(c)AMIN CULTURA(l)

Cum?... Nu știți ce înseamnă Cămin Cultural?... Chiar nu știți?... Atunci vă lămuresc eu, căci ce nu fac eu pentru dumneavoastră, – cetitorii mei?

CĂMIN – (la fel ca şi cuvântul almanah care are două plural, sau mă rog, două pluraluri: almanahuri şi almanahe, dacă e nevoie chiar trei: un almanah,  doi almanahi, că doar nu o fi mai șmecher decât pl. monahii sau monarhii, așa spune primarele meu), are şi el doi plurali: cămine și căminuri (de această dată o spune Decsul  adică Dicțioanarul Iexplicativ al Limbii Românești). Dar pe noi ne interesează doar pluralul cuvântului “cămine”, adică un cămin – două cămine, denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural.

Bon, acum după ce am lămurit cu căminul (cucă – muierea cucului), să lămurim ce este cu acest “cultural”:

CULTURAL –  care ține de cultură; propriu culturii,  referitor la cultură; de cultură.  Dar ce înseamnă cultură... asta n-o mai știu să vă spun, că doar nu oi fi eu mare gramaticar precum Iorgu Iordan, Dindeledan, Graur sau Pruteanu, dar sunt sigur că și cultura poate avea mai mulți pl.: o cultură – două culturi, o cultură – două culture și așa mai încolo. Mai știu că pe vremuri cultura creștea prin grădinele și ogoarele satelor, prin bărăganurile patriei prin ceapeuri, iaseuri... Dar acum, cică s-a mutat la oraș și crește prin apartamente și garsoniere, prin poduri și mansarde, prin balcoane și balconuri, prin subsoale și sub-soluri(-le cele mai prielnice cultivării canabisului și ciupercilor halucinogene). Unii mai susțin, ce-i drept într-un-număr-foarte-din-ce-în-ce-mai-mare, că cultura (căcu – nu știu ce însemnează) e manelele, can-canelele, reclamelele te-ve, țâțe-fâțe și alte țâțoșăcurenii cum ar spune prietenul nostru Paul Goma.

Dar să revenim la Căminul Cultural din satul în care m-am născut eu și în care m-a născut și mama mea, care este totodată și satul meu natal Cornul Vulpii  (de aici mi se trage și boala asta a pluralelor  căci cornul are trei: coarne, corni și cornuri), din care sat când am plecat, Căminul Cultural era mai frumos, mai mare şi mai curat decât domiciliu tovarăşului primar, locuinţa tovarăşului secretar de partid, casa parohială ba chiar şi decât vila traficantului de spirt medicinal, a celui mai iubit fiu al satului Cornel Cornulescu, informator secret al organelor locale.

Când am revenit şi m-am întors, peste şi după... căci vorba nepotului meu Gogu: pe țăran îl scoţi din sat, dar satul din țăran niciodată, Căminul Cultural arăta ca vai de mama lui nici gard nu mai avea. L-am recunoscut chiar şi aşa revopsit, înconjurând grădina de varză a noului primar (tot străjuitor la hotar de cultură). Ţigla de Jimbolia de pe acoperişul lăcaşului cultural acoperea coteţul de porci al domnului vice-primar, iar dalele de beton din faţa şi din jurul lui se odihneau prin curţile consilierilor locali. Buruienile şi urzicile crescuseră până la nivelul pervazurilor, iar deasupra intrării fără uşă atârna o tablă de pe care cineva a şters prima şi ultima literă – ...AMIN CULTURA...

«Amin cultura…» am şoptit cu inima strânsă de durere, dar nu a fost aşa. Cînd m-am întors peste alt deceniu, în locul ruinelor Căminului Cultural trona o clădire cu etaj, zugrăvită într-o culoare de şerbet, cu termopane şi cu trotuare şi gard nou de beton şi lemn.

«Proiect Ieuropean dom’le!», îmi spune directorul căminului, Cornuţ Corneluştean, fost tractorist la UFET Cornul Vulpii. «Noi îştia de la putere ştim la o adică, să dăm şi cu  pumnul în masă când ie vorba de cultură!».

«Ce evenimente culturale se petrec în acest minunat lăcaş cultural?», îl întreb pe domnul director.

«Cum adică?... Fiţi mai iexplicit.»

«Ce evenimente culturale aţi avut în această clădire?...»

«Mai iezact?!», insistă directorul-iex-tractorist.

«Adică, spectacole de teatru sau muzicale, expoziţii, festivaluri, colocviuri, mese rotunde…»

«N-o avut loc asemenea ievenimente. Doar nunţi, botezuri, pomeni, onomastice şi majorate…» mă informă directorul.

Mă mai uit odată la impunătoarea clădire, la firma ei luminoasă şi cu durere şoptesc:

«Amin Cultura!»

Luni, 19 brumar, 2012,

Drobeta Turnu Severin