Nume de comunist

De când Marko Bogar a devenit membru al Partidului Comunist Român, s-a schimbat atât

de mult, încât nici vecinii, nici prietenii, ba chiar nici cei din familia lui, nu-l mai recunoşteau.

«Unde-i acel Marko care cânta în strana bisericii?..» – se mirau creştinii din sat.

«Unde-i acel Marko ce seară de seară venea la cârciumă şi ne turna la glume şi bancuri, de ne prăpădeam de râs?» – se întrebau consumatorii de răchie.

–        Marko, Marko, cum mi-ai orfănit tu cârciumioara, acum ce mă fac eu fără tine? – se

văita Vasilică birtaşul, a cărui cârciumă, acum, era goală precum muierea lui Adam în grădina Edenului înainte de-a muşca din măr. Căci sătenii veneau la cârciumă mai mult pentru bancurile lui Marko. Acum, dacă Marko nu-i mai calcă pragul, la ce să mai vină? Pot bea şi acasă, căci slavă cerului, fiecare are horincă!

Iar Marko, nici la biserică, nici la cârciumă… Cu alte cuvinte, nici Domnul, nici dracul nu aveau vreun câştig de pe urma lui. Şedinţele de partid şi biblioteca erau singurele locuri unde mai mergea Marko. Restul timpului citea din Marx şi Lenin.

– Nu ţi-e teamă c-o să te bată Sfântul Dumnezeu? Du-te, măi omule, la biserică şi dă acatiste să-ţi ierte Domnul păcatele – îl dojenea pe Marko nevastă-sa.

– Religia este opiu pentru popor! Destul am bâjbâit prin întuneric, acum a sosit timpul şi lumina Partidului Comunist mi-a deschis ochii şi mi-a luminat sufletul! – răspundea mândru Marko.

–        Lăudăm pe Isus! – îl salutau oamenii din sat pe Marko.

–        Lăudat să fie-n veci Partidul Comunist Român! – răspundea Marko la salutul creştin,

strigând din răsputeri de se cruceau oamenii şi-l ocoleau să nu mai fie nevoiţi să-l întâlnească.

Nici nu se obişnuise bine, nevasta lui Marko, cu capriciile comuniste ale soţului, când pe capul bietei femei căzu altă năpastă. Născu un copil. Nu, să nu credeţi că acesta era necazul, aceasta era bucurie, necazul era altul, copilul s-a născut taman în ziua sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril şi, cum era firesc după sfânta datină străbună, ea voia să-l numească pe copil Mihai-Gabriel, cu numele sfinţilor ce urmau să fie protectorii pruncului lumit, sau măcar cu numele unuia dintre ei.

–        Nici un Mihai, nici un Gabriel ! – a strigat Marko şi ca să demonstreze cât de hotărât

este, a bătut din picior, de au sunat geamurile ferestrelor.

– Cum să-l numim altfel, dacă el s-a născut de ziua acestor sfinţi? – a întrebat mirată femeia.

–        Îl vom numi Dej! – hotărî Marko.

–        Vai de mine şi de mine! – începu să se vaite biata femeie. – Nu am auzit de nici un

sfânt cu acest nume.

–        Ce-mi pasă mie de sfinţii tăi şi de biserica ta? Fiul meu va purta nume de comunist, îl

voi numi ca pe tovarăşul nostru scump şi drag!

– De ce nu-l numeşti Gheorghe – cu prenumele tovarăşului, sau cu patronimul său – Gheorghiu? Dej este numele lui – încerca să-l lămurească şi notarul, când s-a dus să facă certificatul de naştere.

–        Gheorghe şi Gheorghiu întâlneşti la tot pasul, eu vreau ca pe fiul meu să-l cheme Dej!

– lovi Marko cu pumnu-n masă.

–        Păi bine, dar… – încerca să-l lamurească, în continuare, notarul pe Marko, însă

acesta-l întrerupse brusc:

–        Nici un păi!.. Tovarăşe, eu am impresia că tu ai ceva împotriva numelui Dej!

Notarul tăcu speriat şi îi eliberă grăbit certificatul de naştere.

Dar necazurile nevestei lui Marko nu luară sfârşit. Peste doi ani născu alt prunc, tot băiat.
– Bravo, tovarăşa Palaga! Încă trei şi Partidul Comunist Român te va decora cu ordinul

«Mamă Eroină» – radia de bucurie Marko.

–        Lasă-mă în pace cu tovarăşa, eu nu am nevoie de nici un ordin comunist şi nici copii

nu mai vreau, ne ajung doi – rosti necăjită femeia.

–        Ce vorbeşti? – se supără de această dată Marko – pentru construirea socialismului

avem nevoie de braţe tinere, copiii sunt viitorul strălucit al Partidului Comunist!

– Îl vom numi Petru sau Paul, deoarece mai sunt două săptămâni până la sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel – a încercat ea, cu voce nesigură, să întrerupă discursul soţului despre viitorul strălucit al Partidului Comunist.

– Ia mai termină odată cu sfinţii tăi şi cu numele lor! – se enervă Marko.

–        Dar cum îl vom numi pe micuţ?

–        Cum să-l numim… de ce mai întrebi, de parcă nu ai şti?... Bineînţeles că-l vom numi

Dej!

–        Păi, Dej, l-ai numit deja pe Mihaiţă.

–        Să nu cumva să mai îndrăzneşti să-mi numeşti copilul Mihaiţă! Numele lui este Dej!

Iar pe acesta tot Dej îl vom numi – strigă enervat Marko.

– O, bieţii mei copii, de ce v-am mai adus pe lume, dacă nici nume de om n-o să aveţi… – a început să plângă biata mamă.

De data aceasta notarul doar zâmbi mirat şi eliberă certificatul de naştere, fără să-i mai spună ceva lui Marko. Dar când, peste următorii doi ani, Marko veni şi-i spuse că şi pe al treilea copil vrea să-l numească tot Dej, notarul îşi pierdu răbdarea:

–        Măi, omule, tu eşti nebun la cap?... Deja ai doi copii cu acelaşi nume, nu se poate să-l

numeşti şi pe al treilea tot Dej. Gândeşte-te repede la alt nume căci nu am timp de pierdut cu tine!

Luat prin surprindere de notar, Marko se pierdu cu firea şi răspunse strângând nevinovat din umeri:

– Eu vreau ca toţi copiii mei să aibă nume de comunist, iar eu alt nume de comunist în afară de Dej nu cunosc.

Notarul a stat un pic pe gânduri, s-a scărpinat la ceafă şi pe urmă i-a întins lui Marko un ziar al Partidului Comunist:

–        Caută şi tu în acest ziar, că e plin de nume comuniste.

Marko a început să citească ziarul cu mare atenţie. A stat şi a tot citit, că notarul a şi uitat de

prezenţa lui.

–        Am găsit!... – urlă de bucurie Marko, de sări şi notarul de pe scaun.

–        Aşa da! Hai, spune, ce nume ai ales? – se pregătea notarul să completeze certificatul

de naştere.

–        Bangladej ! – răspunse Marko.

Тovarăşa Parasca şi Unchiul Dănilă

– Acum Hafiţa stă în faţa Dreptului Dumnezeu şi-I povesteşte toate mârşăviile şi

toate faptele tale murdare pe care le-ai săvârşit, nemernico!... – i-a spus odată Paraskăi, Unchiul Dănilă fiind beat criţă.

–        Ei, las’ că-ţi arăt eu ţie! O să te satur eu de Dumnezeu!... – l-a ameninţat Paraska pe

Dănilă.

A doua zi, după ce s-a trezit din beţie, Dănilă se văita şi se căia de cele spuse, dar ce mai putea face? Vorbele n-ai cum să le mai întorci. Ştia el bine că Paraska nu o să-l ierte, ci se va răzbuna crunt, dar până la urmă, împăcându-se cu gândul, aştepta în ficare zi să-şi ispăşescă pedeapsa.

Mult nu a trebuit să aştepte, căci într-o noapte, Paraska l-a «mirosit» că fierbe horinca, în pârâul de la capătul grădinii.

Nu s-au ivit bine zorii şi Paraska deja bătea, cu zarvă multă la uşa şefului de post, de parcă năvăliseră peste sat tătarii.

Ce s-a întâmplat? – întrebă speriat şeful de post, frecându-şi ochii.

– Veniţi repede, tovarăşe, căci vecinul meu, Dănilă Harbuz, acest duşman al Partidului Comunist, toată noaptea a fiert horinca! – a raportat Paraska frecându-şi mâinile de bucurie.

– Trebuia să mă anunţaţi mai repede, acum, până ajungem, poate să şteargă toate urmele şi nu o să avem dovezi! – i-a reproşat tovarăşei şeful de post.

– Nu vă faceţi probleme tovarăşe, eu am văzut în ce loc a ascuns damigenele cu horincă, îmbrăcaţi-vă repejor, eu până atunci fug să-l trezesc pe tovarăşul secretar de partid!... – a rostit pe nerăsuflate Paraska.

Mergând spre casa lui Dănilă, Paraska le-a povestit tovarăşilor cum a văzut cu ochii ei pe acesta îngropând două damigene pline cu horincă, pe care a fiert-o toată noaptea, sub doi meri, chiar în mijlocul grădinii lângă claia de fân.

Şeful de post, la început, numai aşa, «de ochii lumii», a început să caute prin casă, apoi a cotrobăit şi prin şură pe urmă şi-a băgat mâna şi prin căpiţele de fân până a ajuns la cei doi meri indicaţi de tovarăşa Paraska.

–        Ia, adu mătăluţă, cetăţene Harbuz, o cazma şi sapă sub acest măr!... – a poruncit,

zâmbind cu gura până la urechi, şeful de post.

Dănilă îndată aduse cazmaua şi începu să sape cu mare grijă de parcă căuta cine ştie ce comoară preţioasă, până a scos din gropă o damigeană de zece litri. Şeful de post înhăţă damigeana şi-l privi pe Dănilă, care rânjea la el dezvelindu-şi dantura cariată.

–        Îţi arde de râs, banditule! Habar n-ai cum o să râzi tu la urmă!

–        Ba, eu cred că am habar – încerca să se apere Dănilă.

–        Gura, imbecilule! Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu tovarăşul şef de post?! – a

zbierat secretarul de partid.

–        Ia sapă repede şi sub mărul celălalt!

Dănilă a început să sape şi sub celălalt măr, de sub care a scos încă o damigenă de zece litri.

Paraska, ascunsă după gardul viu, chicotea de bucurie.

–        Aşa... Iar acum, după ce avem corpul delict, mătăluţă, cetăţene Harbuz, eşti arestat şi

o să mergi cu noi! – spuse cu o mare satisfacţie în glas şeful de post.

–        Tulai Doamne, da ce am făcut de vreţi să mă legaţi ! – zâmbi fericit Dănilă, de

parcă tocmai primise vestea că a câştigat la loterie.

–        Ia numai fă pe prostul!... Toată noaptea ai fiert horinca şi asta-i interzis de lege.

–        Poate am fiert, poate nu am fiert… dar fără dovezi nu mă puteţi aresta! – spuse cu

îndrăzneală Dănilă.

– Ia te uită ce deştept eşti! Păi damigenele acestea ce sunt, nu sunt dovezi? Mai mari dovezi nici nu-mi trebuie pentru a te aresta! – strigă enervat şeful de post.

– Şi ce lege, mă rog, vă dă dreptul să arestaţi oamenii pentru că ţin apa în damigene?... – îl pufni râsul pe Dănilă.

–        Ce tot îndrugi acolo, crezi că eu n-o să gust din damigene?

–        Gustaţi sănătos şi o să vă convingeţi că damigenele sunt pline cu apă! – continuă să

Zâmbească Dănilă.

–        Şeful de post a gustat din ambele damigene şi l-a privit mirat pe Dănilă, cam aşa cum

l-au privit evreii din Cana Galileii pe Domnul Isus transformând apa în vin.

– Tovarăşe secretar, ori mi se pare mie, ori damigenele sunt, într-adevăr, pline cu apă, gustaţi vă rog şi dumneavoastră!

–        E apă tovarăşe, apă chioară – spuse convins secretarul de partid.

–        Ce v-am spus eu? Iar dumneavoastră nici una, nici două mă arestaţi – ia reproşat

Dănilă..

–        Naiba să te ia, cetăţene Harbuz! Dar ia spune mătăluţă, de ce ai îngropat

damigenele sub aceşti pomi?

–        Aceşti doi meri, i-a sădit taică-meu, iartă-I, Doamne, păcatele! – şi-a făcut Dănilă semnul crucii. Tare bun a mai fost, se mai întorcea acasă, din când în când, beat ca un porc, dar…

– Ia nu-mi îndruga verzi şi uscate, ci explică-mi pe scurt, de ce ai îngropat damigenele sub aceşti meri? – strigă şeful de post.

– Tocmai asta vreu să vă explic. Taică-meu a adus aceşti meri, pe jos, tocmai din Sarasău, că pe aicea nu prea erau pe atunci…

–        Naiba să te ia, împreună cu tatăl tău şi cu merii voştri, mie spune-mi scurt şi la

obiect de ce ai îngropat aceste damigene umplute cu apă!

–        Păi, taică-meu, să-l ierte Sfântul Dumnezeu…

–        Arde-l-ar focul iadului, pe tac-tu şi pe tine împreună cu el! – îşi pierdu răbdarea

tovarăşa Paraska, ascunsă după gardul viu.

– Înainte de a muri – continuă Dănilă – m-a pus să jur cu mâna pe Sfânta Evanghelie, că apa în care o să-i scald trupul neînsufleţit am s-o pun în două damigene şi apoi am să le îngrop sub aceşti meri aduşi de el tocmai din Sarasău. Ce era să fac? Trebuia să-l ascult pe taica, fiindcă tare bun a mai fost, cu toate că se mai îmbăta ca un porc – ba îl lăuda, ba îl vorbea de rău, pe răposatul său tată.

Dar cine să-l mai asculte? Amândoi tovarăşii care tocmai traseră câte o duşcă din spălătura mortului, alergau ţinându-se de burţi şi vărsau de le ieşeau ochii din cap.

Chiar în acea zi, şeful de post şi secretarul de partid au fost internaţi la spital, amândoi bolnavi de hepatită. După ce s-au externat, nici în ruptul capului nu au vrut să se mai întoarcă înapoi în satul tovarăşei Paraska, pe care Partidul Comunist a exclus-o din rândurile sale.

Cât despre unchiul Dănilă, mai fierbe şi acum horincă, dar tot pe ascuns, să nu-l vadă Paraska, cu toate că nu mai e interzis. Dar cine ştie… «vrăjitoarea de Paraska e în stare de orice!»

Tovarăşa Parasca

De tovarăşa Paraska se fereau toţi oamenii din sat. Fugeau să nu se întâlnească cu ea, precum fuge necuratul de tămâie. Toată lumea, de la cei mici, până la cei în vârstă, o ocoleau făcând semnul sfintei cruci, şoptind «Tatăl nostru» şi scuipând în sân.

Oricine a avut de-a face o singură dată cu tovarăşa Paraska, acela sigur nu o va uita toată viaţa lui, ci îi va sfătui pe toţi, să nu aibă nici o legătură, fie bună, fie rea, cu aceasta.

În primul rând, Paraska era membru al Partidului Comunist Român, însă nu aşa, de ochii lumii, cum era Ion al lui Pupăză, sau Ilie al Cucului, care au devenit membri PCR, după ce s-au întors de pe front: Ion fără un picior, iar Ilie fără un ochi. Amândoi participau la şedinţele de partid, plăteau cotizaţia lunară şi atât!... Nu, tovarăşa Paraska nu a fost o astfel de comunistă, ea a fost o comunistă înrăită, o comunistă din cap până-n picioare: în venele ei curgea acel roşu sânge comunist, inima ei bătea în ritmul comunist, ea respira comunismul.

–        Partidul Comunist conduce paşii noştri rătăciţi! Fără Partidul Comunist, noi nu

valorăm nici cât o ceapă degerată, fără Partidul Comunist ne-am zbate, cu toţii, ca peştele pe uscat şi am pieri, – explica tovarăşa Paraska, oricui, pe cine întâlnea pe stradă.

Oamenii se fereau să nu se întâlnească cu ea, ca să nu fie nevoiţi să-şi spurce urechile cu predicile ei comuniste însă, stând la coadă după pâine sau după petrol lampant nu aveau ce face, erau nevoiţi să asculte cu mare atenţie, cu foarte mare teamă şi cu o ură de nedescris în suflet, prorociile tovarăşei Paraska despre viitorul strălucit al Partidului Comunist şi s-o aprobe dând din cap precum gâscanii, că are dreptate.

A nu asculta ce zice tovarăşa Paraska era tot una cu a vorbi ceva rău împotriva partidului. Cel care ar fi îndrăznit să n-o asculte cu atenţie era pe loc categorisit de către tovarăşa Paraska, duşman al Partidului Comunist Român.

«Ferească-l Dumnezeu, pe acel om!» – îşi făceau cruce cu limba bieţii oameni, speriaţi, să nu observe tovarăşa. – «Asemenea om mai bine şi-ar lega o piatră de gât şi s-ar arunca în lacul Coştiuiului!»

În al doilea rând, de mătuşa Paraska, se temeau oamenii şi din cauză că nu credea în

Maica Domnului, nici în Fiul lui Dumnezeu şi nici chiar în Creatorul cerului şi al pământului – Sfântul Dumnezeu Tatăl. Şi ca să-şi demonstreze necredinţa, păgâna Paraska scuipa pe Sfânta Răstignire a Domnului nostru Isus.

«Trăzni-te-ar Sfântul Dumnezeu, din înaltul cerului» – şopteau paralizaţi de spaimă bieţii creştini.

– L-a văzut cineva, vreodată, pe Dumnezeu?... Nu L-a văzut nimeni, pentru că nu

există!... blasfemia Paraska, iar celor prezenţi li se oprea inima-n loc de spaimă.

–        Pe Dumnezeu L-au inventat preoţii!... L-au scormonit de sub unghie, ca să aibă cu ce

speria lumea ce băjbâie prin întuneric, – striga Paraska, completând discursurile sale cu câteva citate din operele lui Marx, Engels şi Lenin, pe care le-a memorat ca să vadă «prostimea creştină» cât de mult i-a iluminat mintea Partidul Comunist.

Singura care nu se temea de tovarăşa Paraska, era bătrâna Hafiţa. Aceasta, unde o întâlnea, o scuipa şi o blestema:

–        Conduce-te-ar partidul tău comonist la dracu-n praznic, dar-ar sfântul Dumnezeu

să-ţi putrezească oasele în groapa Pereslopului iar sufletul să-ţi ardă-n focul veşnic al iadului! Mira-s-ar lumea de capu-ţi comonist! – striga din răsputeri Hafiţa şi căzând în genunchi lua Sfânta Cruce, săruta pământul care «ne hrăneşte pre noi păcătoşii» şi o suportă pe «bezbojniţa» de Paraska.

–        Bătu-te-ar!... – începea s-o blesteme, cu o listă lungă de sfinţi, proroci, apostoli şi

mucenici, aşezaţi în ordine alfabetică, începând cu patriarhul Avraam şi terminând cu sfântul Zebedeu, tatăl fiilor tunetului, după care începea să invoce, ca să cadă asupra capului păgânei, toate toioagurile sfinţilor, toate săbiile de foc ale serafimilor, clopoţelul de aur cu care cheamă Sfântul Dumnezeu îngerii la cină, ba chiar şi grebla cu care sfinţii îngeri adună dimineaţa stelele de pe sfintele ceruri. După aceea, bătrâna Hafiţa trecea la altă categorie de blesteme, invocând toate forţele văzute şi nevăzute ale iadului, începând de la Scaraoţchi până la ultimul slujitor al împărăţiei întunericului. Cu toţii erau invitaţi s-o pedepsească pe «leorva comonistă». Tot fumul şi flăcările iadului, toate cazanele umplute cu catran şi smoală, toate furcile şi coarnele diavolilor cădeau pe capul «procletei». Lumea nu mai putea de bucurie când se nimerea ca Hafiţa s-o întâlnescă pe tovarăşa Paraskca.

Cât nu ar fi dat, biata Paraska, să se răzbune pe Hafiţa, pentru toate obidele, batjocurile şi blestemele răbdate. Ce-i drept, a încercat ea să se răzbune reclamând-o la partid şi la miliţie. A dat-o şi în judecată la împăciuirea locală, apoi a declarat-o, în câteva rânduri, duşman al Partidului Comunist şi al poporului la şedinţele de partid, dar în zadar… Nimeni nu vroia să o pedepsească pe «răzvrătita» de Hafiţa. Niciunul din tovarăşi nu i-a luat, măcar o dată, o singură dată apărarea, în faţa bătrânei. Nici tovarăşul şef de post, plutonierul adjutant Fedia Caşcavaliuk, nici tovarăşul secretar al organizaţiei comunale de partid Mitea Capustaniuk nu vroiau s-o pedepsească pe baba Hafiţa, pe care tot satul o iubea pentru curajul şi isteţimea ei.

Hafiţa şi-a dovedit curajul şi isteţimea, încă de pe vremea când au intrat ruşii în sat şi au agăţat portretul lui «batiuşka» Stalin pe peretele Sfatului Popular.

–        Spune-mi, rogu-te fain, domnucule copitan, cine-i aiesta sfânt, din sfânta

«zobrajenie?» – făcându-şi cruce şi împreunând mâinile ca pentru rugăciune, a întrebat bătrâna Hafiţa, pe unul dintre ofiţerii ruşi, ce se plimba ţanţoş, prin faţa primăriei.

–        Mamaşa ieta estie Iosif Visarionovici Stalin, care vriea gonit din ţara voastră pe

neamţ rău! – răspunse mândru ofiţerul sovietic.

–        Sfânt, sfânt, sfânt eşti tu Iosipe şi cum naiba te mai cheamă, care ai alungat nemţii

din ţara noastră, acum milueşte-ne pre noi încă odată şi alungă-i şi pe ruşii care ne pustiesc ţara, ca lăcustele Eghipetul!... –  întindea Hafiţa mâinele împreunate spre portretul lui Stalin.

Starostele satului, care a auzit întâmplător, rugăciunile femeii, s-a făcut mai alb decât varul, iar ofiţerul rus s-a holbat la ea ca viţelul la poarta nouă, a scuipat furios şi s-a dus scărpinându-se în ceafă.

Degeaba i-a ameninţat tovarăşa Paraska, ba pe şeful de post, ba pe secretarul de partid, că va face plângere împotriva lor, la tovarăşii de la judeţ, dacă n-o pedepsesc pe baba Hafiţa, că nici unul dintre ei n-a luat vreo măsură împotriva bătrânei. Atunci, Paraska a hotărât să-i înveţe minte pe tovarăşii care degeaba mănâncă pâinea Partidului Comunist, şi nu iau nici o măsură împotriva duşmanilor poporului şi a început să-i critice ba pe unul, ba pe altul la şedinţele de partid, că nu-şi fac datoria faţă de partid, căci sub nasul lor, pe toate izvoarele şi părâiaşele, se fierbe horinca şi se taie viţeii…

Atât tovarăşul Caşcavaliuk cât şi tovarăşul Capustaniuk, ştiau foarte bine ce se fierbe şi ce se taie în sat, căci din acel fiert şi tăiat, cam un sfert intra în burţile lor mari şi rotunde, ca de muieri gravide, de aceea amăndoi strângeau, nevinovat din umeri, prefăcându-se că nu au habar despre ce vorbeşte tovarăşa Paraska.

Văzând că nici de această dată tovarăşii nu iau nici o măsură împotiva babei Hafiţa, Paraska a trimis căteva rapoarte tovarăşilor de la judeţ, care şi-au aplecat urechea la plângerile ei, au trimis o comisie la faţa locului şi i-au schimbat pe «obdielarii de tovarăşi» în altă localitate punând în locul lor doi tovarăşi de nădejde care ascultau orbeşte de tovarăşa Paraska, amendând pe toţi aceia, pe care ea avea necaz. Pentru oamenii din sat au venit vremuri amar de grele.

Numai pe bătrâna Hafiţa nu s-a putut răzbuna Paraska, deoarece aceasta, isteaţă cum a fost întreaga-i viaţă, repejor a tulit-o în lumea drepţilor, însă nu înainte de a o mai «blagoslovi» odată pe «bezbojniţa comonistă» şi, în semn de mare respect pentru aceasta, s-a pleznit de trei ori peste fundul gol, pe care l-a dezvelit pentru ochii tovarăşei.

Baba Hafiţa

Motto:

«Şi, din nedreptate-n nedreptate,

Nu ştiu cum se face că, la noi,

Tot ţăranii le plătesc pe toate,

Chiar primind pământul înapoi.»

                                                  (Adrian Păunescu)

Două săptămâni întregi au umblat Pavel Păpădie şi Petrea Ferigă după baba Hafiţa să o înscrie în Cooperativa Agricolă de Producţie «Unirea». Dar, degeaba, baba fugea de cooperativă ca necuratul de tămâie, ducându-i de nas, de azi pe mâine, de mâine pe poimâine şi aşa mai departe, până la paştele cailor.

– Ce comunişti sunteţi voi şi cum îndepliniţi o sarcină de partid, dacă nu sunteţi în stare să lămuriţi o babă să se înscrie în cooperativă – le-a reproşat secretarul Organizaţiei Comunale al Partidului Comunist Român, Mitică Cimbrişor.

– Hoaşca asta bătrână e mai a dracu’ decât însuşi necuratul, tovarăşe secretar!.. Noi mergem la ea de trei ori pe zi şi o dată la prânz, dar nu ştim pe unde naiba o poartă dracu’… e de negăsit – spuse necăjit Petrea Ferigă.

– Nu mă interesează cum o înscrieţi, e treaba voastră, dar eu vreau ca până poimâine baba să fie înscrisă-n cooperativă, e clar? –se răsti Mitică Cimbrişor.

–        E clar, tovarăşe sectretar! – răspunseră întru-n glas Păpădie şi Ferigă.
A doua zi, înainte de cântatul cocoşilor, tovarăşii băteau la uşa babei. «Bateţi şi

vi se va deschide!» – grăieşte Cuvântul Domnului, dar degeaba băteau ei, căci nu le deschidea nimeni. Bătrâna Hafiţa o tulise de acasă înaintea lor.

Ce să facă bieţii tovarăşi?...

S-au aşezat pe prispa casei şi s-au pus pe aşteptat, chiar de-ar fi să o aştepte zi şi noapte, ei tot vor aştepta!

Şi aşa, ba povestind, ba sforăind de sunau geamurile, îşi îndeplineau tovarăşii sarcina încredinţată de câtre partid. Baba Hafiţa se întoarse abia către seară. Cu desaga pe umeri şi cu un băţ lung, pe care l-ar fi invidiat însuşi patriarhul Avraam, i-a privit pe bieţii tovarăşi, precum sfânta Varvara pe mucenici, şi începu să-i aburească:

– Vai de mine şi de mine, ce musafiri mândri mă aşteptă şi eu nu-s acasă!.. Rogu-vă

fain să mă iertaţi… Da poftiţi vă rog în casă, poftiţi!.. – îi invită baba deschizând larg uşa.

Tovarăşii, rupţi de foame, de abia târându-şi picioarele, au intrat şi s-au aşezat pe scaune.

– Da cu ce să vă omenesc? Am slăninuţă afumată şi cârnaţi, am cumpărat şi pită albă, proaspătă, se va găsi şi-un păhăruţ de horincă – zâmbi şiret bătrîna – mintenaş, numai să aduc o zidere de apă proaspătă!...

Cu gândul la slănină şi cârnaţi, ba pe deasupra şi la un păhăruţ de horincă, tovarăşii au început să-şi înghită saliva de-le trozneau urechile. Şi au îngiţit în sec până după miezul nopţii, căci bătrâna nu s-a mai întors cu ziderea.

A doua zi, tovarăşii, precum partizanii sovietici prin munţii Tatra, aşteptau ascunşi în porumbul din grădina babei, până au prins-o.

–        Da’ ce să caut eu, maică, o babă proastă şi săracă printre tovarăşii deştepţi şi bogaţi?

Nu am nici vacă, nici purcel, doar portretul lui Stalin pe perete – spuse oftând bătrâna.

–        Aveţi pământ, copii nu aveţi, n-o să puteţi lucra singură pământul, gândiţi-vă

bine!.. – o lămureau tovarăşii.

– Mai lăsaţi-mă să mă gândesc... şi aşa nu mai am mult de trăit, că deja mi-am cam mâncat mălaiul, iar după ce mor, puteţi să mă-nscrieţi unde vă pică vouă bine!

Nu au reuşit bieţii tovarăşi s-o înscrie pe babă în colectiv. S-au întors ca opăriţi să raporteze tovarăşului Cimbrişor eşecul lor.

– Sunteţi nişte terchea-berchea, cum o să luptaţi voi cu adevăraţii duşmani ai comunismului, dacă nu aţi fost în stare să lămuriţi o babă?... – tuna şi fulgera tovarăşul Cimbrişor.

– Am s-o înscriu eu!... – zâmbi tovarăşa Neghină Paraska, pe care tot satul o numea – «tovarăşa Pauker» pentru marea-i dragoste faţă de partidul comunist.

Şi tovarăşa Paraska, chiar a reuşit s-o înscrie pe bătrână în «Tovărăşie». Ce-i drept printr-un şiretlic, dar... «pentru atingerea înaltelor idealuri scopul scuză mijloacele!» aceasta era filozofia tovarăşei Parasca.

– Mătuşico eu strâng semnături pentru ca să nu dărâme comuniştii biserica din sat!.. – minţi, şireată ca o vulpe, tovarăşa.

– Vai, blestemaţii de comonişti, dărâma-i-ar Sfântul Dumnezeu de pe faţa pământului, să-i dărâme!.. – s-a speriat bătrâna. Da’ eu draga mătuşii nu cunosc carte, cum pot să mă iscălesc?

– Puneţi degetul aici în cerneală… aşa, – o ajută pe bătrână, – şi acum îl puneţi aici pe

lista asta. Aşa, gata!... – spuse mulţumită de mârşăvia-i făcută, tovarăşa Neghină.

–        Bravo, tovarăşa Parasca! Sunteţi o adevărată comunistă, nu ca ăştia doi… – o lăuda

tovarăşul Cimbrişor. Dar bucuria succesului a fost de foarte scurtă durată, căci imediat după ce tovarăşii au arat şi au semănat porumbul pe pământul babei Hafiţa, aceasta i-a dat în judecată pe «hoţii de comonişti» că-i prădaseră pământul.

Întâmplarea nu le-a plăcut tovarăşilor de la judeţ.

– De ce i-ai dat în judecată pe tovarăşi dacă dumneata, mătuşico, te-ai înscris de bună voie şi nesilită de nimeni în cooperativă?... Văd aici amprentele degetului tău!... – i-a spus judecătorul la proces.

– Vai de mine, domnucule, eu nu m-am înscris în nici o cooperativă!.. Dar buleandra asta comonistă mi-a băgat degetul cu de-a sila-n cerneală şi pe urmă, tot cu sila mi l-a pus pe această ţâdulă.

– Nu se poate aşa ceva, tovarăşa Parasca este o tovarăşă cinstită şi de nădejde – a sărit ca ars tovarăşul Cimbrişor.

–        N-o credeţi tovarăşe judecător, nu am silit-o eu, s-a înscris de bună voie – a

protestat tovarăşa Neghină.

– Vai de mine, domnucule judecător!... Dacă eu vroiam să mă-nscriu în cooperativă, atunci iscăleam cu numele meu, că eu cunosc mai multă carte decât buleandra asta... – spuse bătrâna şi apropiindu-se de masa judecătorului, luă tocul din călimară şi, pe o coală de hârtie, îşi scrise numele şi prenumele atât de caligrafic încât judecătorul a fluierat de uimire.

Toată sala a izbucnit într-un hohot de râs.

Judecătorul i-a pedepsit verbal pe vinovaţi şi i-a sfătuit să fie altă dată mai prudenţi cu candidaţii la «Unirea».

Epistolă câtre mos Nicolae

Epistolă câtre mos Nicolae
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de mihai traista [mihaylo ]

2009-12-06  |     | 

Dragă moș Culae!

 Eu nu ți-am scris niciodată și niciodată nu ți-am cerut nimic, dar tu tot mi-ai adus. În copilărie îmi aduceai dulcuri, acum din cauza ta am diabet, de carii și dentist nici nu-ți mai pomenesc. Pe urmă mi-ai adus o sanie iar eu am intrat cu ea într-un pom, de mă mai doare și azi în cot. Mi-ai adus și schiuri, mamă-măiculiță câte trânte am mai tras, când pe stânga când pe dreapta, de acolo mi se trage și orintarea mea politică - când cu stânga, când cu dreapta, mai bine picam în fund. Când mi-ai adus bicicletă de bucurie mi-am băgat piciorul în ghips. Iar când mi-ai adus calculatorul m-am apucat de scris. Crezi dragă moș Culae că mi-ai făcut vreodată, vreun bine? Da de unde...
Iar anul acesta, mare pezevenghi îmi mai ești, măi, dragă moșule. Te-ai gândit să-mi aduci alegeri prezidențiale, ce să fac cu ele moșule?.. Dar dacă tot îmi aduci un președinte, adu-mi unul bun și vezi să nu-i alegi după chelie sau după ge(o)ană și sprănceană. Dar nu prea ai de unde alege, bietul de tine! 

Iepuraşul colindător

Departe de forfota și gălăgia satului, în adâncul liniștit al bătrânei păduri, animalele se pregăteau să întâmpine Sfânta Seară de Crăciun. În micile și călduroasele căsuțe, gospodinele se învârteau în jurul sobelor pregătind Sfânta Cină, gospodarii îi ajutau întreținând focul și aducând lemne sau apă din izvor, iar copilandrii se distrau îngânând pe sub nas urăturile și colindele învățate de la bunicuțele lor în serile lungi de toamnă.

Iepurașul Vântură-Lume a învățat multe colinde și urături de la bunica sa Iepuroaica-Urechioaica, dar la ce-i folosesc, dacă tatăl său Iepurilă-Urechilă nu îl lasă să iasă afară și tot dă înainte cu ”Ești încă micuț”. Iar mama sa, împreună cu bunica tot repetă cuvintele tatălui său, ba pe deasupra l-au poreclit Vântură-Lume, iar lumea vânturată de el se poate zări prin fereastră.

Oftând din greu Iepurașul Vântură-Lume privea prin fereastră cum brazii voinici își îndoaie vârfurile sub bătaia vântului, scuturându-și de pe umerii săi verzi mii și mii de steluțe argintii care dansau prin văzduh sub razele lunii, de parcă erau dirijate de mâna unui dansator priceput, fermecând privirea micuțului Vântură-Lume. Acest peisaj nocturn din împărăția iernii, îl ispitea ademenindul să iasă afară.

”Ești încă micuț”, își aduse aminte de cuvintele tatălui său.

– O să vă dovedesc eu odată pentru totdeauna, când o să mă întorc cu tolba plină de bunătăți, că nu mai sunt un Iepuraș-Coconaș ci un adevărat Vântură-Lume, cum m-ați și poreclit de altfel, bombăni Iepurașul întinzând mâna după tolba veche și peticită ce stătea agățată de un cui pe perete.

Și astfel profitând de neatenția celor din casă – ciuști în tindă, prin ușa crăpată, iar de acolo afară și pe aici ți-e drumul!

Trezindu-se singur în mijlocul pădurii dese și întunecate, începu, cam nehotărât, să chibzuiască la cine să meargă în colindat.

La Vecinul-Lup n-o să meargă, că acesta o să-i dea friptură de berbec... La Vecina-Vulpe dacă s-ar duce ar primi aripioare sau pulpițe de găină... S-ar duce la Mistrețul-Colțuros, dar și acesta nu are decât știuleți de porumb... La Arici iar nu se va duce, deoarece acesta are prostul obicei de a-l îmbrățișa și întotdeauna îl înțeapă cu acele sale... S-ar duce la Veveriță, dar nu va reuși să se cațăre până la căsuța acesteia, iar dacă o să-l audă colindând o să-i arunce colo două-trei alune, sau o nucă și ”Noapte bună!”. Nu, o să se ducă la Unchiul-Mormăilă, nici nu e atât de departe. Trebuie să cotească la stânga, imediat după căsuța lor, pe urmă să treacă prin poieniță, iar acolo sub bătrânul stejar se află casa Ursului. El a fost și astă vară împreună cu bunica în ospeție la acesta. Unchiul-Mormăilă are un butoi uriaș plin de miere și multe, multe butoiașe și vase de lemn pline de dulcețuri de zmeură, fragi și mure. M-m-m ce bune au fost! Iar Unchiul-Mormăilă e bun la inimă și foarte darnic, îl tot îmbia cu de toate, ba îl puse și pe genunchi și îi povesti o poveste frumoasă.

– Primiți colindătorii?... strigă Iepurașul cât îl ținu gura când ajunse lângă căsuța Ursului.

– Mor-r-r, mor-r-r, mor-r-r... se auzi în loc de răspuns.

– Ia te uită la Unchiul-Mormăilă, deja sforăie de cu seară, dar lasă că-l trezește colindul meu, zâmbi șiret Iepurașul și începu colindul:



Eu sunt micul iepuraș

Am fugit peste imaș,

Prin zăpadă și nămeți

Ca să-mi dați tot ce aveți:

Miere dulce de albine,

Mure, zmeură, afine,

Cozonac și turtă dulce,

Tolba plină, cât pot duce...



– Mor-r-r, mor-r-r, mor-r-r... continua să sforăie Unchiul Mormăilă.

”Nu m-a auzit, Unchiul-Mormăilă e bătrân, poate și surd, va trebui să colind și mai tare”, gândi Iepurașul și trase adânc aerul în piept pregătindu-se să repete colindul, dar deodată auzi vocea Bătrânului-Stejar:

– Degeabă pierzi vremea copile, că Mormăilă nu-ți va da nimic!

– Cum nimic? se răsti supărat Iepurașul. Păi Unchiul-Mormăilă e cel mai bun și cel mai darnic din toată pădurea.

– Nu de dărnicia și bunătatea lui e vorba copile, că e bun și darnic asta o știm cu toții, dar cum Gerilă suflă un pic de brumă peste pădure, Mormăilă se pune pe somn și doarme până îi gâdilă buricul razele Soarelui de Primăvară. Acum nu-l trezești nici dacă tragi cu tunul.

Când auzi bietul Vântură-Lume i se umplură ochii de lacrimi. El spera să își lingă lăbuțele de miere, iar acum se întoarcea acasă înghițind în sec.

I se făcu milă Bătrânului-Stejar de micuțul Vântură-Lume și strigă în urma lui:

– Hei iepurașule nu ai vrea să-mi colinzi și mie un colind?

– Păi tocmai am colindat Moș-Stejare, nu ai auzit nici tu ca și Unchiul-Mormăilă, spuse necăjit Iepurașul.

– De auzit am auzit, numai că, dragul moșului, tu ai colindat pentru Nea-Mormăilă nu pentru mine.

– Păi tu moșule ce o să-mi dai, că în afară de ghindă...

– O să vezi ce-ți va da moșul, după ce o să-i colinzi, îi făcu cu ochiul Stejarul.

”De ce să nu-i colind și moșului, doar pentru asta am fugit de acasă, păcat că o să mă întorc înapoi cu tolba goală”, oftă iepurașul și începu colindul:



Eu sunt micul iepuraș

Am fugit peste imaș,

Prin zăpadă și nămeți

Ca să-mi dați tot ce aveți:

Miere dulce de albine,

Mure, zmeură, afine,

Cozonac și turtă dulce,

Tolba plină, cât pot duce...



– Foarte frumos mi-ai colindat iepurașule, iar acum bagă lăbuța în scorbura mea și umple-ți tolba cu tot ce vei găsi acolo, zâmbi șiret Bătrânul-Stejar.

Marea îi fu mirarea iepurașului când începu să scoată de acolo tot felul de bunătățuri, de la tot felul de fructe uscate până la bomboane de ciocolată învelite în tot felul de hârtii colorate.

– De unde ai atâtea bunătățuri moșule? întrebă mirat iepurașul.

– Eh, hoțomana de gaiță, toată vara a furat de prin sat de la copii și tot a ascuns în scorbura mea.

– Și dacă vine după ele? Se întristă deodată iepurașul.

– Da de unde? Întotdeauna uită ascunzătorile sale, acum precis plânge pe undeva pe o cracă.

Iepurașul abia a reușit să ducă tolba plină acasă.

– Pe unde ai hoinărit Vântură-Lume? îl întrebară acasă, îngrijorați de dispariția lui.

– Am fost la colindat, că nu mai sunt micuț! Spuse cu mândrie Vântură-Lume și puse tolba plină de bunătățuri pe masă.