țapul?... Ești țapul lor… şi toate călcările de lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!...
«Cu mine se pune, fraierul, cu mine bă?... Cu mine care am luat bacaleureatul  cu opt şi ceva? Păi să nu se pună cu mine bă, că eu!... striga ceferistul cu ochelari.
Ba nu! Asta o striga tânărul cu mustăcioară, îmbrăcat în pufoaica de tanchist. Ceferistul povestea despre vecinul său, căruia îi fugise nevasta cu un alt vecin de-al lor.

«Nea Costică din Băneasa,
Nea Costică din Băneasa
Mă roagă să-i învelesc casa,
Noaptea...
Eu pe casă nu mă sui
Numai pe nevasta lui...
Noaptea la trei...
Că pe casă-i tabla tare,
Că pe casă-i tabla tare,
La nevasta-i burta moale
Noaptea...
Să te urci pe burta ei
Și să-i tragi vreo două-trei...
Noaptea, la trei...

        începuse să latre, alt cântec, magnetofonul.
– Muierea-i ruptă din coastă de drac vă spui io! Când ţi-e lumea mai dragă te lasă-n pula goală şi fuge-n lume cu te miri cine, că azi e plină lumea de futălăi de îştia... Muierea când ți-o fute cineva, – află tot satul și numai după aceea bărbatul, striga ceferistul cu ochelari.
– Cu mine nu-i mere bă, că eu mi-s dat dracului, păi mie în armată, îmi spunea până şi şeful de stat major, lent-colonelul Petrache din Salva – Mă Fănică, tu eşti dat naibii! Aşa îmi spunea. Păi cu mine se pune el? Cu mine, hă-hă, păi eu mi-s dat dracu’! încerca să se facă auzit tânărul cu mustăcioară, îmbrăcat în pufoaica de tanchist.
– El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme... continua să prorocească bătrânul, nebăgat de nimeni în seamă.

«În pădure la Băneasa,
În pădure la Băneasa
Mi-au furat hoții nevasta,
Noaptea...
Tu-le muma lor de hoți
Și nevestele la toți
Noaptea, la trei...
În pădure la Stroiești
Măi țigane să trăiești
Să-ți dau mielu’ să-l belești
Noaptea...
Mă dusei și eu la una
Ea se repezi cu gura,
Noaptea la trei...»

– urla neobosit magnetofonul, care devenea din ce în ce mai câine şi lui Simon îi păru, că din ce în ce mai mult, îl latră doar pe el.
Cârciuma începuse să se învărtă, ceferistul cu ochelari plecase demult, tânărul îmbrăcat în pufoaică de tanchist se liniştise şi începuse să joace table cu puştiul cu buza de iepure, numai magnetofonul-câine urla şi lătra din ce în ce mai puternic nepăsându-i de prorociile bătrânului.
«Care e numele tău om bun?...»
«Simon!»
«Simon?!... Adecă Petru, adecă piatră!...»
«Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului e aproape! Iată omul! Dar vor pune mâna pe aducătorul semnului zodiei Mielului şi-l vor târî prin piaţă, îl vor batjocori, şi-l vor arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut... Cine are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi priviţi şi luaţi aminte, zodia Mielului e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!»
        Ha-ha-ha-ha-ha! De ce cauți țapul când tu însuți ești țapul?... Ești țapul lor… şi
toate călcările de lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!...
                Dintr-o dată își aduse aminte că plecase de la braseria gării împreună cu băiatul ce avea buză de iepure, că acum se află într-o cămăruță din curtea acestuia și azi vor merge împreună la Grupul școlar, unde este nevoie de un fochist, mai precis – «De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi în fiecare dimineaţă să aprindă focul în sobe de teracotă», iar Goliat nu îi va refuza, deoarece i-o trage mamei puștiului și știe că el știe acest lucru…


           Va urma.