Neguţătorul de smântână

            Deşi afară era încă întuneric de nu puteai să-ţi dai seama dacă e dimineaţa de joi sau e dimineaţa de vineri, deşi cucoşii încă nu cucurigaseră, unchiul Fedea deja înjura de mama focului toate pietrele ascuţite de pe Drumul Târgului, peste care călca cu picioarele desculţe.

Pe el nu-l putea păcăli întunericul, ştia foarte bine că este dimineaţa de vineri, deoarece în fiecare vineri dimineaţă pleca spre târg cu două cofe de smântână. Ş-apoi dacă ar fi fost şi dimineaţa de joi, unchiul Fedea ar fi călcat tot pe aceleaşi pietre ascuţite, ar fi tras tot aceleaşi înjurături şi ar fi şoptit tot aceleaşi rugăciuni şi asta datorită, în primul rând drumului care avea aceleaşi pietre ascuţite atât în dimineaţa de joi, cât şi în cea de vineri, iar  în al doilea rând unchiul Fedea folosea în fiecare dimineaţă aceleaşi înjurături şi aceleaşi rugăciuni şi pân’ la urmă îi era indiferent că el nu stătea cu smântâna în târg alături de muierile de pe Valea Izei, deoarece avea muşteriii săi şi toţi aleşi pe sprânceană, „numa doftori, advocaţi şi puliţişti” că doară n-o să care el cofele pân’ la Sighet pentru nişte terchea berchea, coate goale sau frânari de la chefere, aceştia nu au decât să târguiască de la muierile din târg.

– Ministeriu mă-ti de uliţă! Că într-o zi mi-oi rumpe pticioarele p’ăn gropti, da bine şi aşe, că de n-aş cunoaşte-o pă de-rost mi-aş rumpe capu, mama ei de treabă! – bombănea unchiul Fedea între un „Crez” şi un „Tatăl nostru”, dar de rupt nu-şi rupea nici picioarele nici capul, căci cunoştea drumul spre târg, cum cunoştea orbul Moşko drumul spre havre ovreiască, căci în fiecare vineri: „haida cu desagii-n gârbiţă la târg, iar de acolo înapoi acasă, flămând ca un câne, tu’i ceapa mă-sii de treabă!”

„Nu care cumva să uiţi că-i vinerea azi! Vi-ne-rea!... Auzâtu-m-ai tu să nu care cumva să îndrăzneşti..., că te bate sfântu’ Dumnezeu care le vede pe toate!” – îl povăţuia în fiecare dimineaţă de vineri mătuşa Măria, ceea ce îl supăra pe unchiul Fedea atât de tare, că primul sfert de drum uita de rugăciuni, de gropi şi de pietre ascuţite, dedicând toate înjurăturile mătuşii Măria:

– Hoaşca  bătrână, atâta ştie: „Nu care cumva să uiţi!...” Uitar-ar Dumnezeu s-o scrie în cartea traiului cel veşnic! Uitar-ar mortea de ea să uite de mironosiţă afurisită!... Bătu-o-ar grebla lui Dumnezeu cu care adună stelele de pe cer şi clopoţelul cu care cheamă îngerii la utrenie...

Dar la dus, dacă era cum era, la întors era  jale mare. Maţele unchiului Fedea chiorăioau de foame mai ceva ca o ceată de pisici în luna lui mărţişor, picioarele i se înmuiau, iar în faţa ochilor i se aşternea ceaţă.  De multe ori se aşeză pe iarbă şi lingea cofele sau ulcioarele de smântână de străluceau mai ceva decât coifurile războinicilor romani, după care se jura pe sfânta Varvara din Bocicoiul Mare şi pe sfântul Anton din Coştiui că  le spălase la fântâna din Sărata, că nu mai putea înainta din cauza roiului de muşte, care zburau după el, din cauza hârburilor nespălate.

