joi, 7 martie 2013

Сastelul Din Rónaszék


Mihai-Hafia TRAISTA

Сastelul Din Rónaszék

(Roman)

„Copilul știa că lumea e stăpînită de necuratul, că Aridnîkul[1] cîrmuiește toate; că pădurile sînt pline de duhuri, care-și pasc acolo marha[2]: cerbii, iepurii și căprioarele; că prin păduri lăinicește veselul Ciuhaister[3], care poftește pe drumeți la joc și sfîșie pe mauce[4]; că în pădure trăiește glasul securii. Mai sus, pe depărtările nedei sterpe, maucele își încing nesfărșitele lor hore, iar printre steiuri de stînci se ascunde Sotea…”

(Mihail Koțiubinsky – Umbrele strămoșilor uitați”)

PARTEA ÎNTÂI

Cap. 1 – Andrzej Jankowiak

Joi 12 decembrie, 1901

„Azi noi doi suntem prea mulți. Și amândoi suntem încăpățânați. ”
                                               (Iuri Andruhovici – „Douăsprezece inele”)

            Toată după amiaza stătuse în fața șevaletului. Terminase de mult portretul frumoasei Darka. A pictat-o din memorie. Nici o clipă ea nu a stat în fața lui cât timp a lucrat la tablou, nici măcar nu bănuia că el îi face portretul. Un tablou pe cea mai fină pânză de mătase cu cele mai scumpe culori pe care le-a cumpărat tocmai de la Viena. O pictase la fel cum sunt pictate chipurile madonelor de pe icoane. Citise într-o publicație de specialitate, bogat ilustrată, pe care o cumpărase tot de la Viena, că icoanele sunt pictate cu vopsea diluată în apă de trandafiri, pentru că înfățișarea chipului sfinților sau a Maicii Domnului este un act sacru.
Aproape în extaz, cunoscând canonul strict transmis cu mare grijă din generație în generație cu pietismul cuvenit, despre cum se crează o operă de artă religioasă, Andrzej Jankowiak a folosit culorile într-o succesiune dinainte prescrisă, întrucât și aceasta era precis stabilită. Era ca un ritual – după ce a terminat fondul a trecut la distribuirea gamei culorilor luminoase, deschise. Albul, lumina, dădeau o strălucire incredibilă. Aproape cu zgârcenie a zugrăvit lucirile și petalele colorate. Pe urmă a netezit cu pensula subțire locurile unde se învecinează contrastele: de pildă verdele atât de rar al ochilor, cu genele de un negru pur spre albastru sau cu rozul trandafiriu al obrazului.
Portretul era foarte reușit, mai ales ochii, acei ochi de un verde pe care numai Dumnezeu și el puteau crea, deoarece amândoi erau creatori de frumos și el se simțea mult superior Marelui Creator a cărui frumusețe va păli peste câțiva ani. În jurul acelor ochi imposibil de verzi se vor aduna riduri, îi vor acoperi pleoapele îngreunate de vreme, își vor pierde din strălucire și apoi se vor închide pentru totdeauna. O, cât de nedrept este Marele Creator!... Pe când ceea ce a creat el poate dăinui o veșnicie, așa cum se cuvine să dăinuie unei frumuseți imposibile.
            De mult așteptase clipa în care îi va dărui portretul, va cădea în genunchi și îi va cere mâna. Și iată clipa se apropia. În noaptea asta, noaptea  Sfântului Andrei după ritul vechi pravoslavnic,  Apostoł Andrzej Pierwozwannyj. Noaptea în care prietenul său, bunul său prieten Antal Kurukz, va da un bal în cinstea lui, iar ea, aleasa inimii sale va fi regina balului și pe urmă...
Pe urmă ea va fi a lui, a lui pe veci, deoarece el o va face nemuritoare nu numai pe pânză de mătase. O va face nemuritoare, asemenea lui. Vor străbate lumea în lung și în lat, vor vizita marile capitale, orașe, țări. Vor fi invitații marilor prinți și regi ai lumii, vor locui în palate luxoase, în castele bogate, schimbând mereu locurile ca să nu afle nimeni că sunt nemuritori.
            Dar dacă?..., îi îngheță deodată sângele în vene.
Dacă ea?...
Deseori vedea cum verdele trist al ochilor ei se schimba într-un verde cald la apropierea lui Antal, bunului lor prieten a cărui oaspeți erau. Ori de câte ori acesta se afla în preajma lor ea devenea veselă, ca apoi, imediat după plecarea lui să redevină tristă. Această tristețe îi sfâșia inima, ar fi vrut ca ea să fie la fel și atunci când sunt numai ei doi, când se plimbă pe marginea lacului, sau când stau împreună pe banca de sub teiul umbros din curtea castelului. Când el îi povestește pățanii haioase din copilăria sa, sau îi vorbește despre orașul în care s-a născut, despre frumosul Liov, unde ar fi vrut să călătorească împreună cu ea. Dar ea ascultându-l devenea și mai tristă, iar el suferea și mai mult. La gândul că ea ar putea să-l refuze, când el îi va cere mâna, de abia își stăpâni furia ca să nu...
 În ultima vreme, de când se îndrăgostise de ea și nu era deloc sigur de dragostea ei, se controla din ce în ce mai greu, îşi pierdea acel așazis autocontrol care deosebea ordinele superioare de cele inferioare, își înăbușea cu greu furia, fiind gata oricând să ucidă pe cel ce ar sta în drumul lui care ducea spre ea. Cu greu își înfrânse și de această dată mânia și își descleștă mâna, uitându-se la semnele însângerate pe care și le făcuse în palmă, cu unghiile devenite aproape gheare.
        Dacă ea... repetă de data asta cu voce tare.
Se apropie de fereastră. Ziua a fost întunecată, cețoasă, iar acum spre seară a început
să se însorească, ceața se rărea sfâșiată în bucăți mici și subțiri ce atârnau ca niște zdrențe de coroanele gorunilor seculari, renumiților goruni de Rónaszék, care se întindeau cât puteai vedea cu ochii pe întreg lanțul muntos al Carpaților. Dar nu acei  Carpați sălbatici cu care era obișnuit el. Beschizii acum erau dincolo, spre miazănoapte. Aici învăluite în pâclele zării îl înconjurau cu căciulile de nori trase peste capetele acoperite de ierburi alpine Gutâiul, Huta, Hoverla, Pop Ivanul, Polonica, Topolev, Șerban... Aici până și norii arătau mai altfel, nu goneau atât de bezmetic ca cei de deasupra Beschizilor. Aici în afară de iepuri sălbatici, căprioare și cerbi se ivea uneori și câte o pisică sălbatică sau ursoaica cu puii ei, iar lupii dădeau târcoale cătunelor. Ba chiar în ultima vreme, un lup singuratic rătăcea cu coama zbârlită și cu ochii însângerați, urlând noaptea către ferestrele luminate ale oamenilor, ba unii l-au văzut chiar și în curtea castelului din  Rónaszék.
Atunci o voi ucide la fel ca pe...
Își aduse aminte de frumoasa Karla, un nume destul de nepotrivit pentru o
băieșiță, la fel de nepotrivit, credea Andrzej și pentru frumusețea ei serafică, senină, gânditoare ca a unei madone dintr-o icoană veche, prețioasă... ca a unei madone cu trei mâini, pe care a găsit-o în publicația cercetătorului vienez, care în studiul său s-a limitat la teritoriul Austro-Ungariei – la Galiția răsăriteană, Bucovina, Slovacia răsăriteană și Transilvania de nord, și la o parte a Ungariei, la nord de Tisa. O icoană de acest fel, Andrzej a avut ocazia să cumpere de la un târg din Podolia, aproape la un preț de nimic, dar atunci încă nu era  preocupat de arta bizantină.
            Pe Karla o întâlnise la baia comunală din Máramarossziget. O baie frecventată în special de ofițerii imperiului și studenții de la Academia de Drept, denumită Aburii fericirii.
Andrzej Jankowiak aflase abia la fața locului ce înseamnă acest lucru, când Karla, îngenunchiată își vârî capul între picioarele lui. Majoritatea băieșițelor erau de prin partea locului, unguroaice ca și Karla, dar printre ele se aflau și câteva rutence, o țipțeroaică zglobie, două evreice ba chiar și o frumoasă cehoaică. Fetele își așteptau clienții în vestiarul plin de aburi, cu miros de săpun și cearceafuri ude. Clientul își alegea fata dorită și pleca împreună cu ea să se îmbăieze.
Prima oară, invitat la Aburii fericirii de către prietenul său maghiar Alajos Zsigmond, student al academiei, Andrzej o alesese pe Karla. A doua oară merse singur, dar nu o întâlnise pe Karla în vestiarul băii. Nici pentru un moment nu îi trecuse prin cap că ea ar putea fi în una dintre cabine cu alt client, îngenunchiată poate și cu capul vârât între picioarele acestuia.
Poate era liberă în acea zi, poate s-a îmbolnăvit, poate... cine știe, aproape că se îngrijora Andrzej stând pe banca fără spătar în așteptarea eliberării unei cabine. Nu își alesese nici o fată. Venise aici doar pentru Karla...
            Deodată în ușa cabinei din dreptul lui Andrzej apăru Karla. Sprijinit de ea, cu mijlocul învelit în prosopul ud pășea unul dintre acei ofițeri burtoși ai imperiului, căpitanul de cavalerie Wolfram Urbanek, lucind de sudoare și de apă dar și satisfăcut de ceea ce i-a oferit Karla. O mângâia râzând și o plesnea peste fund cu mâinile-i mari și păroase. Karla nici măcar nu-l privea. Atunci hotărâse să o aștepte și să o urmărească până la locuința ei. Fata locuia cu chirie la o văduvă, într-o căsă destul de modestă de pe malul Izei, nu departe de Grădina Morii în care se afla baia comunală, însă nu mai ajunse niciodată acolo. A doua zi nu mai veni la Aburii plăcerii, nu veni nici a treia zi, nu mai veni niciodată...
            Imediat după dispariția Karlei, a dispărut de la cazarmă și căpitanul de cavalerie Wolfram Urbanek, dar trupul său sfâșiat de o fiară a pădurii, un lup probabil, a fost găsit după câteva zile sub dealul Solovanului, aproape de locul în care râul Iza se varsă în Tisa. Însă nimeni nicioadată nu a făcut nicio legătură între dispariția băieșiței Karla și moartea ofițerului austro-ungar. 
Andrzej se depărtă de fereastră și zăbovi cu privirea pe copia după Anton van Dyck, ce reprezenta scena morții reginei Cleopatra, pe care o pictase chiar el, agățată pe unul din pereții camerei în care era găzduit, alături de copia lui Samson și Dalila. Îi plăcea foarte mult acest pictor flamand, discipol a lui Rubens, ajuns pictorul curții regale engleze. Capul reginei cu ochii plecați, dar larg deschiși exprimau uimire și fascinație în fața șarpelui cu colți albi și ochi mânioși, ales drept unealtă de sinucidere pentru că în momentul în care Cleoptra va slăbi strânsoarea, șarpele își va înfige colții în sânul ei alb, otrăvind-o cu veninul său. Parcă vedea pentru prima oară ochii Cleopatrei și i se păru că vede în ei o ezitare a acestui joc cu moartea.
Deodată se simți cuprins de o teamă neprecizată s-ar putea spune, lipsită de un anume chip, aproape anonimă, aproape fascinantă...  sau poate nu era nici un fel de teamă. Poate era certitudinea că Darka este doar cu sine, că el niciodată nu va ajunge la ea. Nu, nu putea fi vorba despre nici un fel de teamă, teama își are sursa în viitor, iar el s-a eliberat de viitor.
Andrzej nu era ortodox după ritul pravoslavnic, deși așa le-a spus prietenilor săi, doar ca să nu fie nevoit să-i însoțească duminica la biserica catolică din localitate. Biserica era ultimul loc în care și-ar fi dorit să intre, cu toate că a intrat de câteva ori cu diferite ocazii în mai multe lăcașuri de cult, dar nu s-a simțit în nici unul atât de înspăimântat ca în biserica catolică cu interioarele ei baroce. Simțea o neliniște neînțeleasă la vederea statuilor de ipsos ale mântuitorului răstignit pe cruce, și a Fecioarei Maria, îi păreau prea omenești aceste reprezentări în maniera naturalistă, la fel îl nelinișteau și procesiunile organizate cu ocazia sărbătorii Trupul Domnului și îl revolta ritualul catolic de spovedire.  Bineînțeles că nici nu se aștepta să-l liniștească interiorul unei biserici, o icoană, un crucifix, o statuie, mirosul de tămâie sau glasul unui preot, atâta timp cât el era ceea ce era.   
Desigur, ar fi putut să renunțe, ar fi putut redeveni muritor și atunci s-ar fi bucurat de dulcea liniște sufletească pe care-i oferă credinciosului, biserica, icoanele, rugăciunea... ar fi putut iubi cum iubesc toți muritorii de rând, privind cum persoana iubită își pierde frumusețea, cum îi apar ridurile pe față, cum îi cade părul, dinții, cum se gârbovește și începe să-și târâie picioarele, cum devine o epavă umană, un bulgăre de pământ, un gunoi, cum de altfel ar fi ajuns și el.
Era de ajuns să se gândească la  bătrânețe ca să nu-și mai dorească nimic, în afară de ceea ce avea, – nemurirea. Bătrânețea i se părea groaznică, urâtă și câinoasă ca o gură mucegăită de rai. „Singurii bătrâni frumoși sunt țăranii”, gândea deseori Andrzej, aducându-și aminte de bunicul său Chirilo din Stary Sambor, de mâinile lui zbârcite care, nu-și putea da seama de ce, miroseau veșnic a naftalină și gaz. Dar bunicul său s-a dus dincolo și a fost îngropat alături de strămoșii săi, iar lui, ori de câte ori mergea în Stary Sambor, i-a rămas doar poteca către moara părăsită în care locuia bătrânul cazac Havrelo, singurul care-i cunoștea taina. Havrelo avea și un frate mai tânăr, Marko, polcovnic de ulani, acesta pare-se știa sau bănuia ceva, dar Andrzej nu ar fi putut jura că aflase de la cazacul Havrelo. Cert este că pe polcovnic îl luase gura pe dinainte la un bal și deși nu l-a luat nimeni în serios, mulți au început să-l tachineze pe Andrzej. Prima a început Horpenka, fiica industriașului Klenov, ibovnica  lui Marko care i-a spus râzând că s-ar lăsa cu mare plăcere mușcată de el într-o noapte cu lună plină...
Andrzej încerca din răsputeri să râdă, dar acest râs se prefăcea în furie, pe care o stăpânea cu greu. La început a vrut să îl pândească  pe Marko și să-l... dar pe urmă a hotărât să plece și spre deosebire de alți tineri care luau drumul vestului visând la Varșovia, Praga, Berlin și Paris, el a mers către miazănoapte și a hotărât să se oprească aici în  Máramarossziget unde s-a împrietenit la început cu poetul maghiar Várady, pe care mulți dintre conaționalii săi îl considerau trădător de neam pentru că acesta ar fi susținut în 1893 un român la funcția de jurisconsult al comitatului și ar fi publicat în ziarul „Máramoros” o poezie în care îl numea pe jurisconsultul comitatului Lator Sándor curvă politică, bandit și cocota județului”.  Pe urmă s-a împrietenit cu pictorii Simon Hollosy care avea o școală de pictură la Técső și Istvan Reti din Nagybánya de peste munții Gutâilui.  Simon l-a luat într-o zi la Rónaszék unde picta în biserca romano-catolică tabloul  „Maria cu pruncul”, aici pe una din terase l-a cunoscut pe studentul Alajos Zsigmond care l-a invitat la castel, unde Andrzej a rămas să locuiască, răsplătind ospitalitatea lui Antal Kurukz prin pânzele sale în cea mai mare parte copii după lucrările unor pictorii celebri.
            În realitate, până la realizarea portretului frumoasei Darka, Andrzej nu găsea nici o bucurie în pictură, sentimente de neînțeles îl năpădeau întotdeauna când se așeza în fața șevaletului „Quid prodest?” – se întreba pregătind pânzele. „Pentru cine toate astea?”. Mărturisindu-şi neliniştea în faţa profesorului  Simon Hollosy, acesta i-a spus zâmbind cu tristețe:
        Dragul meu, Andrzej, tu eşti un pictor receptiv şi capabil, dar te temi îngrozitor să
devi artist. Nu ai voie să uiţi de pasiune, fără de care nu există artă, trebuie să-ţi ascuţi simţurile, să te înalţi deasupra celor lumeşti, undeva acolo la hotarul nebuniei, să surprinzi esenţa care determină opera, după care să revii, să-ţi restabileşti echilibrul, pentru că în artă nu există liniște, iar a renunța la artă, care este sacră, pentru liniștea obișnuită este fărădelegea fărădelegilor!
            Dar pentru Andrzej nu era nimic mai sacru decât acea obişnuită linişte şi nimic nu-l obosea mai tare ca pictura, prin banalitatea ei. Simţea că a reuşit să atingă cu o mare uşurinţă măiestria acestui meşteşug în care găsea doar dezgust şi melancolie. De abia după ce a văzut-o pe frumoasa Darka, când s-a aşezat în faţa şevaletului pentru a-i picta portretul, a înţeles ce înseamnă pasiunea. Ce înseamnă să te înalţi deasupra vieţii, undeva acolo, la graniţa nebuniei şi să surprinzi esenţa care determină opera...




[1] Necuratul (n.t.)
[2] Vitele (n.t.)
[3] Moșul pădurii (n.t.)

[4] Nimfe ale pădurii (n.t.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu