Robotul

ÎN DIALOG CU FILIP TĂNASE

Prof. dr. Costică Popadusin, directorul spitalului «Ultima Vestire», de nervi, nu-și mai găsea locul, ochelarii, ceasul și nevasta niciodată înainte de ora 24 acasă (ora 24 pentru cei de la oraș, miezul nopții pentru cei de la țară, iar pentru polițiști limba ceasului a mică e ascunsă sub ’a mare).

Se sfătuise și cu subalternii săi dr. Ionică Gropasin, medicul general Mitică Lopatin și cu asistentul Vasilică Aminamin, dar degeaba, nu găsiră nicio soluție ca să iasă din încurcătura în care intrară odată cu primirea ajutorului umanitar de la poporul japonez, care consta într-un medic-robot.

Ei,  și de atunci începu beleaua dracului. Ei, elita spitalului nu mai aveau nici un cuvânt de spus. Dacă înainte el, prof. dr. Costică Popadusin spunea unui pacient că mai are de trăit trei luni, apoi acela nu-i ieșea din cuvânt, ba, câteodată, se căra și mai repede, în schimb acum, medicul-robot repetă ca un papagal: «Atenție pacient... diagnostic-tratament» și pacienții se fac sănătoși ei, cărora el nu le-ar fi dat două zile de trăit.

– Nu, așa nu mai merge! – trânti dr. Popadusin cu pumnu-n masă – o fi el robot japonez, dar nu poate fi mai deștept ca mine, care am studiat la «Ștefan Gheorghiu»! Mă duc la el și-l derutez în așa fel încât nu va mai veni nici dracul să-și mai facă analizele. Îi arăt eu lui ce înseamnă un prof. dr., mama lui de robot împuțit! – mai trânti odată cu pumnul în masă și se îndreptă val-vârtej spre cabinetul robotului.

– Atenție pacient! – îl luă în primire robotul de cum intră pe ușă. – Ce te doare?

– Mă doare-n cot! – trânti profesorul făcând eforturi să nu iybucnească în râs.

– Mâine aduci urină pentru analize! – răsună vocea metalică a robotului.
Parcă asta și aștepta profesorul, că zbură acasă ca vântul și se puse pe treabă.

Prima și prima dată a cautat un borcan, pe urmă a prins pisica și atât strâns-o, a învârtit-o şi a răsucit-o pe toate părțile, a stors-o ca pe o lămâie, până biata a făcut pipi în borcan. Mulțumit că ce a fost mai greu a trecut, s-a dus la fiul său care urină și el în borcan, după două ore de muncă de lămurire și trei sute de lei mulţumire și așteptă să vină ora 24 să se întoarcă nevastă-sa acasă.

Madam Popadusin ascultă plictisită necazul soțului, dădu din mână a lehamite, trase un «pi-șșșșșșșșș...» în borcan și se culcă obosită. Fericit,  profesorul urină și el, după care se apucă să amestece cu o linguriță conţinutul borcanului.

A doua zi cine credeți că era primul la ușa medicului-robot?...

Corect!...

Profesorul Popadusin.

Robotul luă în mână borcanul îl duse la ochi și începu:

– Atenție pacient! Diagnostic-tratament: pisica e perfect sănătoasă!... Copilul nu e al tău!... Nevastă-ta s-a culcat ieri de cinci ori cu trei bărbați printre care tu nu figurezi!... Iar tu, când te masturbez,i dă-te departe de calorifer să nu dai cu cotul în el și nu o să te mai doară!...


Partea XI-a Imagistică artistică aluzivă în proză scurtisimă şi umor ritmat

proză [ ]
Dialog cu scriitorul Mihai Traistă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Filip Tănase [filipisime ]

2009-09-29  |     | 

Adagio la toate subiectele.


Filipismele de altădată, cu care am venit de la Trustul de presă Flacăra, erau structuri monovalente fără altă înnoire. Acolo le publicam o singură dată pe lună şi-ntr-un spaţiu incomparabil mai mic decât pe Agonia.net.
Academia Agonia.net mi-a oferit o imensă posibilitate de a publica zilnic, şi de a-mi ţine aproape text după text, fapt pentru care am ajuns la o mare înnoire a lor. Am trecut de la texte risipite la texte concentrate, pe anumite tematici, am ajuns la stilistica aluzivă şi apoi la cea personalizată.
Recent, în ultimele două părţi, am introdus şi dialogul cu scriitori sau umorişti ca Ştefan Durlai, Ion Dobre, ocazie cu care fac schimburi de idei, pentru îmbunătăţirea acestora.
M-am depersonalizat după cum se ştie, în ideea ca într-un viitor nu prea îndepărtat, să las rubrica deschisă pentru confraţii mei de la Agonia.


Dialog imagistic cu scriitorul Mihai Traistă.
Robotul- piesă umoristică de pe Agonia. Net din 26.09.2009


Prof. dr. Costică Popadusin, directorul spitalului ”Ultima Vestire”, de nervi nu-și mai găsea locul, ochelarii, ceasul și nevasta niciodată înainte de ora 24 acasă (ora 24 pentru cei de la oraș, miezul nopții pentru cei de la țară, iar pentru polițiști limba ceasului a mică e ascunsă sub a mare).
Se sfătuise și cu subalternii săi dr. Ionică Gropasin, medicul general Mitică Lopatin și cu asistentul Vasilică Aminamin, dar degeaba, nu găsiră nicio soluție ca să iasă din încurcătura în care intrară odată cu primirea ajutorului umanitar de la poporul japonez, care consta într-un medic-robot.
Ei și de atunci începu beleaua dracului. Ei, elita spitalului nu mai aveau niciun cuvânt de spus. Dacă înainte el, prof. dr. Costică Popadusin spunea unui pacient că mai are de trăit trei luni, apoi acela nu-i ieșea din cuvânt, ba câteodată se căra și mai repede, iar acum medicul-robot repetă ca un papagal ”Atenție pacient... diagnostic-tratament” și se fac sănătoși pacienții cărora el, nu le-ar fi dat două zile de trăit.
– Nu așa nu mai merge! – trânti cu pumnu-n masă – fie el robot japonez, fie ce o vrea, dar nu poate fi mai deștept decât mine, care am studiat la ”Ștefan Gheorghiu”! Mă duc la el și-l derutez în așa fel încât nu va mai veni nici dracul să-și mai facă analizele. Îi arăt eu lui ce înseamnă un prof. dr., mama lui de robot împuțit! – mai trânti odată cu pumnul în masă și se îndreptă val-vârtej spre cabinetul robotului.
– Atenție pacient! – îl luă în primire robotul cum intră pe ușă. – Ce te doare?
– Mă doare-n cot! – trânti profesorul făcând eforturi să nu pufnească în râs.
– Mâine aduci urină pentru analize! – răsună vocea metalică a robotului.
Parcă asta și aștepta profesorul, că se duse acasă ca vântul și se puse pe treabă.
Prima și prima dată a cautat un borcan, pe urmă a prins pisica și atât a strâns-o, a învârtit-o pe toate părțile, a stors-o ca pe o lămâie, până biata a făcut pipi în borcan. Mulțumit că ce-a fost mai greu a trecut, s-a dus la fiul său care urină și el în borcan, după două ore de muncă de lămurire și trei sute de lei și așteptă să vină ora 24 să se întoarcă nevastă-sa acasă.
Duduia Popadusin ascultă plictisită necazul soțului, dădu din mână a lehamite, trase un ”pi-șșșșșșșșș...„ în borcan și se culcă obosită. Fericit profesorul urină și el, după care se apucă să amestece cu o linguriță urina din borcan.
A doua zi cine credeți că era primul la ușa medicului-robot?... Corect!... Profesorul Popadusin.
Robotul luă în mână borcanul îl duse la ochi și începu:
– Atenție pacient! Diagnostic-tratament: pisica e perfect sănătoasă!... Copilul nu e al tău!... Nevastă-ta s-a culcat ieri de cinci ori cu trei bărbați printre care tu nu figurezi!... Iar tu când te masturbezi dă-te departe de calorifer să nu dai cu cotul în el și nu o să te mai doară!...


Replica mea de ambasador al doctorului Popadusin


Robotul-descriptio evolutionum.
Sculă nesuferită şi rigidă, ca o stafie nazistă, lipsită de organe senzitive, lipsită de poezie, de tandreţe, de metafore şi alte asemenea fineţuri, făcută din materie primă românească , atunci când siderurgia noastră vindea la preţuri de nimic, şi după aceea s-a autofalimentat, prin generozitatea bietului Ceaşcă..
Sculă făcută cadou de japonezi, acum 20 de ani, ţinută la prăfuit în depozit, dar care nu şi-a pierdut mondenitatea şi modernitatea, aşa prăfuită cum a fost, scoasă din arest acum, şi venită peste capul nostru, al diagnosticienilor de înaltă ţinută prin teritoriile noastre şi care ne-a falimentat acum pe noi, mai ales în timp de criză.
Norocul nostru că ne-am asigurat câte o vilă şi un cont în bancă, în insulele Virgine şi Malibu, unde ne-am lăsat câte o amantă credinciosă, cărora le-am declarat o dragoste veşnică, veşnicie pe care le-au declarat-o şi alţi confraţi de-ai noştrii. Dar-ar ciuma lui Caragea peste creatorii voştrii şi peste tine, epidemie de rugină acută care să –ţi erodeze toate subansamblele cu care faci comenzi de precizie înaltă.
Noi ne descurcam cu erorile noastre umane de diagnostic admise de standardele noastre încă în vigoare( după unii depăşite), după alţii: lasă că merge şi aşa.
Sculă nenorocită, din cauza căreia diagnosticile noastre sunt sfidate acum de toţi pacienţii noştrii, care sunt tentaţi să vină direct la tine, iar noi să ne pierdem şpaga cu care ne întreţineam în crizele care au început să explodeze.
Să-ţi fie ruşine, că mi-ai spus mie cum că copilul nu-i al meu, dar nici măcar nu mi-ai spus al cui e, ca să fac proces de paternitate. Nu ştie nici măcar bietul de el cui să se adreseze în instanţă ca să intre în drepturi retroactive.
Mi-ai luat iluzia că nevastă-mea este iubirea vieţii mele, când tu mi-ai spus că aceeaşi declaraţie de amor a făcut-o la mulţi, şi acum datorită ţie, toţi au aflat unul de altul. Să-ţi fie ruşine robotule!
Nu vezi că nu eşti bine primit în teritoriile noastre şi că datorită ţie medicii diagnosticieni nu pot să primească salariile mărite de guvern.
Încă o dată îţi spun: să-ţi fie ruşine.
Mă rog la Dumnezeu să intri în muzele lui conu’ Zarafu şi ale jupânesei Elis Râpeanu, care e prinţesa epigramiştilor din medicina românească
Nu vezi că te-ai uzat, că ai îmbătrânit, şi că o să ieşi din funcţiune, şi că în curând o să restabilim diagnostice puse la ochiometru, şi o să ne restabilim cu ocazia asta şi bugetul care este în pericol, împreună cu prestigiul nostru medical.


Concluzii
Robotule, ai grijă, îţi jur pe protezele mele care joacă în cavitatea bucală, că dacă nu te potoleşti, am să te dau pe mâna muzelor lui Laurenţiu Ghiţă şi ale lui Sorin Olariu, precum şi a prinţesei Atroppa Beladona , care o să facă din tine afiş de plenară amânată, de-o să mă ţii minte câte ore de funcţionare o să mai ai. Apropos, n-o să-ţi iert niciodată faptul că m-ai deconspirat cu pisica pe care tu spui c-am victimizat-o şi acum această nesuferită mi-a făcut proces de mal praxis şi mă cheamă în judecată pentru rele tratamente prin comisia de protecţia animalelor, situaţie care mă pune în imposibilitate de a-i acorda daune, din cauza loviturilor de imagine pe care mi le-ai dat, de mă ocolesc toţi pacienţii care au devenit muţi, parcă le-ar fi mâncat pisica limba.
Închei dizertaţia mea de apărare împotriva ta, cu acel catren al tuturor încornoraţilor, pe care l-am spus şi altora şi ţi-l repet şi ţie, citez:


Corneanu
Corneanu, când în căsnicie
Vorbeşte cu a lui soţie,
Îi spune scumpă jumătate
Şi-ntr-adevăr are dreptate.


E jumătatea lui, nu zic
Chiar de lege e constrânsă,
A doua jumătate însă
E-a unui vechi şi bun amic.
Cu durere în suflet Prof.dr. Costică Popadusin

=  atenție excelență

mihai traista [29.Sep.09 23:27]

am citit maestre și fiți sigur că o să pledez în favorea robotului fie el și japonez. cu respect! pe curând!  =  atenţie Filip Tănase [30.Sep.09 07:36] Maestre Mihai Traistă, facem o altă variantă a războilui Dryfuss, în care prea şi puterile care s-au succedat, ba l-au acuzat, ba l-au apărat, şi până la urma totul a rămas în coadă de peşte. Da-i-i tonul pe japoneză în apărarea robotului, apoi o să-i fac o lucrare de fundamentare din care începem polemica şi noi întru apărarea şi acuzare împricinatului. O să creem o punte de inspiraţie de umor pentru generaţia tînără, în care intraţi si dvs.,o să ne repliem sau să înaintăm în front în funcţie de mersul evenimentelor.  =  atenţie Filip Tănase [30.Sep.09 07:43] cu scuzele de rigoare, corectez: în care presa şi puterile occidentale..... Atentie Excelenta!  proză [ ] În dialogul cu scriitorul Filip Tănase - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  de mihai traista [mihaylo ] 2009-09-30  |     |  (Replică la «Partea XI-a Imagistică artistică aluzivă în proză scurtisimă şi umor ritmat», postată pe «Agonia» în data de 29.09.2009, în care maestrul susține a fi ambasador al doctorului Costică Popadusin din proza umoristică «Robotul», postată pe «Agonia» de Mihai Traista în data de 26.09.2009.) Atenție Excelență!... Răspuns cu penitență. Vorba multă sărăcia robotului, de aceea voi fi scurt ca o zi din fișa postului unui medic nerobot. Citind dizertația Excelenței Voastre, de apărare a Prof. dr. Popadusin, noi toți roboții medici «made in Japan», ne-am turnat cenușă în cap și ne-am sfâșiat carcasele, precum micuțul vostru robot-premier Boc, programat de către știți voi mai bine cine, să sfâșie economia voastră de piață și asta numai ca să vă demonstrăm că nu suntem doar niște scule nesuferite și rigide lipsite de organe senzitive, pentru că avem și noi, printre noi organele noastre. Nici de poezie nu suntem lipsiți și drept dovadă vă trimitem o mostră: «Foaie verde de robot Pe medic când îl doare în cot Nu robotul e de vină Ci borcanul cu urină» Dumneavoastră susțineți că am fi făcuți din materia primă românească?... Asta a fost pe vremuri Ecelență! În ziua de azi roboții se fac din caloriferele pe care medicii (neroboți) le aruncă element după element pe termopănețul din baie. Dar destul pentru apărarea noastră! Altul e scopul acestei scrisori. Vă rugăm să-i transmiteți doctorului Costică Popadusin, că robotului care i-a făcut analizele îi pare foarte rău pentru că nu a reușit să stabilească paternitatea copilului, deoarece în baza sa de date nu se aflau atâtea paturi, prin câte a trecut madam Popadusin înainte de a-l naște (sunt lucruri care ne depășesc chiar și pe noi roboții). Cât despre amenințarea cu conu’ Zarafu, am fi onorați noi roboții, să ne facă câte un epitaf, numai vedeți dumneavoastră cum stă treaba cu noi, noi ne reînfierăm și în cel mai rău caz ajungem câte un element de calorifer pe care să-l bată la cap cu cotul câte un Popadusin dintre aceștia pe care-i apărați. Așa că-l invităm pe conu’ Zarafu pe la noi ca să scrie «Moș bărbuță din Japonia». Deocamdată atât, căci vorba oamenilor cine se scuză se acuză. Cu respect Președintele consiliului medicilor roboți din Japonia. Robottuke Medikino  =  atenţie excelenţă Filip Tănase [02.Oct.09 19:29] Excelenţă, sunteţi dotat cu un umor infailibil şi foarte relaxant, care lucrează pe "ţinte vii" şi "persoane autentice". Aţi tras cu tone de umor care mi-a căzut la suflet, e : punct ochit, punct lovit. Vă felicit sincer pentru intenţia de apărare a roboţilor care au spirit mai mult decât omul, şi dă bine în stilistica utilizată de noi. Vă transmit un catren de-al lui conu' Zarafu care se potriveşte de minune, care se referă la madam Popadusin: Unor soţi S-au îngăduit aşa, Fără să-şi mai deie coate: Ea să facă tot ce vrea, El să facă tot ce poate. IN MEMORIAM FILIP TĂNASE (18. 09. 1928 – 01. 11. 2010) «Stilul literar (liric sau jurnalistic) se împletesc la Filip Tănase cu stilul ştiinţific. Vorbind despre imagistica artistică, despre conciziunea imagisticii cartea sa devine una ştiinţifică, pledoria sa teoretică devenind un curs universitar folositor studenţilor la arte. Dialogurile sale cu scriitorii şi umoriştii Ştefan Durlai, Ion Dobre, Mihai Traistă pe teme de teorie a artei o îmbogăţesc şi mai mult; cu ultimul dintre ei are un dialog imagistic materializat prin piesa umoristică Robotul.» Ion Prelipcean

Cum l-am cunoscut pe Echim

«Cine nu a auzit de poetul Echim Vancea din Sighetu Marmaţiei nu are cultură generală!...» spune o vorbă din moşi, strămoşi, lăsată nouă drept testament pentru a ne putea măsura generala cultură.

Eu având o straiţă plină de asemenea cultură, auzisem de Echim Vancea, şi Doamne!...

Bine mi-a mai prins cultura din straiţă!...

Eram tânăr student, (de abia am împlinit treizeci şi cinci de ani, se pare că aşa mi-a fost mie dat: să mor student… cum terminam o facultate, începeam alta) şi aveam examen la Istoria literaturii cu un binecunoscut profesor şi critic literar.

Bâtă… eu!... Tobă… el!... Nu prea ne-am înţeles, adică eu nu înţelegeam ce mă întreba, iar domnia s-a nu înţelegea ce-i răspundeam. Eram chit, zero la zero, scor egal, meci nul, ce mai?... 

Ehe, dar profesorul, tot profesor rămâne… credeţi că a vrut să joace cinstit? da de unde!... Mi-a trântit un patru din toată indulgenţa lui de critic şi profesor. Asta după ce mi-a dat o ultimă şansă întrebându-mă dacă pot să numesc doi oameni celebri, al căror nume să înceapă cu litera C.

– Cămătaru şi Cârţu, – am strigat eu bucuros.

– Bine, măi, dar n-ai putut spune şi tu Creangă, Caragiale, Coşbuc?...

–        Da’ ăştia în ce divizie joacă, că eu nu am auzit de ei?... – am întrebat mirat.

Norocul meu că profesorul a luat-o ca pe-o glumă bună, căci altfel îmi dădea doi.

–        Dom’ professor, vă rog eu, daţi-mi un cinci şi vă promit că învăţ pe de rost «Psalmii lui

Dosoftei», «Iona» lui Marin «Socrezitu» şi «Tăcuta» lui Gheorghe Mutu. V-o jur cu mâna pe straiţa în care am două sticle cu horincă de Maramureş (uiatasem că pălinca am băut-o în tren).

–         Eşti cumva din Maramureşul istoric?...

–        Din istoric, să trăiţi! Din istoric! – m-am agăţat eu de Maramureşul istoric ca înecatul

de un fir de pai.

– Îl ştii cumva pe Echim Vancea?

– Pe Vancea?... Pe Echim?... Dacă-l ştiu?... Păi, e cel mai bun prieten al meu!... Da ce vorbesc prieten?... Mi-e ca un frate dom’ profesor!... – am minţit fără să roşesc.

– Măi, da ce sarmale am mâncat eu la Echim, da ce horincă am băut!... – plescăi din limbă profesorul şi îmi dădu un cinci, rugându-mă să-i transmit lui Echim multe salutări.

Ce era să fac? M-am dus la Echim Vancea să-i duc salutările profesorului. I-am povestit ce prieten şi frate am fost cu el, până am trecut examenul, căci te faci frate şi cu dracu’ până treci puntea.

Echim a râs cu hohote de păţania mea. Nu s-a supărat, doar mi-a spus la despărţire:

–        Mă, băiete, mi-e îmi plac proştii deştepţi!

Alegeri democratice

În părculeţul din faţa Primăriei, călcând vitejeşte iarba ce abia încolţise, s-au adunat, cu mic-cu mare, toţi locuitorii satului, de la tinerii membri ai partidelor de stânga şi de dreapta, meşteri în politică precum lupul la cititul stelelor, până la bătrânii înţelepţi, cu chelii şi bărbi albe de apostoli, care nu prea se încumetau să facă politică, deşi se pricepeau la fel de bine ca şi primii. 

Dar ce să facă bieţii oamenii? De votat – «musai trebuie» să voteze un primar. O fi de stânga?... O fi de dreapta? Primar să fie!

Până acum i-a dregătorit Dumitru Mânălungă, dar acum şi-a depus candidatura şi Petrea Şterpelescu. Ambii candidaţi vor ţine câte un discurs în faţa mulţimii, fiecare încercând să-şi convingă consătenii că e mai bun decât celălalt neuitând să promită şi luna de pe cer, împreună cu Carul Mare, Carul Mic şi toţi caii verzi de pe pereţi visaţi de la Revoluţie încoace.

Primul care se sui pe podiumul improvizat din câteva scânduri, sub peretele Primăriei, fu

Petrea Şterpelescu, candidat din partea partidului de stânga.

– Stimaţi concetăţeni! – a strigat Petrea, cu atâta putere, încât l-a înecat tusea şi s-a înroşit tot, ca un rac.

Din mulţime s-au auzit aplauze, fluierături, huiduieli şi un «Ur-r-ra-a-a!» puternic, iar Gheoarghe Mămăligă a aruncat câţiva bulgări de pământ în direcţia candidatului, dar aceştia nu l-au nimerit ci au lăsat doar câteva pete negre pe peretele Primăriei.

Neluând în seamă incidentul, Petrea urlă mai departe:

– Dacă mă votaţi pe mine, partidul nostru de stânga o să vă schimbe traiul cu 180 de grade!

– Hai să fie 200, nu te zgârci! – a strigat, cherchelit, bătrânul Ion Damigeană.

– Taci, nenicule, că dumneata nu înţelegi despre ce-i vorba! – încerca să-l liniştească pe bătrân Grigore Deţul.

– Ba tu să taci, măi, mucosule! Înţeleg, nu înţeleg, dar de ce se zgârceşte la un pol, acolo? se enervă bătrânul.

– Trăiască Petrea Şterpelescu! Trăiască partidul de stânga! –  a ţâpurit, cu voce subţire, Grigore Deţul.

– Tacă-ţi fleanca, cu partidul tău de stânga, că-ţi dezrădăcinez proteza cu dreapta! – îl ameninţă, cu pumnul ridicat, Gheorghe Mămăligă.

Grigore tăcu de parcă luase apă-n gură. Ştia că nu-i de glumit cu Mămăligă. Dar se părea că, din toată mulţimea, doar Gheoarghe Mămăligă era contra lui Şterpelescu; restul mulţimii urla numele candidatului şi-l ridica în slăvi.

Colac peste pupăză, chiar în spatele lui Mămăligă răsună glasul de bas al lui Ilie Butoi de pe uliţa birtului:

– Primar Petrea să ne fie, că e om de omenie!

Mămăligă se întoarse să-l ameninţe pe Butoi, dar în acelaşi moment se auzi vocea piţigăiată a lui Grigore Deţul:

– E mai bun Petrea decât Dumitru! Votaţi-l pe Petrea, Dumitru-i ho-o-o-o-oţ!

– Aşa e, aşa e-e-e! – urla mulţimea. – Dumitru-i ho-o-o-o-oţ!

– Trăiască Petrea! Votaţi-l pe Petre-e-e-a-a-a! – continua să urle cu glasul său piţigăiat Grigoare Deţul.

– Hu-u-uo! Hu-u-uo! Hu-u-uo!... – urla Mămăligă, mai ceva ca o haită de lupi.

I se părea mult mai important ca în acel moment să-l huiduiască pe Petrea Şterpelescu decât să-şi ameninţe consătenii cu pumnul. Doar aşa îl putea auzi primarul Mânălungă, care-i promisese o damigeană de horincă de prună dacă va fi contra lui Petrea Şterpelescu.

– Stimaţi consăteni, eu vă promit că... – încerca să strige răguşit Petrea Şterpelescu.

– Promisiunea-i bucuria prostului! – se auzi din nou glasul bătrânului Ion Damigeană, căruia îi era absolut indiferent care dintre cei doi va fi uns primar.

– Taci, nenicule, că eşti beat, mai bine du-te acasă şi te culcă! – încerca să-l potoleasă Grigore Deţul pe bătrân.

– Beat a fost taică-tu când te-a prăsit pe tine! Mama cui te-a adus pe lume! – începu să înjure bătrânul. 

– Pe Petrea dacă-l votaţi, la cerşit o să umblaţi! – încerca să strige ceva rimat Gheorghe Mămăligă, cum îl auzise pe Butoi. Însă deodată, vrând parcă să-i facă în ciudă, mulţimea începu să urle, într-un glas: «Jos cu Dumitru, trăiască Petrea!»

– Mama lor de bandiţi, m-au învins! – scuipă cu ciudă Mămăligă. Acum îşi putea lua sigur adio de la damigeana pe care i-o promisese primarul Mânălungă.

– O să vă rup coastele! – mai ameninţă o dată bietul Mămăligă.

Avea mare necaz pe Grigore Deţul şi pe Ilie Butoi.

Petrea Şterpelescu mulţumi pentru atenţie şi coborî de la tribuna improvizată, victorios ca un rege ce tocmai câştigase războiul.

Pe podium urcă Dumitru Mânălungă.

Mulţimea tăcu. Totuşi, până una-alta, Dumitru era încă primarul lor.

– După cum mi-am dat seama, dumneavoastră nu doriţi ca eu să vă fiu primar pe mai departe! – vorbi, sigur de sine, cu glas sever, Dumitru, străpungând mulţimea cu o asemenea privire vulturească, încât celor mai slabi de înger li se făcu pielea de găină.

Mulţimea tăcea.

– Bine, atunci eu mă retrag, nici măcar nu mai candidez!

Mulţimea tăcea în continuare, toţi îşi ţineau capetele plecate, de parcă săvârşiseră cine ştie ce mârşăvie.

– Dar, înainte de a-mi retrage candidatura, vreau să vă spun ceva, ascultaţi-mă cu atenţie vă rog! – spuse apăsat Dumitru Mânălungă, apoi continuă: – În aceşti patru ani cât am fost primar, mi-am construit o casă cu douăsprezece camere. Mare şi frumoasă!

– Cu sudoarea frunţilor noastre! – îndrăzni să strige, Grigore Deţul.

– Aşa e, aşa e, cu sudoarea frunţilor noastre! – repetă mulţimea ca un ecou.

– Adevărat, cu sudoarea şi cu truda voastră – nu neg asta – mi-am construit nu numai casa, ci şi anexele, şi am mai şi mobilat toate camerele, mi-am asfaltat curtea şi, pe deasupra, mi-am cumpărat şi un automobil ultimul răcnet, iar neveste-mi i-am luat cele mai fine şi mai scumpe blănuri. Şi toate acestea – pe spatele vostru!

– Hoţule, tâlharule-e-e! E un hoţ! – strigă Ilie Butoi.

– Aşa e, aşa e, e un hoţ! – prinse curaj mulţimea.

– Fie cum spuneţi, recunosc, am furat din bugetul comunal ca să fac toate astea, însă acum nu-mi mai trebuie nimic de la voi, am de toate! Pentru ce să mai fur? Ori mă alegeţi, ori nu mă alegeţi, eu mi-am făcut ce avem de făcut.

– Ai supt destul truda şi sângele nostru, ca un vampir! – strigă din nou Grigore Deţul.

– Iar aveţi dreptate! Am supt destul şi am de toate. Dar acum gândiţi-vă bine: ce are Petrea Şterpelescu? Nimic?! Oare lui n-o să-i trebuiască o casă nouă, maşină, mobile? Cum o să-şi facă el ceea ce eu am deja?... Cum?... Treaba voastră, alegeţi-l pe el, eu oricum nu mai am nevoie să fur!

– Are dreptate! strigă Ilie Butoi – dacă-l alegem, Petrea Şterpelescu o să fure ca-n codru!

– Aşa e, Petrea o să fure! – repetă mulţimea.

– Atunci trebuie să ne gândim: cum vom rezolva problema? – întrebă Grigore Deţul.

– Treaba-i gata rezolvată. Să rămână Dumitru primar în continuare! – răspunse hotărât Ilie Butoi.

– Să rămână, să rămână Dumitru! – hotârî mulţimea.

Gheorghe Mămăligă privea mulţimea ca viţelul la poarta nouă, neînţelegând nimic, însă deodată îi încolţi în suflet speranţa că ar putea obţine damigeana promisă. Atunci răcni din toate puterile:

– Pe-e-etre-e-ai ho-o-oţ, o să-ă-ă fu-u-re-e-e!

–        Aşa e, aşa e, o să fure! – aprobă mulţimea.

Dumitru Mânălungă ridică dreapta-n sus, în semn că vrea să vorbească. Mulţimea amuţi.

– Oameni buni! Eu mi-aş dori încă o piscină. Dacă promiteţi că mă veţi ajuta de bună voie, ca să nu fiu nevoit să fur, atunci sunt de acord să rămân în continuare primarul vostru.

– Promitem, promitem! Cum să nu?! – strigau într-un glas Grigore Deţul şi Ilie Butoi.

– Promitem, promitem! – repetă bucuroasă mulţimea.

* * *

Seara, Grigoare Mămăligă se duse la primar după damigeana de horincă promisă. Mare-i

fu mirarea când dădu nas în nas cu Grigore Deţul şi Ilie Butoi, care ieşeau din curtea primarului,

fiecare cu câte două damigene în mână.

– Păi, domnule primar, mie-mi daţi doar o damigeană, pe când ăstora doi le-aţi dat câte două. Nu aţi văzut ce politică împotriva dumneavoastră duceau la început? Era gata-gata să mă iau la bătaie cu dânşii.

Primarul zâmbi şi-l bătu pe umăr:

– Ei, Gheorghe, Gheoarghe... Ţine minte ce-ţi spun: o politică făcută la timpul ei e mai bună decât şapte-opt bătăi!

Naşul

În memoria lui Stepan Tcaciuc

Tocmai când îmi pierdusem orice speranţă ca numele marelui meu neam (de Traistă), să

fie dus cu mândrie mai departe (eu fiind ultimul «mohican» al acestuia), muierea mi-a născut un fecior. 

De bucurie că neamul meu nu se va stinge, era să dau ortul popii. Trei zile nu am ieşit din cârciumă, trei zile i-am cinstit pe toţi. Pe prieteni şi pe duşmani, pe cei băutori şi pe cei nebăutori, într-un cuvânt, pe toţi. Trei zile m-a aşteptat biata muiere, neştiind cum să-l numească pe lăstarul neamului.

– Se va numi Stepan! am hotărât eu.

– Eu m-am gândit că vrei să-l numim Mihai, ca pe tine, pe tatăl, pe bunicul şi străbunicul tău şi aşa mai în urmă până …

– Nu! Numele de Mihai nu mai valorează nici cât o ceapă degerată, am întrerupt-o eu.    – Cum aşa? se miră biata femeie.

–        Păi aşa!.. Ia să luăm spre exemplu Uniunea Ucrainenilor din România, cum îl cheamă

pe preşedintele ei, Mihai?.. Nicidecum!.. Îl cheamă Stepan!... Dar pe deputatul ucrainenilor din România cum îl cheamă, Mihai?... Nu, tot Stepan!... Iar pe preşedintele filialei judeţene, cum îl chemă, ştii?... Îţi spun eu, tot Stepan îl cheamă! Acum a sosit timpul domniei Stepanilor.

Orişicine e Stepan ajunge mare hatman!

Nevastă-mea îşi făcu de trei ori semnul sfintei cruci, îi mulţumi Domnului pentru ascuţita şi luminata minte cu care l-a înzestrat pe bărbatul său şi l-a numit pe micuţ «Stiopca», adică Stepan.

Dar credeţi că m-am mulţumit doar cu atât... că fiul meu poartă numele marilor conducători de uniunii şi filial?… da de unde!... Prin capul meu de mare idiot (aşa se numesc cei care au idei) a trăsnit şi a fulgerat o idee genială «Ce ar fi, dacă l-aş chema pe deputatul Stepan să-l boteze pe urmaşul neamului nostru de Traistă?»

De bucurie că dovleacul ce-l port pe umeri, a fătat o asemenea idee, am intrat din nou în cârciumă, de unde am ieşit… iar peste trei zile. Şi mă lăudam… şi mă lăudam… la prieteni şi la neprieteni, cine îmi va boteza feciorul. Bieţii se uitau la mine cu gurile căscate şi cu ochii ieşiţi, de invidie, din orbite cum că eu voi fi cumâtru tocmai cu marele deputat Stepan.

– Tu ai înnebunit de tot?... s-a speriat nevasta, scăpând din mână farfuria plină cu ciorbă.

– Nu crezi că e cam mare căciula lui Monomah pentru doniţa ta?

Dar eu, încăpăţânat ca un ţap, nu am lăsat nimic din ce consideram că e al meu. Iar când a văzut, biata femeie, că mă pregătesc s-o tai la Bucureşti, să-l invit pe deputat la botez, nu a vrut să mă lase cu mâna goală, ci mi-a umplut straiţa cu poame uscate şi cu nuci, iar printre ele a ascuns şi-o sticluţă de horincă, «să vadă deputatul că noi nu suntem săraci!»
Mi-a pus straiţa pe umeri, m-a binecuvântat, mi-a tras una după ceafă să ţin minte… să nu fac cine ştie ce trăsnaie şi m-a condus la tren sfătuindu-mă:

– Ai grijă, nu cumva să te pună necuratul să cotrobăi prin straiţă, că dacă dai de sticlă … n-o mai vede deputatul!

Da necuratul… tot necurat rămâne!... Credeţi că a vrut să şadă cuminte? da de unde!... Nici n-a pornit bine trenul că m-a şi pus să cotrobăi prin straiţă. Am gustat eu o gură din

sticlă, bună horincă… tare ca focul… să dea Bunul Dumnezeu să curgă pe toate văile, pâraiele şi pârăiaşele din Maramureş!... Am gustat de două ori, de trei ori şi aşa mai departe, şi până n-am gustat-o «tâtă huc» nu m-am lăsat.

– O fi ce-o fi!.. – îmi făceam eu curaj, deşi după horinca băută nu prea aveam nevoie de el. – De unde va şti domnul deputat că nevastă-mea a pus şi horincă în straiţă?...

Astfel îmbărbătat şi liniştit m-am culcat, legănat de tren, ca pruncul în leagăn.
M-a trezit femeia de serviciu, când a venit să măture în vagon.

Am sărit ca ars întinzând mâna după straiţă, dar ia-o de unde nu-i!... A şterpelit-o cineva. Doar sticla goală parcă se uita la mine zâmbind, de pe pardoseala vagonului. I-am tras un şut cu piciorul să mă ţină minte (nu pot suporta sticlele goale), iar ea de supărare s-a descompus în zeci de cioburi.

– Huliganule, beţivule!... A început să zbiere femeia de serviciu, iar eu, de ruşinos ce sunt am rupt-o la fugă, dar după câţiva paşi m-am împiedicat şi am alunecat căzând pe peron împreună cu doi bătrâni şi un chinez.

De abia am reuşit să scap din furnicarul gării şi vorbind de unul singur, mă îndreptam spre biroul deputatului:

– Oricum nu are de unde să afle deputatul de straiţă! Da ce, parcă eu îs vinovat că mi-au furat-o ? Usca-s-ar mâinile, precum poamele din straiţă, celui ce a furat-o, ieşi-i-ar ochii din cap ca nucile din coajă!... Îi suduiam eu pe tâlhari, mergând spre deputat precum merge boul spre ORACA.

Deputatul m-a ascultat cu atenţie, a strâmbat din nas, şi-a netezit mustăţile căzăceşti, şi-a scărpinat chelia şi pe urmă m-a întrebat:

– Dar cine eşti tu, eu nu te cunosc, nici nu am auzit de tine!...

– Cum se poate?... Am zbierat eu jignit în amorul propriu. – Păi, eu sunt cel mai mare poet ucrainean şi fără mine literatura ucraineană s-ar usca precum poamele pe care… mi-am muşcat limba, ca nu cumva să mă dau de gol.

Auzind cu cine trebuia să se năşească, deputatul a zâmbit şi m-a pus să jur pe «Ucrainski Psalmii» scrise de el, că n-o să mai duc paharul la gură iar de cârciumă o să fug ca necuratul de tămâie.

Bag sama, nu-i lucru uşor să te încurci cu deputaţii. Dar ce era să fac?... Am jurat.

Întors acasă, duşmanii nu mai puteau de bucurie crezând că m-am îmbolnăvit de nu mai beau şi ocolesc toate cârciumioarele, nevasta se minuna şi se răsminuna de cuminţenia de bărbat cu care a hărăzit-o Dumnezeu, numai vecinii îmi reproşau că i-am trădat, deoarece-şi tăiaseră cocoşii. La ce să-i mai hrănească de pomană dacă eu îi trezeam în fiecare dimineaţă întorcându-mă, cântând, de la cârciumă?

Iar eu umblam umflat în pene ca un curcan. Mă întâlnesc cu primarul satului şi nici nu-l salut. Ce dacă e birău?... Va năşi deputatul la botezul pruncilor lui?... Nu va năşi!... Ei, lasă că mai vedeţi voi cine mi-s eu!...

Dar bucuria mea, din nefericire, avu picioare foarte scurte. Când m-am dus la preotul satului, să-i spun de botez, acesta a sărit ca ars:

– Nu-ţi botez nici un copil măi, păgânule, până nu vii şi nu te cununi la biserică, aşa cum o cere datina străbună!

Asta-mi mai lipsea, în rest le aveam pe toate!.. Ce era să fac?... Fuga-fuguţa la poştă, să-l sun pe deputat, să-l chem mai întâi să mă cunune pe mine, iar după aceea să-mi boteze şi copilul. 

Cine ştie ce păcate avea de ispăşit bietul om, iar eu eram pedeapsa ce a căzut asupra lui. S-a învoit, ce era să facă?... Eu  iar nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie că deputatul nu numai că-mi va boteza copilul, dar mă va şi cununa! Dar ajuns la popă, să stabilesc când pot face cununia, iar am dat-o în bară:

–        Nu te cunun, măi, păgânule că tu nu eşti botezat la biserică, precum o cere datina

străbună!...

–        Asta chiar că-mi lipsea!...Am reluat traseul spre poştă, telefon la Bucureşti şi ura!...

Deputatul s-a învoit să mă boteze, pe urmă să mă cunune şi de abia după aceea să-mi boteze copilul. Om de treabă deputatul, nu degeaba-l cheamă Stepan.

Înapoi la popă.

Alergam de nici nu atingeam pământul. Dar degeaba, căci iar am dat-o, în mama ei, de bară.

– Cum pot eu să te botez, măi, păgânule, dacă părinţii tăi n-au fost cununaţi la biserică cum o cere datina străbună ?...

Na!.. Asta-mi lipsea… sau nu-mi lipsea… ştiu eu?... N-am stat s-o mai gândesc, căci am

luat-o spre poşta, să-l rog pe deputat să-mi cunune părinţii. Dar, dintr-o dată, mi-am adus aminte că mama a trecut de mult în cele veşnice, aşa că… cu cine să-l mai cunune, pe tata?...

Am trântit nervos cu pălăria de scările poştei şi m-am îndreptat spre cârciumă. Dacă nu mă năşesc cu deputatul înseamnă că-s dezlegat de jurământ.

Şi astfel viaţa mea a reintrat în normal: când mă întâlnesc cu primarul îl salut cu respect scoţându-mi pălăria din cap, duşmanii mei au rămas dezamăgiţi văzând că nu sunt bolnav, nevasta nu se mai minunează de cuminţenia mea, iar vecinii dorm liniştiţi fiind siguri că-i voi trezi în zori întorcându-mă de la cârciumă.

Poate-i mai bine aşa căci nimeni n-o să-i spună fiului meu: «Prost popă te-a mai botezat!».