– Spălate-ar vecinii rece şi întins pe masă de hârbăreţ nimicitor şi ruinător ce eşti!... De parcă eu nu puteam să le spăl şi apa s-o dau la purcel?... – lua foc mătuşa Măria.

Dar într-o vineri, mare noroc a dat peste unchiul Fedea, i-a pus Dumnezeu mâna în cap nu alta, căci se întoarse acasă mai sătul decât vierul notarului, cu banii în buzunar şi cu cofele nespălate... – minunenea minunilor!

Când duse smântâna la domnul „puliţist” Ioşca, nevasta acestuia i-a dat o pâine neagră şi tare ca piatra din cariera Oblazului.

–        Poate aveţi acasă purceluşi, Fedor-baci? – îl întrebă femeia.

–        Avem, avem, bistoş avem! – se grăbi s-o asigure unchiul Fedea, ca nu cumva

„Doamne fereşte!” să se răzgândească şi să nu-i dea pâinea.

            Mulţumind pentru pâine, unchiul Fedea o zbughi pe uşă afară,  „dar bat-o norocu’ de pituce”, că nicicum nu putea să muşte cu cei doi dinţi ai săi din ea.

            – Apăi bat-o căpăstrul pe cuconiţa puliţistului că-mi dete o pită... – bozgănea unchiul Fedea încercând să rupă un colţ din pâine. După îndelungi sforţări reuşi şi bucuros scobi tot miezul, dar cât miez poate să aibe o pâine uscată?... Unchiului Fedea tocmai i se deschisese pofta de mâncare, dar totodată cu ea îi trecuse prin căpăţână o idee năstruşnică şi din câţiva paşi se opri în mijlocul târgului, lângă o găzdoaie, rumenă, grăsuţă, rotundă ca un dovleac. Muierea şedea între două butoaie şi din când în când striga:

–        Smântână proaspătă! Luaţi smântână proaspătă!...

Unchiul Fedea se apropie de ea şi întinzând pâinea scobită ce se asemăna perfect

cu un ulcior şi prefăcânduse că duce mâna la buzunar după bani, spuse răspicat, aşa cum vorbesc oamenii grăbiţi ce nu au timp de pierdut prin târguri:

–        Ia-n toarnă-mi şi mie aici o literă de smântână!

Femeia bucuroasă îi turnă o ulcică de un litru, dar smântâna dispăru în coaja

pâinii, exact cum dispare apa în pământul secetos. A mai rămas puţin pe fund.

            – Apăi vomule-muiere bună, aci şohan nu-i o literă de smântână! Ai vrut să mă celuieşti, nu mai iau smântână de la tine! – spuse hotărât unchiul Fedea şi răsturnă smântâna rămasă pe fundul pâinii în butoiul femeii.

            – Bată-te Dumnezeu de rondioş împuţit! Eu am crezut că-i om de omenie, iar el uite ce mi-o făcut... – strigă femeia în urma unchiului Fedea care poate nici nu o auzea, căci coaja uscată de pâine se prefăcuse într-o gustoasă plăcintă, iar printre degetele unchieşului picura smântână...

Poruncile Domnului

            Despre unchiul Fedea nu se putea spune că era prea-prea bocotan, dar la fel nu se putea spune că ar fi foarte-foarte siromah, nu era nici boltăgiu dar nici şuşăgaş nu  era. Nici nu i se îndoiau şaranţurile podului sub greutatea grânelor, dar nici vântul nu-i şuiera

„Învârtita de pe Iza” prin podul casei. Cu toate că avea iosag doar cât să-şi întoarcă spurcatul iapa, dar în schimb avea de toate. În grajd rumega vaca Floare cu viţelul ei, în coteţ guiţa godacul Mişu, în ţarc behăiau ca două capre, caprele Ţiţura şi Miţura iar prin curte cotcodăcea cloţa Cuculeana îngrijindu-se de cele nouă ghemotoace galbene ale sale, alungându-şi suratele prin toate cotloanele, nici măcar pe ţanţoşul de Petrea nu-l lăsa să se apropie prea mult, cu toate că acesta impunea mare respect prin pintenii săi galbeni şi prin câte un puternic şi răstit „Cu-cu-ri-gu-u-u!”.

