Mihai
Hafia TRAISTA
CASTELUL
DIN RÓNASZÉK
(II)
(Roman)
CAP. 2 – ANTAL KURUKZ
„Eu o iubesc. Vitralii de cenuşa,
Spre a ne despărţi, se-ntemeiază,
Şi cheia singură se-nvârte-n uşă
Singurătate spre a-i da şi
groază...”
Adrian Păunescu
Tânărul
Antal Kurukuz, fiul administratorului celor cinci ocne de sare și al castelului din Rónaszék, nici la Debrețin,
Buda sau Viena nu se simțea
la fel de bine ca în această localitate de munte pe cât de mică, pe atât de
frumoasă și
de interesantă în care a pătruns civilaziția din Vest, încă din secolul al XV-lea, odată cu
regulamentul ocnelor de sare care au fost exploatate, după părerea unora, încă
din epoca bronzului, dar mai sigure erau Noctium
Marmaticarum ale părintelui Simonchirs care scrie în cartea De Salinis Marmatiae că ocnele din
Rónaszék au fost exploatate din anul 892.
Cu
toate că spre sfârşitul secolului al XVII-lea ocnele aparţineau principelui
Mihály Apafi, iar mai târziu lui Ferenc Rákóczi, pe la jumătatea secolului al
XV-lea a fost deschisă ocna Kurukz, numită astfel în cinstea unui strămoș al lor, acest lucru dovedește că neamul din care făcea parte nu era cu nimic mai prejos
de neamurile altor nobili mai bogați decât tatăl său Álmos Kurukz care în
afară de venitul ce-l primea pentru administrarea celor cinci ocne și al castelului și de un domeniu
în apropiere de Debrețin nu avea altă
avere, dar nu aveau de ce să se plângă ocnele îi aduceau venituri foarte mari,
mai ales ocna Francisc deschisă în 1795, deoarece cea care purta numele strămoșului său a fost
închisă în 1707.
În urmă cu
douăzeci de ani era mai greu, îi povestea tatăl său, veniturile nu erau atât de
mari. Transportul cuburilor de sare se făcea cu căruțe. Dar acum e
mai bine, de când, în 1822 s-a construit calea ferată, ce-i drept îngustă,
destinată în primul rând transportului de sare care odată ajunsă în Máramarossziget pleca mai departe spre mai multe
centre ale imperiului. Dar nu numai sarea era transportată spre oraș ci și bușteni de goruni,
ba chiar existau și două vagoane de clasa a doua și unul de clasa
întâia pentru transportul personelor. Astfel veniturile au crescut aproape
dublându-se și bineînțeles s-a
îmbunătățit și viața locuitorilor
care intrau mai ușor în contact cu orașul de care îi
despărțeau peste douăzeci de kilometri.
Populația localității în mare parte era formată din emigranți maghiari, germani,
italieni, turci, tătari, cehi, slovaci, sloveni, armeni, polonezi, dar și din oamenii
locului de naționalitate ruteană și chiar câțiva români și evrei, în
total 1606 de locuitori, conform ultimului recensământ.
«Rónaszék e un mic Babel», râdea amicul său Alajos Zsigmond, student la Academia de drept din Máramarossziget
care îl aduse la castel pe pictorul Andrzej Jankowiak.
Tatăl
său se mândrea în fața
fiecărui musafir de construirea căii ferate, aducțiunii de apă și
de electrificarea localității,
care acum era la fel de luminată ca Veneția. Dar cea mai mare mândrie al lui Álmos Kurukz erau băile de sare din spatele monumentului Sf. Ioan
Nepomuk, care împreună cu nămolul din lacul Francisc atrăgeau o mulțime de turiști
ceea ce a permis deschiderea câtorva restaurante, a renumitului cazino și a Grădinii Promenad în care cânta fanfara militară din Máramarossziget.
Printre
negustorii atrași
de câștiguri
bune de pe urma turiștilor
se afla și
polonezul Adam Szukala care locuia la castel împreună cu soția sa Hanna, fiul Lucasz și frumoasa fiică Darka de care Antal s-a îndrăgostit din
primele clipe în care a zărit-o, poate asta a dus la marea prietenie care s-a
legat între el și
Lukasz fiul negustorului.
Trecuseră
trei ani de când Antal Kurukz absolvise secția
de drept al Academiei din Máramarossziget. Tot aici și bunicul său după mamă Elek Norbert, absolvise în 1939 secția de teologie. Deși era o academie foarte apreciată
de nobilii acestui spațiu răsăritean al imperiului, construită la
începutul secolului al XIX-lea, la început ca liceu reformat, iar peste trei
decenii contele Ioan Butter îl
transformă în academie de drept cu secții de teologie, drept, filosofie și filologie, bunicul său o privea ca pe un lăcaș de destrăbălare a tineretului maghiar.
„Se pare că nu există alt loc în întreaga Monarhie
Dunăreană în care să se vorbească atâtea limbi ca în acest lăcaș de destrăbălare umană, povestea bunicul său. Aici auzi vorbindu-se nu
numai în maghiară și germană ci și în slovacă, cehă, ucraineană,
română, ba chiar și în limbile croată și sârbă. Vlăstarii acestor nații studiază după o gramatică foarte răspândită nu numai în regat, dar
pare-se și în întreaga Europă, în care declinațiile și conjugările sunt traduse atât în maghiară cât și în diferite limbi slave dar și în română. Am ținut în mână un exemplar al acestui manual de gramatică! Copilandrii
care abia reușesc să pronunțe două-trei cuvinte în latină
încep să învețe din această gramatică declinările, conjugările și diferite reguli gramaticale, iar toiagul din mâna preotului sau a
profesorului laic cu mustață de husar îi ajută, le explică
totul, ba chiar le ridică și moralul... şi astfel, în câțiva ani – minunea minunilor! copilul uită limba
natală și turuie în latină ca o moară stricată de zici că-i
pui de râmlean și asta datorită unei garamatici de acum două sute
de ani, a iezuitului Emanuel Alvares. Desigur în toată Europa, în școlile ordinului de care aparținea acest gramatician, multă
vreme copiii învățau după gramatica scrisă de el, dascălilor nu le
părea rău de joardele rupte pe spinările învățăceilor și iată la ce rezultat minunat s-a ajuns! Întreaga
Europă a vorbit, a scris, s-a certat și s-a împăcat în limba latină.
Nobili din Galiția se mai folosesc și astăzi de această limbă, dar cei mai în vârstă se plâng de un declin
al limbii latine, tinerii nu o mai vorbesc la fel de bine ca înainte, iar
cărturarii prorocesc că din renașterea limbilor și literaturilor ai acestor națiuni se va construi un al doilea
turn al Babilonului, o harababură de nedescris. Doamne ferește!”
Lui Antal îi plăcea să recitească scrisorile pe
care bunicul său le trimitea din
Máramarossziget la Debrețin domnișoarei Barbarei Koch care urma să îi devină soție. În ele îi prezenta topografia detailată a orașului și arhitectura lui deosebit de frumoasă. Îi descria
întreg orașul văzut de pe dealul Solovan, străzile, curțile caselor, grădinile, terenurile învecinate. Astfel puteai afla cum
se poate ajunge de la gară în centrul orașului sau la locul unde se ținea târgul, la Grădina Morii sau la Baia comunală. Descria bisericile,
cimitirele, turnurile, magazinele, restaurantele, cazinoul și câte și mai câte. La fel îi descria tradițiile și obiceiurile oamenilor din partea locului dar și viața boemă a studenților.
„De departe turnurile din Máramarossziget aratau
minunat sub lumina apusului de soare. Când am coborât de pe vaporaşul care m-a
adus din Técső și am intrat în oraș începea să se însereze. La periferie străzile lungi, cu case de lemn ale
căror ferestre dădeau în stradă, iar ușile în curte erau aproape pustii. Când am ajuns în
centru orașului,
unde se află mânăstirea, biserica și încă o clădire mare care arăta ca o insulă în mijlocul unui râu, deja mă
simțeam
acasă. Aici, la tot pasul întâlnești tot felul de băcănii, dughene și prăvălii:
mesernițe cu
slănină afumată și cârnați, lăptării și pescării, simigerii și semințerii, bombonării cu vitrine pline de dulciuri învelite în ambalaje
îmbietoare și
cofetării ale căror arome se simt până-n stradă, vinării cu firme una mai
haioasă decât alta, cârciumi și hanuri, grădini de vară și restaurante, drogherii și șpițerii, galanterii și mercerii, curelării și șelării, croitorii, boiangerii și ceaprăzării, teslării și fierării, ceasornicării, librării și anticariate într-un cuvânt Máramarossziget-ul este la fel de civilizat ca oricare dintre orașele regatului maghiar sau
imperiului austriac...”, i-a scris în prima scrisoare, după care urmau altele
la fel de interesante:
„Dacă ai vedea cum arată academia... an de an după
ce studenții obțin testimonium. O, Dumnezeule! Cine nu știe ce s-a întâmplat acolo ar
crede că a fost lovită de sute de fulgere, de grindină, de furtună, de
uragan... În ziua absolvirii studenții se răzbună pentru anii în care spinările și palmele lor erau adesea umflate și învinețite de joardele și toiagurile dascălilor. Nu sunt trași la răspundere pentru ceea ce fac
în acea zi și nimeni nu îndrăznește să-i oprească. Preoții și profesorii fug din oraș sau se ascund prin beciuri și chilii, baricadează ușile și închid obloanele, nici unul nu-și arată nasul până a doua zi.
Atunci biata școală trebuie să suporte răzbunarea
fiilor săi nerecunoscători.
Dar nici pe parcursul anului școlar studenții nu sunt mai breji, mai ales
filosofii și juriști, îștia din urmă știu să se folosească foarte bine de drepturile lor. Nu există săptămână
în care să nu fie scandal sau bătaie între studenți și soldați sau meșteșugari. După care urmează plângeri la autorități, arestări, împăcări și răzbunări și tot așa...”
În alta îi scria:
„Oare poate tinerimea maghiară, considerând şcoala
doar un loc în care eşti privat de libertate, fără dorinţă şi dragoste pentru
învăţătură, implicată în intermanibilele scandaluri să-şi găsească timp pentru
un studiu adevărat? Poţi întreba orice tânăr sau bătrân, din aceia care se
consideră inţelepţi, adică cunosc latina şi îţi vor povesti sute de întâmplări,
una mai haioasă decât alta. Acordă-i puţină atenţie unui student şi vei observa
mândria cu care îţi povesteşte aceste păţanii, ale căror „erou” intră în
cărciumă şi începe să arunce vorbe de ocară celor prezenţi, sparge ceva sau
loveşte pe cineva şi când scandalul e inevitabil fluieră puternic, iar în
următoarea clipă pe uşă năvăleşte întreaga haită de filosofi sau jurişti ţinând
în mâini tot felul de obiecte care mai de care mai ciudate, de la picioare
rupte de mese şi scaune, sticle, cozi de lopeţi sau de mătură, centuri din
piele, bucăţi de cărămidă sau ţiglă şi pietre până la cuţite, săbii, pumnale,
ba chiar şi revolvere. Duşmanul speriat capitulează, începe să bată în
retragere şi bineînţeles învingătorii sunt invitaţi să ciocnească cu ei un
pahar de vin, după care al doilea şi tot aşa până dimineaţa.
Juriştii mai aveau şi o altă modalitate de a chefui
în cârciumă pe gratis. Intrau în localul în care chefuiau meseriaşii, se
apropiau de lăutari şi strigau: «Cine nu e diacon, afară!», adică cine nu ştie
latină. Lăutarii se opreau din cântat, perechile se retrăgeau, iar dictatorul
întreba cu voce severă: «Cui vreţi să cântaţi, băi ţiganilor?». «Domnilor
jurişti», răspundeau ţiganii ploconindu-se în faţa lor. Atunci de musafirii
nepoftiţi se apropiau meşterii, îi cinsteau cu vin şi îi invitau la masa lor.
Astfel îmbunaţi, jurişti chefuiau cu ei până-n zori.
Cu ce se alege, un astfel de student, în urma
absolvirii academiei? Puţină latină şi o mulţime de aventuri, despre care îşi
va aminti întreaga-i viaţă...”
Tânărul Antal Kurukz era un melancolic
nevindecabil, dacă nu ar fi fost bunăvoinţa şi îndemnul familiei, în loc să ia
viaţa în piept, cu siguranţă s-ar fi sinucis
demult. A terminat academia vrând-nevrând, oarecum de la sine, cu
diplome şi menţiuni pe care întotdeauna le rătăcea pe undeva, înainte de a
ajunge cu ele acasă. Era un mare singuratic nu atât din vina lui cât din a
celor care fugeau de compania lui, deoarece întotdeauna vorbea despre moarte.
La castel era tratat cu mare respect dar şi cu o reţinere că în nici un caz nu
ar trebui să reprezinte familia Kurukz, că ar fi mai bine să-l lase în pace în
timpul diferitelor petreceri organizate, deoarece va sta la masă absent,
cufundat în gânduri, sau îşi va turna vin de Tokaj şi va bea pahar după pahar
sau chiar sticlă după sticlă până când se va ridica deodată şi fără să-şi ia
rămas bun va pleca în camera lui pentru a medita la trecerea prin această
lume.
„Ori o să înnebunească, ori o să se ducă la
mânăstire”, rostea deseori cu spaimă mama lui.
La început Antal
urma să aibă grijă de arhiva minelor de sare, de nişte dosare prăfuite de care
aproape nimeni nu avea nevoie. Arhiva se afla într-una din încăperile de la
subsolul castelului. Acceptă noua sa misiune cu indiferenţa omului rupt de
realitatea exterioară şi îşi îndeplinea îndatoririle, conştientizând lent că
iată, pe neobservate, şi-a găsit liniştea sfântă după care tânjea, că iată, în
sfârşit se poate lăsa în voia melancoliei şi că nimeni nu-i mai impune să caute
pasiune, nimeni nu-l mai întărâtă la nebunie şi nu încearcă să trezească în el cine ştie ce chemări adormite. Toate
provocările au luat sfârşit, iar el putea fi pur şi simplu nimeni şi nimic. Dar
cu toate acestea, Antal simţea că viermele apatiei nu va înceta să se târască
în venele lui până ce nu va găsi pe cineva cu care să-şi împartă viaţa, să
plătească împreună tributul datorat, să sărbătorească laolaltă liniştea
sa... Şi pe urmă a venit negustorul Adam Szukala, pe care tatăl său îl invită să locuiască
la castel împreună cu soția sa Hanna, fiul Lucasz și
fiica Darka. Frumoasa
Darka, minunata Darka care îl readuse pe tânăr din arhiva prăfuită de la subsol
în curtea castelului, în parc, în livezi, pe marginea lacului, oriunde s-ar fi
aflat frumoasa fata: hop, apărea şi Antal! Dar nu se putea bucura mult de a fi
împreună cu ea, numai ei doi, că deodată ca din pământ apărea şi pictorul
Andrzej Jankowiak pe care l-a îndrăgit mult
înaintea mutării la castel a familiei Szukala, iar acum îl ura din tot sufletul
şi numai poziţia sa de gazdă îl împiedica să nu-l provoace la duel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu