Mihai-Hafia
TRAISTA
Сastelul Din Rónaszék
(Roman)
„Copilul știa
că lumea e stăpînită de necuratul, că Aridnîkul[1]
cîrmuiește toate; că pădurile sînt pline de duhuri, care-și pasc acolo marha[2]:
cerbii, iepurii și căprioarele;
că prin păduri lăinicește veselul
Ciuhaister[3],
care poftește pe drumeți la joc și
sfîșie pe mauce[4];
că în pădure trăiește glasul
securii. Mai sus, pe depărtările nedei sterpe, maucele își încing nesfărșitele
lor hore, iar printre steiuri de stînci se ascunde Sotea…”
(Mihail Koțiubinsky
– „Umbrele strămoșilor uitați”)
PARTEA ÎNTÂI
Cap.
1 – Andrzej Jankowiak
Joi
12 decembrie, 1901
„Azi
noi doi suntem prea mulți. Și amândoi suntem încăpățânați. ”
(Iuri Andruhovici – „Douăsprezece inele”)
Toată după amiaza stătuse în fața
șevaletului. Terminase de mult portretul
frumoasei Darka. A pictat-o din memorie. Nici o clipă ea nu a stat în fața
lui cât timp a lucrat la tablou, nici măcar nu bănuia că el îi face portretul.
Un tablou pe cea mai fină pânză de mătase cu cele mai scumpe culori pe care
le-a cumpărat tocmai de la Viena. O pictase la fel cum sunt pictate chipurile
madonelor de pe icoane. Citise într-o publicație de
specialitate, bogat ilustrată, pe care o cumpărase tot de la Viena, că icoanele
sunt pictate cu vopsea diluată în apă de trandafiri, pentru că înfățișarea
chipului sfinților sau a Maicii Domnului este un act
sacru.
Aproape în extaz,
cunoscând canonul strict transmis cu mare grijă din generație
în generație cu pietismul cuvenit, despre cum se
crează o operă de artă religioasă, Andrzej Jankowiak a folosit culorile într-o
succesiune dinainte prescrisă, întrucât și aceasta era
precis stabilită. Era ca un ritual – după ce a terminat fondul a trecut la
distribuirea gamei culorilor luminoase, deschise. Albul, lumina, dădeau o
strălucire incredibilă. Aproape cu zgârcenie a zugrăvit lucirile și
petalele colorate. Pe urmă a netezit cu pensula subțire
locurile unde se învecinează contrastele: de pildă verdele atât de rar al
ochilor, cu genele de un negru pur spre albastru sau cu rozul trandafiriu al
obrazului.
Portretul era
foarte reușit, mai ales ochii, acei ochi de un
verde pe care numai Dumnezeu și el puteau
crea, deoarece amândoi erau creatori de frumos și el se simțea
mult superior Marelui Creator a cărui frumusețe va păli peste
câțiva ani. În jurul acelor ochi imposibil
de verzi se vor aduna riduri, îi vor acoperi pleoapele îngreunate de vreme, își
vor pierde din strălucire și apoi se vor
închide pentru totdeauna. O, cât de nedrept este Marele Creator!... Pe când
ceea ce a creat el poate dăinui o veșnicie, așa
cum se cuvine să dăinuie unei frumuseți imposibile.
De
mult așteptase clipa în care îi va dărui
portretul, va cădea în genunchi și îi va cere mâna.
Și iată clipa se apropia. În noaptea
asta, noaptea Sfântului Andrei
după ritul vechi pravoslavnic, Apostoł
Andrzej Pierwozwannyj. Noaptea în care
prietenul său, bunul său prieten Antal Kurukz, va da un bal în cinstea lui, iar
ea, aleasa inimii sale va fi regina balului și pe urmă...
Pe urmă ea va fi
a lui, a lui pe veci, deoarece el o va face nemuritoare nu numai pe pânză de
mătase. O va face nemuritoare, asemenea lui. Vor străbate lumea în lung și
în lat, vor vizita marile capitale, orașe, țări.
Vor fi invitații marilor prinți
și regi ai lumii, vor locui în palate
luxoase, în castele bogate, schimbând mereu locurile ca să nu afle nimeni că
sunt nemuritori.
„Dar dacă?... ”, îi îngheță deodată
sângele în vene.
„Dacă ea?... ”
Deseori vedea
cum verdele trist al ochilor ei se schimba într-un verde cald la apropierea lui
Antal, bunului lor prieten a cărui oaspeți erau. Ori de
câte ori acesta se afla în preajma lor ea devenea veselă, ca apoi, imediat după
plecarea lui să redevină tristă. Această tristețe îi sfâșia
inima, ar fi vrut ca ea să fie la fel și atunci când
sunt numai ei doi, când se plimbă pe marginea lacului, sau când stau împreună
pe banca de sub teiul umbros din curtea castelului. Când el îi povestește
pățanii haioase din copilăria sa, sau îi
vorbește despre orașul
în care s-a născut, despre frumosul Liov, unde ar fi vrut să călătorească
împreună cu ea. Dar ea ascultându-l devenea și mai tristă,
iar el suferea și mai mult. La gândul că ea ar putea
să-l refuze, când el îi va cere mâna, de abia își stăpâni furia
ca să nu...
În ultima vreme, de când se îndrăgostise de ea
și nu era deloc sigur de dragostea ei, se
controla din ce în ce mai greu, îşi pierdea acel așazis
autocontrol care deosebea ordinele superioare de cele inferioare, își
înăbușea cu greu furia, fiind gata oricând să
ucidă pe cel ce ar sta în drumul lui care ducea spre ea. Cu greu își
înfrânse și de această dată mânia și
își descleștă mâna, uitându-se
la semnele însângerate pe care și le făcuse în
palmă, cu unghiile devenite aproape gheare.
–
Dacă
ea... repetă de data asta cu voce tare.
Se apropie de
fereastră. Ziua a fost întunecată, cețoasă, iar acum
spre seară a început
să se însorească, ceața
se rărea sfâșiată în bucăți
mici și subțiri ce atârnau
ca niște zdrențe de coroanele
gorunilor seculari, renumiților goruni de Rónaszék,
care se întindeau cât puteai vedea cu ochii pe întreg lanțul
muntos al Carpaților. Dar nu acei Carpați sălbatici cu
care era obișnuit el. Beschizii acum erau dincolo,
spre miazănoapte. Aici învăluite în pâclele zării îl înconjurau cu căciulile de
nori trase peste capetele acoperite de ierburi alpine Gutâiul, Huta, Hoverla,
Pop Ivanul, Polonica, Topolev, Șerban... Aici până
și norii arătau mai altfel, nu goneau
atât de bezmetic ca cei de deasupra Beschizilor. Aici în afară de iepuri
sălbatici, căprioare și cerbi se ivea
uneori și câte o pisică sălbatică sau ursoaica
cu puii ei, iar lupii dădeau târcoale cătunelor. Ba chiar în ultima vreme, un
lup singuratic rătăcea cu coama zbârlită și cu ochii
însângerați, urlând noaptea către ferestrele
luminate ale oamenilor, ba unii l-au văzut chiar și în curtea
castelului din Rónaszék.
– Atunci o voi ucide la fel ca
pe...
Își
aduse aminte de frumoasa Karla, un nume destul de nepotrivit pentru o
băieșiță,
la fel de nepotrivit, credea Andrzej și pentru frumusețea
ei serafică, senină, gânditoare ca a unei madone dintr-o icoană veche, prețioasă...
ca a unei madone cu trei mâini, pe care a găsit-o în publicația
cercetătorului vienez, care în studiul său s-a limitat la teritoriul
Austro-Ungariei – la Galiția răsăriteană,
Bucovina, Slovacia răsăriteană și Transilvania
de nord, și la o parte a Ungariei, la nord de
Tisa. O icoană de acest fel, Andrzej a avut ocazia să cumpere de la un târg din
Podolia, aproape la un preț de nimic, dar
atunci încă nu era preocupat de arta
bizantină.
Pe
Karla o întâlnise la baia comunală din Máramarossziget. O baie frecventată în
special de ofițerii imperiului și studenții de la Academia de Drept,
denumită „Aburii fericirii”.
Andrzej Jankowiak aflase abia la
fața locului ce înseamnă
acest lucru, când Karla, îngenunchiată își vârî capul între picioarele lui.
Majoritatea băieșițelor erau de prin partea locului, unguroaice ca și Karla, dar printre ele se aflau și câteva rutence, o țipțeroaică zglobie, două evreice ba
chiar și o frumoasă cehoaică.
Fetele își așteptau clienții în vestiarul plin de aburi, cu
miros de săpun și cearceafuri ude.
Clientul își alegea fata dorită și pleca împreună cu ea să se
îmbăieze.
Prima oară, invitat la „Aburii fericirii” de către prietenul său maghiar Alajos
Zsigmond, student al academiei, Andrzej o alesese pe Karla. A doua oară merse
singur, dar nu o întâlnise pe Karla în vestiarul băii. Nici pentru un moment nu
îi trecuse prin cap că ea ar putea fi în una dintre cabine cu alt client,
îngenunchiată poate și cu capul vârât între picioarele acestuia.
Poate era liberă în acea zi, poate
s-a îmbolnăvit, poate... cine știe, aproape că se îngrijora Andrzej stând pe banca
fără spătar în așteptarea eliberării unei cabine. Nu își alesese nici o fată. Venise aici
doar pentru Karla...
Deodată în ușa cabinei din dreptul lui Andrzej
apăru Karla. Sprijinit de ea, cu mijlocul învelit în prosopul ud pășea unul dintre acei ofițeri burtoși ai imperiului, căpitanul de
cavalerie Wolfram Urbanek, lucind de sudoare și de apă dar și satisfăcut de ceea ce i-a oferit
Karla. O mângâia râzând și o plesnea peste fund cu mâinile-i mari și păroase. Karla nici măcar nu-l
privea. Atunci hotărâse să o aștepte și să o urmărească până la locuința ei. Fata locuia cu chirie la o
văduvă, într-o căsă destul de modestă de pe malul Izei, nu departe de Grădina
Morii în care se afla baia comunală, însă nu mai ajunse niciodată acolo. A doua
zi nu mai veni la „Aburii plăcerii”, nu veni nici a treia zi, nu mai veni niciodată...
Imediat după dispariția Karlei, a dispărut de la
cazarmă și căpitanul de
cavalerie Wolfram Urbanek, dar trupul său sfâșiat de o fiară a pădurii, un lup
probabil, a fost găsit după câteva zile sub dealul Solovanului, aproape de
locul în care râul Iza se varsă în Tisa. Însă nimeni nicioadată nu a făcut nicio
legătură între dispariția băieșiței Karla și moartea ofițerului austro-ungar.
Andrzej se depărtă de fereastră și zăbovi cu privirea pe copia după
Anton van Dyck, ce reprezenta scena morții reginei Cleopatra, pe care o
pictase chiar el, agățată pe unul din pereții camerei în care era găzduit,
alături de copia lui Samson și Dalila. Îi plăcea foarte mult acest pictor
flamand, discipol a lui Rubens, ajuns pictorul curții regale engleze. Capul reginei
cu ochii plecați, dar larg deschiși exprimau uimire și fascinație în fața șarpelui cu colți albi și ochi mânioși, ales drept unealtă de
sinucidere pentru că în momentul în care Cleoptra va slăbi strânsoarea, șarpele își va înfige colții în sânul ei alb, otrăvind-o cu
veninul său. Parcă vedea pentru prima oară ochii Cleopatrei și i se păru că vede în ei o ezitare
a acestui joc cu moartea.
Deodată se simți cuprins de o teamă neprecizată
s-ar putea spune, lipsită de un anume chip, aproape anonimă, aproape
fascinantă... sau poate nu era nici un
fel de teamă. Poate era certitudinea că Darka este doar cu sine, că el
niciodată nu va ajunge la ea. Nu, nu putea fi vorba despre nici un fel de
teamă, teama își are sursa în viitor,
iar el s-a eliberat de viitor.
Andrzej nu era ortodox după ritul
pravoslavnic, deși așa le-a spus prietenilor săi, doar ca să nu fie
nevoit să-i însoțească duminica la biserica catolică din localitate.
Biserica era ultimul loc în care și-ar fi dorit să intre, cu toate
că a intrat de câteva ori cu diferite ocazii în mai multe lăcașuri de cult, dar nu s-a simțit în nici unul atât de înspăimântat
ca în biserica catolică cu interioarele ei baroce. Simțea o neliniște neînțeleasă la vederea statuilor de
ipsos ale mântuitorului răstignit pe cruce, și a Fecioarei Maria, îi păreau
prea omenești aceste reprezentări
în maniera naturalistă, la fel îl nelinișteau și procesiunile organizate cu
ocazia sărbătorii Trupul Domnului și îl revolta ritualul catolic de
spovedire. Bineînțeles că nici nu se aștepta să-l liniștească interiorul unei biserici, o
icoană, un crucifix, o statuie, mirosul de tămâie sau glasul unui preot, atâta
timp cât el era ceea ce era.
Desigur, ar fi putut să renunțe, ar fi putut redeveni muritor și atunci s-ar fi bucurat de dulcea
liniște sufletească pe care-i
oferă credinciosului, biserica, icoanele, rugăciunea... ar fi putut iubi cum
iubesc toți muritorii de rând,
privind cum persoana iubită își pierde frumusețea, cum îi apar ridurile pe față, cum îi cade părul, dinții, cum se gârbovește și începe să-și târâie picioarele, cum devine o
epavă umană, un bulgăre de pământ, un gunoi, cum de altfel ar fi ajuns și el.
Era de ajuns să se gândească la bătrânețe ca să nu-și mai dorească nimic, în afară de
ceea ce avea, – nemurirea. Bătrânețea i se părea groaznică, urâtă și câinoasă ca o gură mucegăită de
rai. „Singurii
bătrâni frumoși sunt țăranii”, gândea
deseori Andrzej, aducându-și aminte de
bunicul său Chirilo din Stary Sambor, de mâinile lui zbârcite care, nu-și
putea da seama de ce, miroseau veșnic a naftalină și
gaz. Dar bunicul său s-a dus dincolo și a fost
îngropat alături de strămoșii săi, iar lui,
ori de câte ori mergea în Stary Sambor, i-a rămas doar poteca către moara
părăsită în care locuia bătrânul cazac Havrelo, singurul care-i cunoștea
taina. Havrelo avea și un frate mai
tânăr, Marko, polcovnic de ulani, acesta pare-se știa sau bănuia
ceva, dar Andrzej nu ar fi putut jura că aflase de la cazacul Havrelo. Cert
este că pe polcovnic îl luase gura pe dinainte la un bal și
deși nu l-a luat nimeni în serios, mulți
au început să-l tachineze pe Andrzej. Prima a început Horpenka, fiica industriașului
Klenov, ibovnica lui Marko care i-a spus
râzând că s-ar lăsa cu mare plăcere mușcată de el
într-o noapte cu lună plină...
Andrzej încerca
din răsputeri să râdă, dar acest râs se prefăcea în furie, pe care o stăpânea
cu greu. La început a vrut să îl pândească pe Marko și să-l... dar pe
urmă a hotărât să plece și spre deosebire
de alți tineri care luau drumul vestului
visând la Varșovia, Praga, Berlin și
Paris, el a mers către miazănoapte și a hotărât să
se oprească aici în Máramarossziget
unde s-a împrietenit la început cu poetul maghiar Várady, pe care mulți dintre conaționalii săi îl considerau trădător
de neam pentru că acesta ar fi susținut în 1893 un român la funcția de jurisconsult al comitatului și ar fi publicat în ziarul „Máramoros”
o poezie în care îl numea pe jurisconsultul comitatului Lator Sándor „curvă politică”, „bandit” și „cocota județului”.
Pe urmă s-a împrietenit cu pictorii Simon Hollosy care avea o școală de pictură la Técső și Istvan Reti din Nagybánya de
peste munții Gutâilui. Simon l-a luat într-o zi la Rónaszék unde picta în biserca
romano-catolică tabloul „Maria cu pruncul”, aici pe una din terase l-a
cunoscut pe studentul Alajos Zsigmond care l-a invitat la castel, unde Andrzej a rămas să
locuiască, răsplătind ospitalitatea lui Antal Kurukz prin pânzele sale în cea
mai mare parte copii după lucrările unor pictorii celebri.
În realitate, până la realizarea
portretului frumoasei Darka, Andrzej nu găsea nici o bucurie în pictură, sentimente
de neînțeles îl năpădeau întotdeauna când se așeza
în fața șevaletului „Quid
prodest?” – se întreba pregătind pânzele. „Pentru cine toate astea?”. Mărturisindu-şi
neliniştea în faţa profesorului Simon Hollosy,
acesta i-a spus zâmbind cu tristețe:
–
Dragul
meu, Andrzej, tu eşti un pictor receptiv şi capabil, dar te temi îngrozitor să
devi artist. Nu ai voie să uiţi de
pasiune, fără de care nu există artă, trebuie să-ţi ascuţi simţurile, să te
înalţi deasupra celor lumeşti, undeva acolo la hotarul nebuniei, să surprinzi
esenţa care determină opera, după care să revii, să-ţi restabileşti echilibrul,
pentru că în artă nu există liniște, iar a renunța
la artă, care este sacră, pentru liniștea obișnuită
este fărădelegea fărădelegilor!
Dar
pentru Andrzej nu era nimic mai sacru decât acea obişnuită linişte şi nimic
nu-l obosea mai tare ca pictura, prin banalitatea ei. Simţea că a reuşit să
atingă cu o mare uşurinţă măiestria acestui meşteşug în care găsea doar dezgust
şi melancolie. De abia după ce a văzut-o pe frumoasa Darka, când s-a aşezat în
faţa şevaletului pentru a-i picta portretul, a înţeles ce înseamnă pasiunea. Ce
înseamnă să te înalţi deasupra vieţii, undeva acolo, la graniţa nebuniei şi să
surprinzi esenţa care determină opera...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu