–
’tu-i ceapa mamii
ei de viață, că m-o udat de totu’ totului!... Ptiu!... Da ce mai toarnă
măi frate... potop nu alta!... De parcă s-or rupt toate izvoarele adâncului
celui mare și s-au deschis stăvilarele cerurilor, cum grăiește sloava lui Dumnezeu...
bodogănea Andrei al lui Frunză de sub deal, strângând puternic coada toporului, de parcă se pregătea
pentru luptă cu stihiile naturii ce-l amenințau din înaltul cerului.
Nici nu se înserase bine,
dar cerul era atât de întunecat, încât abia se zăreau norii înspăimântați rostogolindu-se,
goniți parcă de tunete și fulgere. Rafale de ploaie mânate de vântul ce urla ca
o haită flămândă de lupi îi biciuiau fața, pieptul, picioarele... dar ce mai
conta?... Oricum era ud leoarcă, apa îi curgea șiroaie pe obraji, îi intra în
ochi și în gură, din când în când se scutura împrăștiind stropi în jurul său,
cum fac câinii după ce ies din apă. Parcă îi venea mai ușor dacă arunca vorbe
de obidă ploii, deși nu prea i-ar fi păsat de ea, dacă nu ar fi fost tunetele
care parcă zguduiau pământul din temelii. Își aduse aminte de Ilie a lui
Ștroblea, cum îl trăznise fulgerul, de l-au îngropat vecinii în pământ ca să
scoată «corentul» din el și își făcu semnul crucii.
–
No, Doamne ferește!...
Acuma de m-ar trăzni, cine ar ști de mine să mă îngroape ca să
scoată corentu din mine?... Aici aș pieri, în mijlocul drumului ca un câine,
m-ar găsi mâine dimineață și ar cotcodăci muierile că am crăpat beat. Da eu de
când am plecat de acasa, ia că poimâine o să fie șase luni, nu am pus gura pe
uiagă[1] și
la pădure-i lucru greu, ’tu-i ministeru’ mamii ei treabă! sporovăia în continuare cu ploaia Andrei al
lui Frunză de sub deal.
Simțea cu fiecare pas cum
îi pier puterile, iar ranița din spate i se părea din ce în ce mai grea. Nu îi
plăcea să umble cu desaga după el cum făceau ceilalți țapinari. «Desaga-i
treabă de muiere», râdea deseori de ortacii săi.
«Ce-i drept, e bună de purtat frunze de buraci[2]
pentru porci în ea, da’ să mergi la lucru cu desaga?...».
Deși ranița lui arăta ca vai de mama ei, – peticită și
răspeticită, dar totuși era o raniță nu desagă, și nu orice raniță ci raniță de
soldat din Armata Roșie! Despre asta mărturiseau curelele din piele pe care
când le ungea cu untură de bursuc și sclipeau la soare de îți e mare dragul să
te uiți la ele.
Două zile a cosit lazul[3]
bătrânului Ștefan Pătrovai pentru raniță, două zile!
«Ai bolunzit de tot măi, bărbate! Pentru cârpa asta ai
tras două zile la coasă, de parcă nu am avea desagi?... O să umbli cu ranița ca
pușcătorii de iepuri», îl certă Năstaca. Dar lui nici că îi păsa de vorbele
muierii. Ce știu muierile? Numai desagi și iar desagi. Bătrânul Pătrovai a
făcut războiul cu această raniță în spate, iar Năstaca, una-două – «cârpă»,
«’tu-i coropișnița mamii ei de treabă!»
Se și certaseră cu bătrânul Pătrovai pentru raniță.
Acesta, după o săptămână începu să bată cărarea spre pârleazul lui și să o
ceară înapoi:
«Dă-mi ranița lu’ Frunză, ți-oi plăti bine pentru că
mi-ai cosit, numa’ dă-mi-o îndărăt, fi bun!»
Credea că și-a găsit nărodul, că al «lu’ Frunză de sub
deal» e cocon mic să se joace cu el: «ia ranița, dă-mi ranița».
«Moș Ștefane, nu mă colboti la cap, că nu ți-am cosit
pentru bani, ști bine! Târgu-i târg!», reteză vorba bătrânului.
Dar bătrânul, parcă nici nu-l auzea:
«De ai ști al lu’ Frunză, cât de dragă mi-e ranița ceea...
am luptat pe front cu ea, o țineam ca amintire, a-min-ti-re! Înțelegi al lu’
Frunză? Am purtat în ea toate bucuriile și necazurile, cât a ținut
războiul...»? oftă din greu bătrânul.
«Dăcă ți-o fo’ atât de dragă ranița, atunci de ce
ministeru’ mamii mă-sii mi-a dat-o atât de ieftin?... Ți-aș fi cosit și o
săptămână pentru această a-min-ti-re!», se răsti la bătrân.
«Nu te răscocora la mine al lu’ Frunză, că-s om bătrân și
te-o bate Dumnezău! Nu știu unde mi-o fo’ capu’ când ți-am dat ranița?... De
mi-o dai îndărăt ți-oi plăti ca pentru o săptămână de coasă, ce zici al lu’
Frunză?...»
«Eu zic că de îmi mai treci odată pârleazul să-mi ceri
ranița, ’oi uita că ești om bătrân ș-oi smulge un par din gard, asta zic moș
Ștefane!...»
Bătrânul își șterse ochii cu mâneca cămășii, smiorcăii de
câteva ori din nas și se duse. De atunci nici la «Lăudăm pe Isus!» nu îi
răspundea lui Andrei, numai ofta din greu trecând pe lângă el.
Deodată i se făcu milă de bătrân.
–
’tu-i ceapa mamii
ei de raniță! De parcă nu puteam cumpăra de la alt veteran sau de
la vreun pușcător?... Trebuia să i-o
dau îndărăt și gata! Da’ eu ca un prăpădit: «pun paru’ pe dum’ata moș Ștefane! Da’
ce focu-i atât de grea ranița de parcă aș căra droburi de sare în ea?... Că nu
am decât o bucată de clisă[4],
cinci kile de fărină[5],
bocanci pentru ăl mic și un svetăr[6]
pentru Năstaca. Bine că am învelit fărina în sac de nailon, da de nu s-o
înmuia... Ptiu, ce vreme! Dar nu mai am mult, după Cotul Oblazului, trec puntea
peste pârâu și de acolo, deja cum aș fi acasă, își făcea curaj Andrei.
Apropiindu-se de Cotul
Oblazului, auzii vuietul sălbatic al pârâului, pe care în zilele secetoase
puteai să-l treci încălțat fără să-ți uzi încălțările. Iar acum, plescăind din
valuri, ce se loveau de malurile abrupte, gemea ca o fiară turbată. La lumina fulgerelor,
al lui Frunză văzu cum în goana sa nebună duce pe coamele valurilor copaci
smulși cu tot cu rădăcină, răgălii uriașe de bușteni și crengi, căpițe de fân
și Dumnezeu sfântul mai știe ce... Văzu cum sălciile tremură legănate de vântul
puternic și îl apucă spaima.
Făcându-și semnul crucii
părăsi drumul și coboră poteca spre puntea ce trecea peste pârâul care împărțea
satul aproape în două jumătăți egale. Dar în loc să simtă sub picioare lemnul
punții simți cum se prăbușește în gol, cum îl trage adâncul și îl înghit
valurile învolburate, reci, murdare... Mâinile i se zbătură în gol încercând,
parcă să prindă întunericul, dar valurile l-au prins în dansul lor sălbatic învârtindu-l
ca pe un fir de pai.
«’tu-i ceapa mamii ei de
viață!... Asta-i tot, pier!...», gândi al lui Frunză cu o spaimă de nedescris,
amestecată cu tristețe și cu pustietate în suflet.
Dar în lupta cu moartea
omul câteodată se dovedește capabil să atingă imposibilul. Când valurile l-au
săltat în sus el se aruncă cu toată puterea înainte, spre malul opus. Simți cum
un buștean îi lovi cu putere ranița, însă în loc să-l tragă după el l-a întors
doar, astfel încât reuși să se agațe cu mâinile de el. Asta a și fost salvarea
lui, căci bușteanul, împreună cu el, s-a întors de-a curmezișul pârâului, agățându-se
cu vârful de rădăcinile salciilor, iar pe urmă se lipi de mal asemenea unei
ambarcațiuni. Al lui Frunză lăsă bușteanul și se prinse de rădăcinile salciei.
Dar asta încă nu însemna
salvarea lui. Înspăimântat și sleit de puteri, văzând doar cercuri luminoase
jucându-i în fața ochilor, cu mâinile înțepenite de frig și cu ranița grea ce
îl trăgea la fund, de abia reușea să se țină de rădăcini. Ah, dacă ar fi putut
să se descotorosească de raniță, ar mai fi avut șanse. Dar pentru asta trebuia
să-și desprindă pe rând, mâinile de pe rădăcini. Îi era frică că nu va putea să
se țină cu o singură mână. Dar ce se întâmplă?... De undeva de sus, au început
să cadă peste el pietricele amestecate cu nisip. Își ridică privirea în sus și
zări în întuneric o siluetă ce cobora spre el.
–
Gata, s-a isprăvit,
încep să bâguiesc[7]!
șopti cu spaimă al lui Frunză, aducându-și
aminte cum povesteau bătrânii că cei ce sunt în primejdie, înainte de
moarte bâguiesc văzând tot felul de izbăvitori. Strânse puternic ochii, apoi îi
deschise din nou. Nu, nu bâguia. Cineva cobora la el, să-l salveze. «Cine să
fie?», se întrebă, simțind cum prinde noi puteri. A reușit să-și elibereze
umărul stâng din chinga raniței și acum, ținându-se bine cu stânga, încerca
să-și elibereze și umărul drept. Fără raniță și cu ajutorul salvatorului ce
cobora la el, avea șanse mari să se cațere pe mal. «Da’ cine o fi blagonosețul?[8] »,
îi trecu din nou prin minte, după ce se simți liber de povara raniței care
alunecă în valuri din spatele său.
Atunci la lumina
fulgerului văzu deasupra sa chipul palid al bătrânului Ștefan Pătrovai. Al lui
Frunză întinse mâna sigur că acesta îl va ajuta, dar bătrânul parcă nici nu îl
văzu, sări și se scufundă în valuri după raniță.
* * *
Când Andrei al lui Frunză de sub deal se trezi, soarele era
sus pe cer, apropiindu-se de amiază. La început nu-și dădu seama ce s-a întâmplat
cu el, dar dând cu ochii de ranița murdară și udă, la fel ca și hainele de pe
el și-a adus aminte totul.
–
O bolunzit de tăt
moșu’ Ștefan, în loc să mă ajute pe mine să ies, s-a aruncat în valuri
după raniță...», se bucura ca un copil, căci odată ce ranița e lângă el,
înseamnă că bătrânul nu a pierit în valurile pârâului. Da pe mine cine focu m-o
scos din pârâu?...
Al lui Frunză o luase spre
casă prin grădinile oamenilor.
–
Că doar nu’oi mere
ca o maimucă prin sat, cu hainele ude și murdare de parcă m-aș fi
sculat din mormânt, își șopti în barbă și porni prin lanuri de porumb. Va
merge așa, pe urmă o va lua prin cimitir până la toloacă[9],
iar dincolo de toloacă e casa lui.
Când
ajunse în mijlocul cimitirului, zări un mormânt proaspăt.
–
Cine o mai fi murit
de când am plecat din sat, își spuse curios apropiindu-se de
mormânt și deodată împietri locului, pe tăblița vopsită în negru, prinsă de
lemnul crucii, cu litere de bronz argintiu scria:
AICI ODIHNEȘTE
ROBUL DOMNULUI
ȘTEFAN PĂTROVAI –
VETERAN DE RĂZBOI