BANCHERUL FRANZ PETER
Joi 12 decembrie, 1918
Bancherul de
origine austriacă Franz Peter a ajuns la vârsta de treizeci şi opt de ani fără
să se fi îmbătat vreodată şi fără să fi umblat după vreo fustă. În afară de
servitoarea Marta, cu doisprezece ani mai în vârstă decât el nu se culcase cu
nici o femeie. Nici măcar vânătoarea sau pescuitul nu-l pasionau, dar în schimb
avea patima jocurilor de noroc. Jocul de cărţi, îndeosebi pocherul era pasiunea
vieţii lui pe care probabil o moştenise de la tatăl său, pe care îl găsise cu
nouă ani în urmă, în podul casei cu un capăt de la curea prins de grindă şi
celălalt strâns în jurul gâtului.
Nimeni nu a ştiut
adevăratul motiv care l-a împins pe tatăl său la sinucidere, unii spuneau că ar
fi pierdut o sumă uriaşă de bani la pocher, alţii că l-ar fi părăsit ibovnica,
cehoaica Anoka, iar alţii că i-ar fi luat Dumnezeu minţile şi omul când nu mai
judecă...
Franz era sigur că
nu era vorba de bani, deoarece dacă tatăl său ar fi pierdut o sumă uriaşă de
bani şi-ar fi dat seama. Sau chiar dacă el nu ar fi simţit lipsa banilor, cu
siguranţă ea nu ar fi trecut neobservată de către fratele său Josef care era un
samtartău desăvârşit. Cât despre cehoaica Anoka, aceasta nu l-ar fi părăsit pe
bătrân pentru nimic în lume, de asta Franz era sigur, însă nu era sigur dacă
tatăl său era în toate minţile de când sora lor, Tereza s-a înhăitat cu învăţătorul
Andreica şi le-a făcut de ruşine neamul lor de nobili austrieci.
Din cauza ei au
ajuns de râsul târgului, până şi ultimii calici râdeau de bancherul a cărui
fată a părăsit casa luxoasă din buricul târgului şi s-a mutat în cocioaba de pe
malul Izei în care stătea învăţătorul Andrei Andreica, împreună cu bătrânul său
tată, şuştărul Ştefan Andreica.
–
Cum se poate ca o fată dintr-un neam ales, dintr-un
neam nobil, dintr-un neam
bogat aşa cum e
neamul nostru să se încurce cu un coate goale cum e feciorul dumitale?... îl
întrebă, bancherul Ferenc Peter pe şuştărul Ştefan.
–
D’păi, dragă cuscre, pesemne fata matale o fi văzut
pe feciorul meu când se
ptişa, că noi ăştia
dân neamul Andreicenilor, avem nişte ptişătoare de vă putem futie pre voi tăţi ăştia... nobilii...
De atunci tătăl său nu a mai ieşit
în oraş şi nici nu a mai vrut să primească pe nimeni la ei în casă.
–
Sunt cuscrul unui calic şi nu merit ca nobilii să-mi
calce pragul, răspundea ori
de câte ori, cineva
încerca să vină la ei în vizită.
Dar de parcă toate astea nu ar fi fost
de ajuns, bătrânul cizmar Ştefan, seară
de seară la „Potcoava ruginită”, cârciuma lui Iankel din Locul Târgului,
aducea vorba despre cuscrul său bancherul Ferenc Peter.
Oamenii vorbeau despre una, despre
alta, ca la cârciumă, iar cizmarul deodată se băga în vorbă:
–
Tocmai despre asta vorbeam azi cu bancherul Ferenc, cu
dragul meu cuscru...
oamenii râdeau de se îndoiau pe sub mese, iar câteoadată
când erau posomorâţi Ştefan începea singur:
–
Azi m-o poftit cuscrul la prânz şi mi-o spus: „Mei
draghe, cuscrule, io vre se me
sfetuiesc cu tine... şi deodată în cârciumă se instala
buna dispoziţie. Sau câtedată de cum deschidea uşa şi striga la Ienkel:
–
Băi, Iankel, ia toarnă-mi repede un vinişor că am mâncat
un popricaş la
cuscru... iar după
ce dădea pe gât ulcica de vin, de parcă întradevăr îl ardea papricaşul spunea:
–
Bun, bun vinişor, dar mai bun o fo’ tokaiul de la
cuscru.
Toate acestea ajungeau la urechile
bătrânului Ferenc, iar de aici până la gestul pe care l-a făcut nu a fost decât
un pas.
Franz a încercat odată să stea de
vorbă cu bătrânul cizmar, dar acesta început să-şi bată joc de el vorbindu-i cum
vorbesc ungurii într-o română stricată:
–
Tu mei, draghe Franz, crezi că are voie futie la
peserica romenească lui Marto,
opuco teu are voie
futie la peserica cehească a lui Anoka, iar fecioru’ mnieu nu are voie futie la
peserica bozgoreasche a lui soru teu... Apăi paştele cui te-o închinat de... să
nu-ţi spui eu vreo două-trei palme... că!...
La un an după moartea tatălui său a
murit şi bătrânul cizmar. Învăţătorul Andrei Andreica a fost încorporat pe 2
august 1914 la regimentul 85 din Balasagyarmat, iar în septembrie a căzut în luptele din jurul
Lembergului. Sora lor de câteva ori a încercat să se întoarcă acasă, însă Franz
a dat poruncă să nu fie primită în casă, învinuind-o de moartea tatălui lor.
Fratele său Josef plecase la Viena încă în iarna lui 1912, când în Máramarossziget s-a deschis „Banca Maramureşeană”. A luat cu el treizeci de mii de coroane, atât a
considerat că i se cuvine, lăsând restul de douăzeci şi opt de mii, casa şi
terenurile lui, iar dacă bineînţeles dorea să dea ceva şi „curvei”era treaba
lui.
Afacerile au
început să meargă prost, cu mult înaintea izbucnirii războiului, prin sate se
înfiinţau bănci populare, iar oamenii ca Franz erau nu erau priviţi cu ochi
buni de către populaţia din zonă. A vrut să plece de câteva ori, dar ceva îl
reţinea şi nu îşi dădea seama ce. Frâiele gospodăriei le-a trecu demult în mâna
servitoarei Marta care deveni dintr-o dată stăpână şi când aducea vorba despre
el îl numea „Franz al meu” sau „omul meu”. Singura mângâiere care i-a rămas era
jocul de cărţi şi întâlnirile de la castelul
din Rónaszék,
unde împreună cu alţi nobili depănau amintiri din „strălucitul imperiul
austriac şi regatul maghiar” şi bineînţeles jucau pocher.
În seara aceea de joi
12 decembrie a anului 1918, Franz sosi la castel mai devrema ca de obicei. În
sfârşit se hotărâse să plece, oameni ca el nu se mai puteau simţi bine în acest
târg mai ales după după ce Chindriş şi Dăncuş au înfiinţat încă în primăvară, Consiliul
Naţional Român, iar cu o săptămână în urmă au scos şi un ziar prin care
încercau să lovească în „rămăşiţele imperiului”. Trebuia să se întâlnească cu
avocatul Telegdi Karol, vroia să lase casa şi terenurile surorii sale, mai bine
spus Martei, iar ea la rândul său trebuia să se îngrijească de Tereza pe care
el a iertat-o de mult, dar nu vroia să se întâlnească cu ea. După plecarea lui,
Marta o va aduce înapoi acasă şi mai departe nu-l interesa soarta nici uneia
dintre ele.
După cină Franz Peter
a semnat hârtiile întocmite de avocatul Telegdi şi cerându-şi iertare de la
gazde s-a retras în cameră să se odihnească, căci după miezul nopţii urma o
partidă de pocher care se anunţa foarte interesantă dacă urma să joace şi avocatul,
care era considerat un pocherist neîntrecut.
Din păcate în noaptea aceea la Castelul
din Rónaszék
nu a jucat pocher nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu