miercuri, 13 martie 2013

Castelul din Rónaszék (IV)


PARTEA A DOUA

CAP. 1 VIZITIUL IOȘCA GODJA

„...vine un moment în care ceva se rupe înăuntru şi nu mai ai nici energie, nici voinţă. Zice lumea că trebuie să trăieşti, dar a trăi e o problemă care până la urmă duce la sinucidere...”
Umberto Eco

Joi 12 decembrie, 1907

Ioșca Godja, deși era doar un surugiu de rând se bucura de o mare popularitate, poate chiar mai mare decât stăpânul său notarul Mihaily Nisztor, atât în Máramarossziget cât și în toate satele din împrejurimi. Fie că mergeai pe Valea Marei, din Vadul Izei și până-n Crăceștii de sub munții Gutâiului, fie că o luai pe Valea Izei, din Oncești până-n  Săcel, ba chiar până-n Dealul Ștefăniței, sau pe Valea Tisei din Szarvaszó până dincolo de Pálosremete, sub munții Hutei în Técső și Piatra, la fel ca și pe malul stâng al Tisei din Taras până-n Halmi, sau întrebai de el pe Valea Ronișoarei din Virismort până-n Felsőróna și Rónaszék, toți cei ai locului îl cunoșteau „de la cel cu țâța-n gură, pân’ la cel cu barba sură”, cum îi plăcea lui Ioșca să se fălească.
Ţăranii îl iubeau pentru că era unul de-al lor, un om înțelept, care știa totul, le dădea povețe bune și îi lămurea în toate problemele. Tot el era cel care le aducea vești proaspete despre ce se întâmpla în lumea largă și le explica cum stă treaba cu răzmerița din Moldova, Muntenia și Oltenia, despre pe care ei tot vorbeau din februarie încoace.
La fel s-a întâmplat şi în ziua aceea. După ce îl duse pe notar la  Rónaszék şi îl lăsă la castel, se repezi până la cârciuma din Felsőróna, unde poleacul Nebeliowicz gătea iepure la cuptor şi avea o vodcă atât de bună, că nici la restaurantele din Máramarossziget nu găseai mai bună.
Oamenii au făcut cerc în jurul lui şi nu mai conteneau cu întrebările, ca de obicei despre răscoala din februarie.
        Fraților, țăranii din Moldova sunt atât de săraci că nu au după ce bea apă, au
pământ puțin sau deloc, dar vina nu o poartă atât de mult boierii cât arendașii jidani. Boierii de acolo s-au retras la oraș și au lăsat moșiile în grija acestora contra unor sume de bani, iar jidanii au încercat să jupoaie pielea de pe țărani și iată unde s-a ajuns, le explica Ioșca, căruia nu-i prea plăceau evreii, la fel cum nu-i plăceau nici ungurii și nici numele de Ioșca cu care aceștia l-au botezat. El era Iosif, Iosif Godja! Așa l-a botezat nănașul său Petrea Marina din Șugău în cinstea lui Iosif din Nazaret, deoarece s-a născut în prima duminică după Crăciun, în care se sărbătorea ziua sfântului și dreptului Iosif Logodnicul, tatăl vitreg al Mântuitorului.
        Ce ai tu, măi Ioșca împotriva ovreilor? Tu ești un așa om, un așa om mincinos
că eu uite nu te cred, se supăra pe Ioșca croitorul Abrahamko.
        Măi puțoi obrezuit, arendașii jidani la porunca rabinului Reichon din Praga îl
strâng de gât pe fratele meu, iar eu nu am voie să vorbesc despre asta pentru că unui căcat cu perciuni ca tine nu-i place adevărul.
        Tu Ioşca eşti un aşa mincinos, un aşa mare mincinos, că eu nu te cred, repetă
Abrahamko.
        Futu-ţi mama cui te-a tăiat împrejur, se enervă Ioşca. Apoi stai că-ţi arăt eu ţie, îl
ameninţă ieşind din cârciumă.
            Bietul Abrahamko crezând că Ioşca a ieşit după bici se albi ca varul, chiar şi cârciumarul  s-a neliniştit pentru o clipă, dar când îl zări prin fereastră că se întoarce cu un ziar, a râs pe sub mustaţă.
        Ia uite, aici am o gazetă  din București „Voința Națională” din 9 martie, a uitat-o
în trăsură domnul avocat Vasile Pruncul. Ia uite ce scrie aici: „Răscoala și Guvernul”. Ia, citește singur să nu crezi că te mint.
        Eu nu citesc pe rumânește, aici e Imperiul austriac și regatul maghiar, aici nu
este regatul Rumâniei.
        Știu eu să citesc românește, spuse un tinerel cu mustăcioară neagră.
Ioșca îi intinse ziarul și spuse către Abrahamko:
        Ascultă bine că altfel îți trag nădragii jos și te bat peste fund, de față cu toată
lumea. 
            Tinerelul și-a dres glasul și a început să citească:
        „Trustul fraților Marcu, Kalman, Froim Soil și Avram Fisher ține în arendă 69
de moșii... În ultimii doi ani, arenzile au fost urcate de două ori... Ca să vedeți că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mișcarea, observați că în punctele unde s-au întâmplat primele răzvrătiri – și nu uitați că aceste mișcări sunt contagioase – acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendași evrei, care le speculau cu lăcomie, așa cum voiau... Dacă nenorociții țărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiași exploatatori evrei, și dacă încercau să emigreze și mai departe, găseau alți arendași care ispitiți de câștigurile cele mai mari ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenorociții nu găseau nicăieri nici o ușurare...”
        Ei și acum întreabă-mă, măi Abrahamko, ce am eu cu jidanii?... Haide,
întreabă-mă, se răsti la el Ioșca. Peste zece mii de țărani au plătit cu viața ca pământul țării lor să nu fie scos la mezat jidanilor.
        Tu ești așa un om Ioșca, așa un om, că eu mai bine plec, spuse croitorul
mergând de-a-ndărătelea, spre ușă. 
        Apăi, să pleci căci altfel te arunc pe ușă afară. 
        Du-te, du-te păzeşte-ţi buda să nu ţi-o răstoarne coconii că la noapte-i Sfântu’
Andrei, râse un ţapinar, înveselit de horinca băută.
        Apoi, aşa o sărbătoare, aşa  o sărbătoare nebună eu nu am mai pomenit,
bombănea   Abrahamko părăsind cârciuma în râsetele chefliilor din cârciumă.
Prin locurile acelea, era obiceiul ca în noaptea de Sfântul Andrei, flăcăii să umble prin grădinile gospodarilor, mai ales acolo unde erau fete de măritat şi să răstoarne privatele sau să scoată porţile din ţâţâni. Nu erau ocolite nici gospodăriile evreieşti din cu totul alte motive, iar unul dintre ele era acela că nu erau creştini, pentru că de privata lui Leiba care s-a botezat ortodox nu se lega nimeni, ce-i drept nici fată de măritat nu avea pentru că nevastă-sa a adus pe lume doisprezece flăcăi.
„Tu Leiba eşti aşa un ovreu, aşa un ovreu... ai născut doisprezece fii ca patriarhul nostru Iacob şi ai părăsit calea lui Iehova, Dumnezeul lui Avraaam şi Isaac şi te închini la idolul de pe cruce. Aşa un ovreu eşti, măi Leiba, aşa un ovreu, că eu nu mai vorbesc cu tine...” îi spuse Abrahamko lui Leiba, imediat după creştinarea acestuia.
„Iar eu, măi ’brahamko, te bag în pizda mă-tii!...”
Abrahamko în fiecare an, în noaptea de Sfântul Andrei îl tocmea pe mutul Gligore să-i păzească privata. Cu ani în urmă o păzea singur, dar de când îl răsturnaseră cu tot cu privată nu mai avea curajul, pentru „că aşa nişte draci de copii, aşa nişte draci, el nu a mai văzut niciunde”.
    
* * *

 Ioşca se întorcea la castel binedispus şi mulţumit de viaţă, vodca băută îşi făcea
datoria. La cei cincizeci şi doi de ani ai săi, încă se simţea tânăr, încă domnişoara Marta, sora notarului  Mihaily Nisztor, zâmbea mulţumită ori de câte ori îl primea în patul său, cu toate că era mai tânără aproape cu douăzeci de ani decât el.
            „Cine-ţi spune că o să începi să te împaci cu gându’ că-mbătrâneşti, să-l dai în mă-sa că te minte de îngheaţă apele...”, gândi Ioşca simţind un gol în suflet. Şi ca tristeţea să-l cuprindă mai adânc, de undeva de sub Colnic răsună glasul muierilor ce-şi cântau mortul.  Pe Ioşca, ori de câte ori auzea bocete îl cuprindea o mare tristeţe.

„U-ă-ă, nu te duce-n ţintirim
De-acolo oamenii nu zi-i-in,
Că tăţi care-au plecat
U-ă-ă, înapoi n-au înturna-a-at...”

Ioşca şi-a făcut semnul crucii şi a întins mâna după sticla de vodcă, sperând să alunge tristeţea cu o duşcă.

„U-ă-ă, înt’id’e Mări’ poarta
Să nu iasă tătuca-a-a,
Văsălie, unde te duci,
„U-ă-ă, nici îs păsări, nici îs cuci-i-i...”

        Ce ţi-e şi cu viaţa asta... şopti Ioşca, ascultând bocetul rusnacelor. Abrahamko
poate ar spune:  viaţa asta este aşa o chestie, aşa o chestie, din care nimeni nu iese viu...
             
U-ă-ă, mândră casă ai avut
Aceea nu ţi-o plăcu-u-ut,
Alta nouă ţ-ai făcut, u-ă-ă...”

        Cine ştie cât mi-a fost dat şi mie să trăiesc?... Uite am mâncat, am băut, l-am
muştruluit pe Abrahamko, dar oare ajung la castel?...”, se întrebă Ioşca.

„U-ă-ă,  cui mă laşi pă mine?
Nu rămân nici de un bin-e-e”
“U-ă-ă, de mine, tu, Văsălie-e-e!...”

Mai târziu, dezhămând caii, Ioşca se întrebă din nou:
        Cine ar putea spune dacă mai apuc ziua de mâine?...
Deodată îl cuprinse o mare teamă de viaţă...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu