Powered By Blogger

sâmbătă, 30 martie 2013

Castelul din Rónaszék (VI)


BANCHERUL FRANZ PETER

Joi 12 decembrie, 1918

Bancherul de origine austriacă Franz Peter a ajuns la vârsta de treizeci şi opt de ani fără să se fi îmbătat vreodată şi fără să fi umblat după vreo fustă. În afară de servitoarea Marta, cu doisprezece ani mai în vârstă decât el nu se culcase cu nici o femeie. Nici măcar vânătoarea sau pescuitul nu-l pasionau, dar în schimb avea patima jocurilor de noroc. Jocul de cărţi, îndeosebi pocherul era pasiunea vieţii lui pe care probabil o moştenise de la tatăl său, pe care îl găsise cu nouă ani în urmă, în podul casei cu un capăt de la curea prins de grindă şi celălalt strâns în jurul gâtului.
Nimeni nu a ştiut adevăratul motiv care l-a împins pe tatăl său la sinucidere, unii spuneau că ar fi pierdut o sumă uriaşă de bani la pocher, alţii că l-ar fi părăsit ibovnica, cehoaica Anoka, iar alţii că i-ar fi luat Dumnezeu minţile şi omul când nu mai judecă...
Franz era sigur că nu era vorba de bani, deoarece dacă tatăl său ar fi pierdut o sumă uriaşă de bani şi-ar fi dat seama. Sau chiar dacă el nu ar fi simţit lipsa banilor, cu siguranţă ea nu ar fi trecut neobservată de către fratele său Josef care era un samtartău desăvârşit. Cât despre cehoaica Anoka, aceasta nu l-ar fi părăsit pe bătrân pentru nimic în lume, de asta Franz era sigur, însă nu era sigur dacă tatăl său era în toate minţile de când sora lor, Tereza s-a înhăitat cu învăţătorul Andreica şi le-a făcut de ruşine neamul lor de nobili austrieci.
Din cauza ei au ajuns de râsul târgului, până şi ultimii calici râdeau de bancherul a cărui fată a părăsit casa luxoasă din buricul târgului şi s-a mutat în cocioaba de pe malul Izei în care stătea învăţătorul Andrei Andreica, împreună cu bătrânul său tată, şuştărul Ştefan Andreica.
        Cum se poate ca o fată dintr-un neam ales, dintr-un neam nobil, dintr-un neam
bogat aşa cum e neamul nostru să se încurce cu un coate goale cum e feciorul dumitale?... îl întrebă, bancherul Ferenc Peter pe şuştărul Ştefan.
        D’păi, dragă cuscre, pesemne fata matale o fi văzut pe feciorul meu când se
ptişa, că noi ăştia dân neamul Andreicenilor, avem nişte ptişătoare de vă putem futie pre voi tăţi  ăştia... nobilii...
            De atunci tătăl său nu a mai ieşit în oraş şi nici nu a mai vrut să primească pe nimeni la ei în casă.
        Sunt cuscrul unui calic şi nu merit ca nobilii să-mi calce pragul, răspundea ori
de câte ori, cineva încerca să vină la ei în vizită.
            Dar de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, bătrânul cizmar Ştefan, seară  de seară la „Potcoava ruginită”, cârciuma lui Iankel din Locul Târgului, aducea vorba despre cuscrul său bancherul Ferenc Peter.
            Oamenii vorbeau despre una, despre alta, ca la cârciumă, iar cizmarul deodată se băga în vorbă:
        Tocmai despre asta vorbeam azi cu bancherul Ferenc, cu dragul meu cuscru...
oamenii  râdeau de se îndoiau pe sub mese, iar câteoadată când erau posomorâţi Ştefan începea singur:
        Azi m-o poftit cuscrul la prânz şi mi-o spus: „Mei draghe, cuscrule, io vre se me
sfetuiesc  cu tine... şi deodată în cârciumă se instala buna dispoziţie. Sau câtedată de cum deschidea uşa şi striga la Ienkel:
        Băi, Iankel, ia toarnă-mi repede un vinişor că am mâncat un popricaş la
cuscru... iar după ce dădea pe gât ulcica de vin, de parcă întradevăr îl ardea papricaşul spunea:
        Bun, bun vinişor, dar mai bun o fo’ tokaiul de la cuscru.
            Toate acestea ajungeau la urechile bătrânului Ferenc, iar de aici până la gestul pe care l-a făcut nu a fost decât un pas.
            Franz a încercat odată să stea de vorbă cu bătrânul cizmar, dar acesta început să-şi bată joc de el vorbindu-i cum vorbesc ungurii într-o română stricată:
        Tu mei, draghe Franz, crezi că are voie futie la peserica romenească lui Marto,
opuco teu are voie futie la peserica cehească a lui Anoka, iar fecioru’ mnieu nu are voie futie la peserica bozgoreasche a lui soru teu... Apăi paştele cui te-o închinat de... să nu-ţi spui eu vreo două-trei palme... că!...
            La un an după moartea tatălui său a murit şi bătrânul cizmar. Învăţătorul Andrei Andreica a fost încorporat pe 2 august 1914 la regimentul 85 din Balasagyarmat, iar  în septembrie a căzut în luptele din jurul Lembergului. Sora lor de câteva ori a încercat să se întoarcă acasă, însă Franz a dat poruncă să nu fie primită în casă, învinuind-o de moartea tatălui lor. Fratele său Josef plecase la Viena încă în iarna lui 1912, când în Máramarossziget s-a deschis „Banca Maramureşeană”.  A luat cu el treizeci de mii de coroane, atât a considerat că i se cuvine, lăsând restul de douăzeci şi opt de mii, casa şi terenurile lui, iar dacă bineînţeles dorea să dea ceva şi „curvei”era treaba lui.
Afacerile au început să meargă prost, cu mult înaintea izbucnirii războiului, prin sate se înfiinţau bănci populare, iar oamenii ca Franz erau nu erau priviţi cu ochi buni de către populaţia din zonă. A vrut să plece de câteva ori, dar ceva îl reţinea şi nu îşi dădea seama ce. Frâiele gospodăriei le-a trecu demult în mâna servitoarei Marta care deveni dintr-o dată stăpână şi când aducea vorba despre el îl numea „Franz al meu” sau „omul meu”. Singura mângâiere care i-a rămas era jocul de cărţi şi întâlnirile de la  castelul din Rónaszék, unde împreună cu alţi nobili depănau amintiri din „strălucitul imperiul austriac şi regatul maghiar” şi bineînţeles jucau pocher.
În seara aceea de joi 12 decembrie a anului 1918, Franz sosi la castel mai devrema ca de obicei. În sfârşit se hotărâse să plece, oameni ca el nu se mai puteau simţi bine în acest târg mai ales după după ce Chindriş şi Dăncuş au înfiinţat încă în primăvară, Consiliul Naţional Român, iar cu o săptămână în urmă au scos şi un ziar prin care încercau să lovească în „rămăşiţele imperiului”. Trebuia să se întâlnească cu avocatul Telegdi Karol, vroia să lase casa şi terenurile surorii sale, mai bine spus Martei, iar ea la rândul său trebuia să se îngrijească de Tereza pe care el a iertat-o de mult, dar nu vroia să se întâlnească cu ea. După plecarea lui, Marta o va aduce înapoi acasă şi mai departe nu-l interesa soarta nici uneia dintre ele.
După cină Franz Peter a semnat hârtiile întocmite de avocatul Telegdi şi cerându-şi iertare de la gazde s-a retras în cameră să se odihnească, căci după miezul nopţii urma o partidă de pocher care se anunţa foarte interesantă dacă urma să joace şi avocatul, care era considerat un pocherist neîntrecut.
Din păcate în noaptea aceea la Castelul din Rónaszék nu a jucat pocher nimeni.

sâmbătă, 16 martie 2013

Castelul din Rónaszék (V)


Capitolul 2. Negustorul Josef Braugmartner

Joi 12 decembrie, 1912

Tocmai ieşise de sub duş după o partidă de înot în bazinul cu apă sărată, purta un costum de baie după ultima modă, pe care şi-l cumpărase la Viena, înainte de a-l însoţi pe Josef în acest ţinut mirific. Părul ei brun închis, aproape negru, strălucea sub razele soarelui, la fel ca şi pielea. Aşa o cunoscuse Andrei Tesarciuk, într-o după amiază de august  pe Maria, nevasta negustorului Josef Braugmartner.
La început au vorbit despre cai şi călărie. Au trecut mai bine de trei ani, dar el tot şi-o închipuia călărind în plină viteză, cu vântul în faţă, cu pleoapele pe jumătate închise, la soarele dintr-un cer străluminat şi albastru, un soare care încinge pielea şeii de sub coapsele ei şi îi usucă stropii de pe faţă şi încălzeşte briza lacului Francisk care îi mângâie obrajii, îi zburleşte părul... deşi ar fi putut la fel de bine să-şi aducă aminte de netezimea pielii ei care mirosea a lumină  solară sau de părul ei mirosind a boabe de sare... timp de trei ani, i se învârtea prin amintiri mirosul ei, nu reuşea să scape de acea euforie pe care o simţea în copilărie ori de câte ori se apropia de ţărmul mării...
Seara pe terasa cazinoului l-a cunoscut şi pe soţul ei, pe Josef Braugmartner – un bărbat între două vârste foarte elegant şi aprope frumos care i-a povestit despre moartea scriitorului şi prietenului său Lajos Abafi şi despre celebra lui lucrare A szabadkőművesség története Magyarországon (Istoria francmasoneriei în Ungaria), de unde Andrei a dedus că Josef Braugmartner este mason.
Pe urmă au vorbit despre vizita la Bucureşti a Prințul Wilhelm Frederic moștenitorul tronului Germaniei, care însoțit de o suită numeroasă l-a felicitat pe regele Carol I din partea kaiserului Wilhelm al II-lea la împlinirea vârstei de 70 de ani, au mai vorbit despre vin şi cai, după care Josef i-a cerut o favoare, – să o conducă pe soţia sa la Castel deoarece el rămâne să joace cărţi... Maria îi zâmbi soţului, iar lui Andrei i se păru că acel zâmbet era plin de recunoştinţă.
Conducând-o la castel, ea s-a lipit foarte strâns de el şi fără să-i spună nimic, la început l-a sărutat pe gât, după care jucânduse cu limba l-a muşcat uşor de lobul urechii... De undeva de sus, de la biserica pravoslavnică ruteană, se auzeu precisnele procesiunilor care au venit la hram. Era seara de 27 august, seara de Înainte-prăznuirii Adormirii Maicii Domnului...
A doua zi, când prietenul său Marko îl va întreba cum i s-a părut familia Braugmartner, Andrei v-a răspunde:
        Josef Braugmartner îl consideră pe primul întâlnit prietenul său, iar Maria
Braugmartner îl consideră soţul său...

* * *

A doua seară pe aceeaşi terasă, cei trei, soţii Braugmartener şi inginerul de mine Andrei Tesarciuk stăteau posomorâţi, Maria ce-i drept încerca să învioreze atmosfera, dar se întristă şi ea când văzu că încercările ei nu dau nici cel mai mic rezultat. Şi cu toate astea Andrei o conduse iarăşi la castel.
        Să nu-ţi faci probleme din cauza lui Josef, îi spuse trăgându-l de mână spre
dormitorul ei.
        Nu înţeleg, răspunse el timid.
        Pe Josef nu-l deranjează...
        Ce nu-l deranjează? întrebă Andrei aproape cu spaimă că ea va întări gândul care
tocmai  îi trecu prin cap.
        Că te-ai culcat cu mine...
        Bănuieşte?... întrebă neîncrezător.
        Nu bănuieşte nimic, ştie!
        O, Doamne! îşi puse mâinile în cap Andrei.
        Nu fi copil, îl mângâie pe obraji, credeai că mi-aş fi înşelat soţul?... Îl iubesc prea
mult ca să-l înşel...
        Dar tocmai ai făcut-o, noaptea trecută... 
        Dacă am făcut ceea ce am făcut noaptea trecută, nu înseamnă că l-am trădat pe
Josef, sunt tânără, am nevoiele mele trupeşti pe care soţul meu nu mi le poate satisface, dar pe care le înţelege bine, fără să fie gelos...
        Le înţelege... repetă Andrei.
        Da şi le acceptă, el te-a ales, eu doar mi-am dat acordul pentru că mi-a plăcut de
tine...
        Nu pot să cred, tu vrei să spui că...
        Numai să nu începi cu bocete de fată mare că am profitat de tine şi că acum te-ai
îndrăgostit de mine şi o să, nu ştiu ce...
            Andrei nu-i răspunse, era inutil să continue o asemenea discuţie. Gândul că Josef ştie că el acum se află în dormitorul soţiei sale îl excită peste măsură. Se apropie de Maria şi o luă în braţe, iar ea începu să-i maseze uşor umflătura din pantaloni. După aceea profită de el a doua oară...

* * *

Josef  Braugmartner îşi găsea din ce în ce mai greu astâmpărul. Făcea eforturi mari pentru a părea calm, măcar când se afla în faţa lor, a soţiei sale şi al lui Andrei Tesarciuk. Era sigur că între cei doi există mai mult decât o relaţie sexuală şi asta îi rodea sufletul, îl durea, se simţea trădat... 
Până acum alunga acest gând, minţindu-se că este doar o bănuială, dar când alaltăieri au vrut să plece cu trenul spre Viena, unde avea o problemă urgentă de rezolvat, Maria îl imploră aproape plângând să amâne plecarea până luni, doarece joi noaptea este Ajunul Sfântului Andrei şi prietenul lor  Andrei Tesarciuk organizează un banchet.
Abia acum îşi dădea seama cât de mult greşise acum trei ani când l-a ales pe acest intelectual slav, manierat şi frumos să potolească în locul său, poftele trupeşti ale Mariei. Nu trebuia să aleagă un localnic ci la fel cum făcea de obicei, un turist, un ofiţer din aceia care uită a doua zi orice aventură amoroasă, sau un actor ambulant, ori să meargă cu  ea în alt oraş pentru două-trei zile...
Aceasta era crucea lui, pe care o avea de dus, suferinţa pe care trebuie să o sufere ca un martir şi căreia, acum era gata să-i pună capăt.  La început totul era bine, se căsătorise cu Maria care era mai tânără decât el cu şaisprezece ani, dar din păcate nu s-a putut bucura decât un an de trupul ei tânăr, căci în urma unui accident de automobil i-au fost extirpate testiculele şi devenise un biet eunuc. Primul gând care i-a trecut prin minte atunci  a fost să-şi zboare creierii şi numai faptul că era catolic practicant, iar sinuciderea este considerata un păcat de neiertat, l-au împiedicat. Pe urmă a vrut să divorţeze de Maria, să-i redea libertatea, dar după multe nopţi  albe, în care au întors problema lor pe toate părţile, au hotărât să rămână împreună, ea a jurat că îl va iubi doar pe el şi din când în când se va culca cu alţi bărbaţi pe care îi va alege el.
„Ceea ce se cuvine trupului, vei da trupului, iar ceea ce mi se va cuvine mie, îmi vei da mie, adică inima ta...”, îi spuse prima dată, când invită în apartamentul lor de la hotelul din Szatmárnémeti, un ofiţer de husari şi o lăsă singură cu el până dimineaţă. În acea noape a băut trei sticle de coniac, dar nu reuşi să se îmbete, pe urmă s-a obişnuit. Îi aducea în fiecare lună alt bărbat, temându-se să nu se lege altfel de relaţii între Maria şi vreunul dintre bărbaţii care îi potoleau poftele trupeşti şi tocmai asta s-a întâmplat cu Andrei Tisarciuk, care se culca cu ea de trei ani.
Am trei posibilităţi, se gândea Josef Braugmartner pregătindu-se să coboare în salonul castelului unde incepuse banchetul, să plec pentru totdeauna de aici împreună cu Maria şi să continuăm ca şi înainte, să plec fără ea şi să o las aici împreună cu Andrei Tesarciuk, sau să...    zâmbi trist vârând revolverul în buzunarul hainei.
           


miercuri, 13 martie 2013

Castelul din Rónaszék (IV)


PARTEA A DOUA

CAP. 1 VIZITIUL IOȘCA GODJA

„...vine un moment în care ceva se rupe înăuntru şi nu mai ai nici energie, nici voinţă. Zice lumea că trebuie să trăieşti, dar a trăi e o problemă care până la urmă duce la sinucidere...”
Umberto Eco

Joi 12 decembrie, 1907

Ioșca Godja, deși era doar un surugiu de rând se bucura de o mare popularitate, poate chiar mai mare decât stăpânul său notarul Mihaily Nisztor, atât în Máramarossziget cât și în toate satele din împrejurimi. Fie că mergeai pe Valea Marei, din Vadul Izei și până-n Crăceștii de sub munții Gutâiului, fie că o luai pe Valea Izei, din Oncești până-n  Săcel, ba chiar până-n Dealul Ștefăniței, sau pe Valea Tisei din Szarvaszó până dincolo de Pálosremete, sub munții Hutei în Técső și Piatra, la fel ca și pe malul stâng al Tisei din Taras până-n Halmi, sau întrebai de el pe Valea Ronișoarei din Virismort până-n Felsőróna și Rónaszék, toți cei ai locului îl cunoșteau „de la cel cu țâța-n gură, pân’ la cel cu barba sură”, cum îi plăcea lui Ioșca să se fălească.
Ţăranii îl iubeau pentru că era unul de-al lor, un om înțelept, care știa totul, le dădea povețe bune și îi lămurea în toate problemele. Tot el era cel care le aducea vești proaspete despre ce se întâmpla în lumea largă și le explica cum stă treaba cu răzmerița din Moldova, Muntenia și Oltenia, despre pe care ei tot vorbeau din februarie încoace.
La fel s-a întâmplat şi în ziua aceea. După ce îl duse pe notar la  Rónaszék şi îl lăsă la castel, se repezi până la cârciuma din Felsőróna, unde poleacul Nebeliowicz gătea iepure la cuptor şi avea o vodcă atât de bună, că nici la restaurantele din Máramarossziget nu găseai mai bună.
Oamenii au făcut cerc în jurul lui şi nu mai conteneau cu întrebările, ca de obicei despre răscoala din februarie.
        Fraților, țăranii din Moldova sunt atât de săraci că nu au după ce bea apă, au
pământ puțin sau deloc, dar vina nu o poartă atât de mult boierii cât arendașii jidani. Boierii de acolo s-au retras la oraș și au lăsat moșiile în grija acestora contra unor sume de bani, iar jidanii au încercat să jupoaie pielea de pe țărani și iată unde s-a ajuns, le explica Ioșca, căruia nu-i prea plăceau evreii, la fel cum nu-i plăceau nici ungurii și nici numele de Ioșca cu care aceștia l-au botezat. El era Iosif, Iosif Godja! Așa l-a botezat nănașul său Petrea Marina din Șugău în cinstea lui Iosif din Nazaret, deoarece s-a născut în prima duminică după Crăciun, în care se sărbătorea ziua sfântului și dreptului Iosif Logodnicul, tatăl vitreg al Mântuitorului.
        Ce ai tu, măi Ioșca împotriva ovreilor? Tu ești un așa om, un așa om mincinos
că eu uite nu te cred, se supăra pe Ioșca croitorul Abrahamko.
        Măi puțoi obrezuit, arendașii jidani la porunca rabinului Reichon din Praga îl
strâng de gât pe fratele meu, iar eu nu am voie să vorbesc despre asta pentru că unui căcat cu perciuni ca tine nu-i place adevărul.
        Tu Ioşca eşti un aşa mincinos, un aşa mare mincinos, că eu nu te cred, repetă
Abrahamko.
        Futu-ţi mama cui te-a tăiat împrejur, se enervă Ioşca. Apoi stai că-ţi arăt eu ţie, îl
ameninţă ieşind din cârciumă.
            Bietul Abrahamko crezând că Ioşca a ieşit după bici se albi ca varul, chiar şi cârciumarul  s-a neliniştit pentru o clipă, dar când îl zări prin fereastră că se întoarce cu un ziar, a râs pe sub mustaţă.
        Ia uite, aici am o gazetă  din București „Voința Națională” din 9 martie, a uitat-o
în trăsură domnul avocat Vasile Pruncul. Ia uite ce scrie aici: „Răscoala și Guvernul”. Ia, citește singur să nu crezi că te mint.
        Eu nu citesc pe rumânește, aici e Imperiul austriac și regatul maghiar, aici nu
este regatul Rumâniei.
        Știu eu să citesc românește, spuse un tinerel cu mustăcioară neagră.
Ioșca îi intinse ziarul și spuse către Abrahamko:
        Ascultă bine că altfel îți trag nădragii jos și te bat peste fund, de față cu toată
lumea. 
            Tinerelul și-a dres glasul și a început să citească:
        „Trustul fraților Marcu, Kalman, Froim Soil și Avram Fisher ține în arendă 69
de moșii... În ultimii doi ani, arenzile au fost urcate de două ori... Ca să vedeți că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mișcarea, observați că în punctele unde s-au întâmplat primele răzvrătiri – și nu uitați că aceste mișcări sunt contagioase – acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendași evrei, care le speculau cu lăcomie, așa cum voiau... Dacă nenorociții țărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiași exploatatori evrei, și dacă încercau să emigreze și mai departe, găseau alți arendași care ispitiți de câștigurile cele mai mari ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenorociții nu găseau nicăieri nici o ușurare...”
        Ei și acum întreabă-mă, măi Abrahamko, ce am eu cu jidanii?... Haide,
întreabă-mă, se răsti la el Ioșca. Peste zece mii de țărani au plătit cu viața ca pământul țării lor să nu fie scos la mezat jidanilor.
        Tu ești așa un om Ioșca, așa un om, că eu mai bine plec, spuse croitorul
mergând de-a-ndărătelea, spre ușă. 
        Apăi, să pleci căci altfel te arunc pe ușă afară. 
        Du-te, du-te păzeşte-ţi buda să nu ţi-o răstoarne coconii că la noapte-i Sfântu’
Andrei, râse un ţapinar, înveselit de horinca băută.
        Apoi, aşa o sărbătoare, aşa  o sărbătoare nebună eu nu am mai pomenit,
bombănea   Abrahamko părăsind cârciuma în râsetele chefliilor din cârciumă.
Prin locurile acelea, era obiceiul ca în noaptea de Sfântul Andrei, flăcăii să umble prin grădinile gospodarilor, mai ales acolo unde erau fete de măritat şi să răstoarne privatele sau să scoată porţile din ţâţâni. Nu erau ocolite nici gospodăriile evreieşti din cu totul alte motive, iar unul dintre ele era acela că nu erau creştini, pentru că de privata lui Leiba care s-a botezat ortodox nu se lega nimeni, ce-i drept nici fată de măritat nu avea pentru că nevastă-sa a adus pe lume doisprezece flăcăi.
„Tu Leiba eşti aşa un ovreu, aşa un ovreu... ai născut doisprezece fii ca patriarhul nostru Iacob şi ai părăsit calea lui Iehova, Dumnezeul lui Avraaam şi Isaac şi te închini la idolul de pe cruce. Aşa un ovreu eşti, măi Leiba, aşa un ovreu, că eu nu mai vorbesc cu tine...” îi spuse Abrahamko lui Leiba, imediat după creştinarea acestuia.
„Iar eu, măi ’brahamko, te bag în pizda mă-tii!...”
Abrahamko în fiecare an, în noaptea de Sfântul Andrei îl tocmea pe mutul Gligore să-i păzească privata. Cu ani în urmă o păzea singur, dar de când îl răsturnaseră cu tot cu privată nu mai avea curajul, pentru „că aşa nişte draci de copii, aşa nişte draci, el nu a mai văzut niciunde”.
    
* * *

 Ioşca se întorcea la castel binedispus şi mulţumit de viaţă, vodca băută îşi făcea
datoria. La cei cincizeci şi doi de ani ai săi, încă se simţea tânăr, încă domnişoara Marta, sora notarului  Mihaily Nisztor, zâmbea mulţumită ori de câte ori îl primea în patul său, cu toate că era mai tânără aproape cu douăzeci de ani decât el.
            „Cine-ţi spune că o să începi să te împaci cu gându’ că-mbătrâneşti, să-l dai în mă-sa că te minte de îngheaţă apele...”, gândi Ioşca simţind un gol în suflet. Şi ca tristeţea să-l cuprindă mai adânc, de undeva de sub Colnic răsună glasul muierilor ce-şi cântau mortul.  Pe Ioşca, ori de câte ori auzea bocete îl cuprindea o mare tristeţe.

„U-ă-ă, nu te duce-n ţintirim
De-acolo oamenii nu zi-i-in,
Că tăţi care-au plecat
U-ă-ă, înapoi n-au înturna-a-at...”

Ioşca şi-a făcut semnul crucii şi a întins mâna după sticla de vodcă, sperând să alunge tristeţea cu o duşcă.

„U-ă-ă, înt’id’e Mări’ poarta
Să nu iasă tătuca-a-a,
Văsălie, unde te duci,
„U-ă-ă, nici îs păsări, nici îs cuci-i-i...”

        Ce ţi-e şi cu viaţa asta... şopti Ioşca, ascultând bocetul rusnacelor. Abrahamko
poate ar spune:  viaţa asta este aşa o chestie, aşa o chestie, din care nimeni nu iese viu...
             
U-ă-ă, mândră casă ai avut
Aceea nu ţi-o plăcu-u-ut,
Alta nouă ţ-ai făcut, u-ă-ă...”

        Cine ştie cât mi-a fost dat şi mie să trăiesc?... Uite am mâncat, am băut, l-am
muştruluit pe Abrahamko, dar oare ajung la castel?...”, se întrebă Ioşca.

„U-ă-ă,  cui mă laşi pă mine?
Nu rămân nici de un bin-e-e”
“U-ă-ă, de mine, tu, Văsălie-e-e!...”

Mai târziu, dezhămând caii, Ioşca se întrebă din nou:
        Cine ar putea spune dacă mai apuc ziua de mâine?...
Deodată îl cuprinse o mare teamă de viaţă...