            Ei cam aşa arăta găzdăşagul unchiului Fedea, cât despre livadă şi grădină ce să mai vorbim, se găseau de toate ca în grădina raiului – rânduri-rânduri,  straturi-straturi legume şi zarzavaturi: ceapă, ţelină, spanac, castraveţi şi păstârnac, ardei, roşii, leuştean, praz, ridichii şi magheran, linte, lobodă, gulie (scriu în versuri, mai să fie!)...

Iar varza?...                      

Avea unchiul Fedea o varză... de rămâneau caprele duse pe gânduri, cam o jumătate de zi când o vedeau. Nici vărzarii din Câmpul Lung nu au văzut aşa varză mare.

            Gurile rele cleveteau şi flecăreau tot felul de plăsmuiri şi scorneli pe seama verzei unchiului Fedea, ba că unchiul Fedea e bosorcoi şi bosorcăneşte varza, ba că are un soi de varză adusă din Buda, ba că udă varza cu apă din iazul ielelor, pe care o aduce în noaptea de Sânziene, dupe ce se scaldă fetele codrului şi câte şi mai câte.

            Unchiul Fedea râdea pe sub mustaţă de toate palavrele ce le băsneau muierile pizmăreţe, pe care dacă le întrebai primăvara unde se duc îţi răspundeau fudule, că merg să cumpere răsaduri de varză, iar dacă le puneai toamna aceeaşi întrebare, răspundeau că merg să cumpere varză „că anul acesta nu s-a făcut deloc”.        

– De  parcă anul trecut, sau anţărţ s-o făcut la careva dintre ele? – râdea unchiul Fedea.

Dar într-o dimineaţă de toamnă, când unchiul Fedea ieşi în grădină să se bucure de varza lui, era cât pe aici să treacă la Domnul, cu alte cuvinte mai, mai să-şi dea obştescul sfârşit – cineva îi furase şase căpăţâni de varză. Şase!... Nu una, nu două, nici şapte sau opt ci şase!...     

Unchiul Fedea se uita tembelizat de durere la cocenii verzelor şi încetişor, de abia mişcându-şi buzele, începu să pomenească numele Domnului:

– Bată-i Dumnezeu sfântul de hoţi!... Tăia-i-ar capetele taman aşe cum îmi tăiară ei mie vărzuca!... Dar lasă că vă prind eu, cu mâna me’ vă omor... ’tu-vă... – şi urmă o serie de sărbători, obiecte şi canoane bisericeşti, toate cinstindu-le pe mamele hoţilor care au adus pe lume «aşe potlogari».

Toate aceste «blagosloviri» unchiul Fedea le adresase în direcţia dealului Osoi, că «numa de acolo putea să vină hoţul, dar lasă că...» – ameninţă unchiul cu pumnul în direcţia osoienilor.       

            Trei nopţi la rând a stat unchiul Fedea ascuns într-o căpiţă de coceni de porumb, nemişcat ca sfântul Ioan Nepomuc – ocrotitorul minelor de sare, în capela sa de pe malul Lacului Sărat. Trei nopţi a ciulit urechile, strângând în mâini un ciomag, pregătit cu mare dragoste, pentru spinarea hoţilor. De abia în a patra noapte, aproape spre cântatul cocoşilor, se ivi şi multaşteptatul hoţ, pe care unchiul Fedea îl recunoscu „ozon-perţ”.

           – Păi acesta-i deacul Ilie Rozmarin! – şopti speriat unchiul. – Ia te uită la el, behăie în strana bisericii ca un ţap, dar nu se dă înapoi de la furtişaguri, no amu-i amu!... – strânse unchiul Fedea cu putere ciomagul.

            Nebănuind ce «blagoslovenie» îl aşteaptă, diacul Ilie Rozmarin îşi pregăti liniştit sacul, scoase de după brâu o seceră şi începu să taie varza, căpăţână după căpăţână bolborosind:

            – Prima, Doamne iartă-mă! A doua, Domne iartă-mă! A treia... A şasea Doamne iartă-mă! A şaptea, nu fura!... – se opri deacul, la a şasea căpăţână de varză.

            – Ia te uită, îsta fură fără să încalce poruncile Domnului!... No las’ că amu te ’oi bate şi eu după poruncile Domnului! – şopti furios unchiul Fedea şi sări-n afară din căpiţă se năpusti asupra hoţului.

            Ciomagul şuieră prin văzduh ca locomotiva mocăniţei, apropiindu-se de halta Fedorivnei, şi loviturile căzură pe spinarea deacului care, la început, crezu că-l trăzni fulgerul cerului.

            – Prima, Doamne ajută! A doua, Doamne ajută! A treia, Doamne ajută, A patra Doamne ajută! A cincea, să nu omori! – strigă unchiul Fedea şi aruncă nervos ciomagul, pentru că poruncile Domnului nu îi dădură voie să-i tragă deacului «batâr un ciomag pentru fiecare căpăţână».

–        No ş-amu carăte de aci, că de te mai prind, jur că încalc porunca Domnului! –

scuipă cu năduf unchiul Fedea.

Colacii de Paşte

În noaptea de dinaintea Sfintei Învieri, unchuiul Fedea nu închisese un ochi, bietul de el. Dar şi aşa moţăind cu ochii aproape deschişi, visă de câteva ori că mestecă din miezul alb al colacilor pascali.

Ieşi de câteva ori până în tindă şi se uită cu mare jind spre masa pe care se odihneau doi colaci. Unul mare cât roata carului, altul mai mic ca o pălărie oşănească, dar amândoi frumoşi şi rumeni luceau ademenitor sub razele lunii.

– Măi, măi bată-vă norocul, da frumos mai luciţi, de parcă v-a dat baba cu lac, – înghiţi în sec unchiul Fedea.

Ah, ce ar mai fi rupt o bucăţică de colac... ce ar mai fi mestecat din miezul lor galben şi dulce... Dar la asemenea faptă barbară unchiul Fedea nu se încumeta.

Deşi nu ţinuse întreg postul, că de multe ori se furişa ca o pisică spre afumătoarea din curte, unde ciugulea din ficare cârnaţ, aruncând pe urmă toată vina pe «potlogarii de brăbeţi», unchiul Fedea ştia foarte bine că Dumnezeu Sfântul «pupa-i-ar el tălpile» îl vede, dar Dumnezeu drăguţul e bun şi milostiv, şi îi va ierta această vrere nesăbăduită, «...iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea...», – şoptea unchiul furişându-se afară din afumătoare. Mătuşa Mărie să nu-l vadă că atunci «Caput!... Amin!...», l-ar beşteli ca pe o albie de porci, iar a doua zi ar şti toată Fedorivna că «bezbojnicul de Fedea a huzdupat cârnaţi în postul Paştelui».

Biruind ispita de a rupe din colaci, unchiul Fedea, a doua zi de dimineaţă îşi făcu semnul crucii, puse desagii, în care mătuşa Mărie aşezase cu mare grijă colacii şi porni spre biserică ca să sfinţească pasca după cum o cere datina pravoslavnică lăsată din moşi-strămoşi.˜

Toată slujba unchiul Fedea stătu ca pe ghimpi, se tot muta de pe un picior pe altul de parcă era cucoşul bătrânei Varvara, iar când preotul stropise cu busuiocul şi peste desagii lui, alergă cu ei în spate, în sus pe pe Dealul Cornului, ca prunc mic. De abia în vârf se opri să-şi tragă sufletul.

– No aşe, m-oi hodini o ţâr’ ş-apoi oi porni cu Dumnezeu înainte, că pân’ acasă nu mai am mult...

Dar până să pornească «cu Dumnezeu înainte», necuratul îl puse pe unchiul Fedea să scoată din desagi colacii ca să se mai minuneze de ei «că tare faini mai erau!».

– Aşe colaci faini n-o adus nimeni la sfinţit, iar burjuiul de Makovei se uita ca milogu-n straiţă la colacii mei. Ha-ha-ha... Neam de neamuֹ’ lui n-o văzut aşe colaci! – şoptea bucuros unchiul Fedea. – Ia uite ce frumoşi sunt!... Mânca-i-ar unchiul să îi mânănce de colăcei. Unu-i mare, altu-i mic, de zici că-i mama cu pruncuţu’...

Dar bietului unchi Fedea nu îi fusese dat nici măcar să guste din frumoşii săi colaci, că tot minunându-se de ei, împinse cu vârful opincii colacul mic care îl atinse pe cel mare şi o luară amândoi la vale sărind din piatră în piatră până în pârâul Fedorivnei, de unde se auziră două pleoscăiturii, ce-i drept una mai puternică, iar alta mai slabă.

La început unchiul Fedea vru să se arunce după colaci să-i prindă, dar asta ar fi fost adevărată sinucidere, aşa că ce-i mai rămase de făcut decât să-şi tragă una «în numele tatălui» şi să şoptească oftând:

–        Când o auzi Măria, mă beleşte de viu!...

Dar mătuşa Măria nu era chiar aşa de rea cum o credea unchiul Fedea.

– Ce s-a dus pe apa Fedorivnei, nu se mai întoarce veci! Las că pun de o coleşe şi-ţi fac şi o  ratotă cu jumări şi cărnaţi de-o să te lingi pe degete.

Unchiului Fedea nu-i venea să creadă că scăpase atât de ieftin. Se aşeză pe prispa casei şi se adânci în gânduri.

–        Hai la masă şi nu te mai necăji! – se auzi, din casă vocea mătuşii.

–        Iacă nu mă mai necăjesc, dar de mirat mă tot mir, – răspunse unchiul Fedea.

–        Şi de ce te miri atât? – apăru în uşă mătuşa Mărie.

–        Păi nu mă mir de colacul cel mic, că-i mic şi prost, da’ mă mir de cel mare, ce

sărea mai tare decât cel mic, de ai fi zâs c-o bolunzit nu alta, – spuse unchiul Fedea şi intră în casă unde îl aştepta pe masă mămăliga aburindă şi omleta cu jumere şi cârnaţi.

Sfânta cină

– Sfântă Născătoare Fecioară Mamă, Curată-Preacurată şi Neprihănită Marie, – se ruga în genunchi, unchiul Fedea, cu mâinile întinse spre icoană. –Îndrum-o Măicuţă spre fapte bune şi dă-i înţelepciune şi minte limpede ca să pună horincă pe masă. Dacă nu pune uiaga de litru, batăr o ueguţă de jumate. S-o ‘căpăţânat mărhoia de babă şi pace! Frământa-o-ar guta şi frasul s-o frământe!... Priveşte şi Tu Precisto ce masă bogată!... Mai ceva ca la domnul advocat Ignat. A pus de toate: hribi cu ai, cu mâna mea le-am cules, hât până sub Obcina lui Iancu am fost după ei, de era să-mi rupă gaci potăile lui Bolohan, rupe-i-ar lupi în bucăţi să-i rupă, zamă de făsule cu moare de curechi, picioci în bloadăr cu oloi, leveş de prune cu rişcaş, acritură de buraci cu crastaveţi, cepuţă prăjită cu harbuz, păstăi fierte, găluşte de post cu hrişcă, coleaşa bună, de zici că-i de aur, a făcut şi pancove, şi scoverzi cu magiun... De toate a copt, a fiert, a prăjit, că-i harnică ca o bâză de miere, să-i dea Sfântu Dumnezeu sănâtate şi putere! Dar o ueguţă de pălincă pe masă n-ar pune, tune dracu-n cârcă ei de bosorcoie, că-i căpoasă ca o capră răioasă!... continua să se roage unchiul Fedea către icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, care, parcă zâmbind misterios, privea când spre masa încărcată cu bucate, când la mâinile întinse spre ea.

Zâmbetul misterios al Precistei îi dădea mari speranţe unchiului Fedea. Parcă îi chezăşuia că dorinţa lui se v-a îndeplini şi că bătrâna va pune pe masă “o ueguţă de pălincă”. Atunci ridicând vocea a început să se roage şi mai fierbinte:

– Odată pe an e Sfânta S’ară de Crăciun, Precisto! Odată pe an, Măicuţo,

prăznuim lumirea Spăsitorului nostru, cum se poate Preacurato una ca asta?... Cum se poate să-L prăznuim fără pălincă?... Păi, nici colinda pe uscat nu merge!... Ai milă de mine Precisto! Dacă nu-s vrednic de o litră, atunci batăr de o jumate... Dacă nu pune, cotoroanţa, horincă din prune de toamnă, atunci batăr să pună din cea de gogoneţe, pe care mi-a afumat-o horincarul, afuma-l-ar Belzebut în gheenă, să-l afume de bitangă! Horincuţa curgea curată ca lacrima ceriului. Dar-ar Domnu să curgă pe toate păraiaşele şi de sub toate pietrele! îşi făcu unchiul semnul crucii. Când am întors-o a doua oră, eu îi spun: “Griji Ştefane de spală bine cazanul!”, iar el: “Nu mă povăţui tu pe mine!”, povăţui-l-ar Luţiper, să-l povăţuiască!... “Eu, odată am spălat cazanul?!” Şi uită-te cum l-a spălat căcănarul, spăla-l-ar vecini rece!...

– Cum e Tanda aşa-i şi Manda – s-au turlăcit, amândoi, ca nişte dihanii şi au spurcat horinca, iar acum pilangiul ăsta, dă toată vina pe horincar, şopti de sub masă mătuşa Maria, unde se ascunsese cu damigeana de horincă, tocmai când unchiul Fedea intra ca să se roage Sfintei Fecioare. Tom’na când am vrut să torn în uiagă l-o adus aghiuţă. Dacă ar fi văzut damigeana... Bună ziua! Ar fi fluierat în ea până mâine. Că ăsta nu ştie ce înseamnă – ho! Bea ca bou’ apă, iar a doua zi – “beteagă de uiagă”. Suge ca o lipitoare. Şi-i un om atât de bun şi de hireş, că-ţi vine să-i pupi tălpile, da când pune gura pe uiagă, gata… îţi vine să-l pui în sclimpuş la afumat, – un bedaş şi pace!...

–        Sfântă Născătoare Fecioară Mamă, Curată-Preacurată şi Neprihănită

Marie! Oare nu-i păcat ca într-o s’ară ca asta, lângă asemenea bucate, să un ai pălincă pe masă?!... Dacă nu o litră, atunci batăr o jumate... Dacă nu din prune de toamnă, atunci batăr din cea de gogoneţe. S-a ‘căpăţânat bosconiţa şi pace! Priveşte şi Tu Precisto!.. A copt, a fiert, a prăjit, că-i harnică ca o furnică, să-i dea Sfântu Dumnezeu sănâtate şi putere! Dar pentru o ueguţă de pălincă trebuie să-mi rod genunchii, rode-o-ar guta de freanţă!...

– Roagă-te, roagă’ şi bate mătănii nătărăule! Om bătrân cu minte slabă, degeaba ai surit că atâta minte ai în cap, cât o găină-n cur, şoptea de sub masă mătuşa Măria.

–        Batăr o jumate, dacă un o litră Precisto! Dacă nu din prune de

toamnă…

– Da un fârtai nu ţi-ar fi bugât? spuse cu voce subţire, ca de copil,

mătuşa Măria.

Unchiul Fedea înlemni. Vru să fugă, dar frica i-a ţintuit genunchi de podea. Cu ochii holbaţi la icoană, arăta ca nevasta biblicului Lot prefăcută într-un stâlp de sare. Nu putea nici să răsufle.

Dar frica încetul cu încetul începuse să dispară şi unchiul îşi veni în fire. A înţeles totul. A zâmbit bucuros şi certându-l cu degetul pe Pruncul din

braţele Maicii Domnului, a spus co o voce nespus de blândă:

– Tu copilaşule, nu te băga în treburile celor mari, Maica Precista ştie mai bine cât trebuie să-mi dea.

Dulăul

Aşa mare dulău cum era Doctor al unchiului Fedea, nu avea nimeni în toată Fedorivna. Ce-i drept mai aveau gospodarii câini mari, dar câine atât de mare şi de bun, adică atât de rău, cum era Doctor, nu avea nimeni.

Ciobanii din sat îl tot băteau mereu la cap să le vândă lor dulăul, însă unchiul Fedea nici nu voia să audă:

– Cum să-mi vând eu pretinul... Că aşe pretin bun nu am avut tătă viaţa me. Doctor ar rupe oricui grumazul pentru mine! – se fălea unchiul Fedea.

Odată, trecând cu turma pe lângă curtea lui, nişte ciobani din Dorna au vrut să-i dea trei oi în schimbul dulăului.

– Dă-le potaia măi omule! Ce haznă ţi de ea? Cioban nu eşti, lupii nu ne dau târcoale, hoţii nu ne calcă...

– Potaie eşti tu, muiere nebună! – strigă la ea unchiul Fedea şi le făcu semn ciobanilor că Doctor e prietenul lui şi nu-l schimbă pe nimic în lume.

Şi nu-l dădu!

Nu-l dădu atunci, dar îl dădu peste două zile lui Gavrilă Rădăcină, din satul vecin, pentru doi litri de horincă.

– Ai bolunzit de tâtul hucului!... – începu mătuşa Mărie – alaltăieri nu ai vrut să-l dai pe tri oi, ş-amu l-ai dat pe două chile de creangă, bat-o nevoia s-o bată, că numa’ la creangă îţi stă capu’!...

–        Ho, bugăt!... Bolunzit-ai tu muiere, au ce ai?... Din Dorna nu s-ar fi întors veci

dulăul, dar de aici din Sărata, mâine-i acasă – zâmbi şiret unchiul Fedea.

Şi întradevăr a doua zi dimineaţă, când unchiul Fedea  se trezi Doctor îl aştepta în mijlocul curţii dând prietenos din coadă.

O săptămână umblase, bietul Gavrilă Rădăcină la unchiul Fedea, ca acesta să-i înapoieze ori câinele, ori horinca însă unchiul Fedea o ţinea una şi bună: «Câinele nu s-a întors înapoi, iar târgu-i târg!»

Spre nenorocul unchiului Fedea, tocmai când Gavrilă Rădăcină îl crezu şi se gândi să nu-l mai tulbure, Doctor, ascuns în şură lătră cu glasul său grav.

– Bată-te Dumnezeu de lotru! – înjură Gavrilă şi-l lovi pe unchiul Fedea cu pumnul în piept.

–        Măi, măi Gavri’ da ce te-o apucat, cred că nu m-ai lovit doar aşe... în glumă...

–        Păi tu crezi că mie-mi arde de glume? – strigă furios Gavrilă.

–        No, atuncea-i bine, că nici mie nu-mi plac glumele.

Auzind asemenea răspuns, pe Gavrilă îl pufni râsul.

– Apăi tu Gavrilă... eu îţi dau înapoi horinca şi să nu crezi cumva că eu am vrut să

te fur, că eu am vrut doar să văd de se întoarce dulăul acasă.

– Te cred măi Fedea, zâmbi Gavrilă. De aceea l-ai şi ascuns în şură!

La biserică

            Toată lumea din Fedorivna îl ştia pe unchiul Fedea ca pe un creştin, ce nici în ruptul capului nu ar fi lipsit duminica de la biserică. Aşa şi era!

De la biserică, unchiul Fedea nu prea lipsea, dar nici nu prea îi erau cunoscute canoanele şi ritualurile bisericeşti, pentru că în timpul sfintelor slujbe el medita la caprele sale, la iarmarocul din Sighet, la cârciuma lui Şchiopu... ba câteodată îl împingea necuratul  şi medita şi la... dar să lăsăm asta. Să nu-l dăm de gol, că de află cumva mătuşa Măria, va fi vai de zilele lui.

După cum am mai spus, unchiul Fedea habar nu avea de cele bisericeşti, se pricepea la tradiţiile credinţei pravoslavnice cum se pricepe lupu la astronomie – urlă la stele şi atât! Astfel într-o noapte, înainte de Înviere se duse bietul unchieş, cu vreo două sângepe de horincă în scăfârlie şi cu una în jeb, la Prohodul Domnului.

Când ajunse în curtea bisericii, preotul în fruntea procesiunii, înconjura biserica şi oprindu-se în faţa uşii lovi cu crucea în ea cântând după cum cerea sfânta litanie:

– Deschideţi, mai-mari – porţile voastre, şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă, ca să intre Împăratul slavei.

– Cine este Acesta Împăratul slavei? – se auzi dinăuntru vocea piţigăită al diacului.

– Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. – continuă preotul dialogul litaniei.

Unchiul Fedea văzând că diaconul nu-i deschide uşa preotului, începu să fiarbă de mânie: «Măi, măi... da se poate ca un nimuric de diac să nu-i deshidă uşa popii?!... Da poate n-o şti cine-i la uşe...» se mai potoli un pic unchiul Fedea.

– Deschideţi, mai-mari – porţile voastre, şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă, ca să intre Împăratul slavei – bătu pentru a doua oară preotul cu crucea în uşă.

– Cine este Acesta Împăratul slavei? – se auzi pentru a doua oară vocea diaconului.

– Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei... – continua preotul, însă unchiul Fedea, clocotind de furie, nu-l mai auzea...

Un singur lucru nu putea  să înţeleagă: «Cum, Doamne iartă-mă, bolândul de diac nu recunoaşte vocea preotului?... Au nu vre’ să-i deschidă?...» gândi unchiul Fedea şi atunci strigă puternic cu o furie de nedescris:

–        Dechide uşa ’tuţi paştele lu’ moaşă-ta că-i popa la uşe, bă-ă-ă!...

Predică

Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Şi cum era el curios din fire, vrând să vadă şi să audă tot, îşi făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu,  printre neamurile care îşi boceau răposatul.

Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, şopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creştinească şi ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deşartă este viaţa omului, ca şi frunza pomului, că anii trec şi omul cu fiecare zi se apropie de groapă şi din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.

– Gândeşte-te omule şi te împacă cu Domnul în anii tinereţii tale, căci la bătrâneţe...

            «’tui ceapa mamii ei de viaţă, că dreaptă cazanie mai grăişte popa», – scrâşni unchiul din dinţi şi cu ochii plini de lacrimi se uită ţintă la preot. Preotul văzând câtă atenţie îi acordă acest om necunoscut lui îl privi şi el drept în ochi, continuându-şi predica:

–        Cine eşti tu omule şi ce rost ai pe această lume?!...

Unchiul Fedea crezând că preotul i se adresase lui personal, strigă cât îl ţinu gura:

–        Eu părinte, sunt Fedea din Fedorivna şi mă grijesc de capre!