sâmbătă, 30 martie 2013

Castelul din Rónaszék (VI)


BANCHERUL FRANZ PETER

Joi 12 decembrie, 1918

Bancherul de origine austriacă Franz Peter a ajuns la vârsta de treizeci şi opt de ani fără să se fi îmbătat vreodată şi fără să fi umblat după vreo fustă. În afară de servitoarea Marta, cu doisprezece ani mai în vârstă decât el nu se culcase cu nici o femeie. Nici măcar vânătoarea sau pescuitul nu-l pasionau, dar în schimb avea patima jocurilor de noroc. Jocul de cărţi, îndeosebi pocherul era pasiunea vieţii lui pe care probabil o moştenise de la tatăl său, pe care îl găsise cu nouă ani în urmă, în podul casei cu un capăt de la curea prins de grindă şi celălalt strâns în jurul gâtului.
Nimeni nu a ştiut adevăratul motiv care l-a împins pe tatăl său la sinucidere, unii spuneau că ar fi pierdut o sumă uriaşă de bani la pocher, alţii că l-ar fi părăsit ibovnica, cehoaica Anoka, iar alţii că i-ar fi luat Dumnezeu minţile şi omul când nu mai judecă...
Franz era sigur că nu era vorba de bani, deoarece dacă tatăl său ar fi pierdut o sumă uriaşă de bani şi-ar fi dat seama. Sau chiar dacă el nu ar fi simţit lipsa banilor, cu siguranţă ea nu ar fi trecut neobservată de către fratele său Josef care era un samtartău desăvârşit. Cât despre cehoaica Anoka, aceasta nu l-ar fi părăsit pe bătrân pentru nimic în lume, de asta Franz era sigur, însă nu era sigur dacă tatăl său era în toate minţile de când sora lor, Tereza s-a înhăitat cu învăţătorul Andreica şi le-a făcut de ruşine neamul lor de nobili austrieci.
Din cauza ei au ajuns de râsul târgului, până şi ultimii calici râdeau de bancherul a cărui fată a părăsit casa luxoasă din buricul târgului şi s-a mutat în cocioaba de pe malul Izei în care stătea învăţătorul Andrei Andreica, împreună cu bătrânul său tată, şuştărul Ştefan Andreica.
        Cum se poate ca o fată dintr-un neam ales, dintr-un neam nobil, dintr-un neam
bogat aşa cum e neamul nostru să se încurce cu un coate goale cum e feciorul dumitale?... îl întrebă, bancherul Ferenc Peter pe şuştărul Ştefan.
        D’păi, dragă cuscre, pesemne fata matale o fi văzut pe feciorul meu când se
ptişa, că noi ăştia dân neamul Andreicenilor, avem nişte ptişătoare de vă putem futie pre voi tăţi  ăştia... nobilii...
            De atunci tătăl său nu a mai ieşit în oraş şi nici nu a mai vrut să primească pe nimeni la ei în casă.
        Sunt cuscrul unui calic şi nu merit ca nobilii să-mi calce pragul, răspundea ori
de câte ori, cineva încerca să vină la ei în vizită.
            Dar de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, bătrânul cizmar Ştefan, seară  de seară la „Potcoava ruginită”, cârciuma lui Iankel din Locul Târgului, aducea vorba despre cuscrul său bancherul Ferenc Peter.
            Oamenii vorbeau despre una, despre alta, ca la cârciumă, iar cizmarul deodată se băga în vorbă:
        Tocmai despre asta vorbeam azi cu bancherul Ferenc, cu dragul meu cuscru...
oamenii  râdeau de se îndoiau pe sub mese, iar câteoadată când erau posomorâţi Ştefan începea singur:
        Azi m-o poftit cuscrul la prânz şi mi-o spus: „Mei draghe, cuscrule, io vre se me
sfetuiesc  cu tine... şi deodată în cârciumă se instala buna dispoziţie. Sau câtedată de cum deschidea uşa şi striga la Ienkel:
        Băi, Iankel, ia toarnă-mi repede un vinişor că am mâncat un popricaş la
cuscru... iar după ce dădea pe gât ulcica de vin, de parcă întradevăr îl ardea papricaşul spunea:
        Bun, bun vinişor, dar mai bun o fo’ tokaiul de la cuscru.
            Toate acestea ajungeau la urechile bătrânului Ferenc, iar de aici până la gestul pe care l-a făcut nu a fost decât un pas.
            Franz a încercat odată să stea de vorbă cu bătrânul cizmar, dar acesta început să-şi bată joc de el vorbindu-i cum vorbesc ungurii într-o română stricată:
        Tu mei, draghe Franz, crezi că are voie futie la peserica romenească lui Marto,
opuco teu are voie futie la peserica cehească a lui Anoka, iar fecioru’ mnieu nu are voie futie la peserica bozgoreasche a lui soru teu... Apăi paştele cui te-o închinat de... să nu-ţi spui eu vreo două-trei palme... că!...
            La un an după moartea tatălui său a murit şi bătrânul cizmar. Învăţătorul Andrei Andreica a fost încorporat pe 2 august 1914 la regimentul 85 din Balasagyarmat, iar  în septembrie a căzut în luptele din jurul Lembergului. Sora lor de câteva ori a încercat să se întoarcă acasă, însă Franz a dat poruncă să nu fie primită în casă, învinuind-o de moartea tatălui lor. Fratele său Josef plecase la Viena încă în iarna lui 1912, când în Máramarossziget s-a deschis „Banca Maramureşeană”.  A luat cu el treizeci de mii de coroane, atât a considerat că i se cuvine, lăsând restul de douăzeci şi opt de mii, casa şi terenurile lui, iar dacă bineînţeles dorea să dea ceva şi „curvei”era treaba lui.
Afacerile au început să meargă prost, cu mult înaintea izbucnirii războiului, prin sate se înfiinţau bănci populare, iar oamenii ca Franz erau nu erau priviţi cu ochi buni de către populaţia din zonă. A vrut să plece de câteva ori, dar ceva îl reţinea şi nu îşi dădea seama ce. Frâiele gospodăriei le-a trecu demult în mâna servitoarei Marta care deveni dintr-o dată stăpână şi când aducea vorba despre el îl numea „Franz al meu” sau „omul meu”. Singura mângâiere care i-a rămas era jocul de cărţi şi întâlnirile de la  castelul din Rónaszék, unde împreună cu alţi nobili depănau amintiri din „strălucitul imperiul austriac şi regatul maghiar” şi bineînţeles jucau pocher.
În seara aceea de joi 12 decembrie a anului 1918, Franz sosi la castel mai devrema ca de obicei. În sfârşit se hotărâse să plece, oameni ca el nu se mai puteau simţi bine în acest târg mai ales după după ce Chindriş şi Dăncuş au înfiinţat încă în primăvară, Consiliul Naţional Român, iar cu o săptămână în urmă au scos şi un ziar prin care încercau să lovească în „rămăşiţele imperiului”. Trebuia să se întâlnească cu avocatul Telegdi Karol, vroia să lase casa şi terenurile surorii sale, mai bine spus Martei, iar ea la rândul său trebuia să se îngrijească de Tereza pe care el a iertat-o de mult, dar nu vroia să se întâlnească cu ea. După plecarea lui, Marta o va aduce înapoi acasă şi mai departe nu-l interesa soarta nici uneia dintre ele.
După cină Franz Peter a semnat hârtiile întocmite de avocatul Telegdi şi cerându-şi iertare de la gazde s-a retras în cameră să se odihnească, căci după miezul nopţii urma o partidă de pocher care se anunţa foarte interesantă dacă urma să joace şi avocatul, care era considerat un pocherist neîntrecut.
Din păcate în noaptea aceea la Castelul din Rónaszék nu a jucat pocher nimeni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu