Ranița de soldat

–        ’tu-i ceapa mamii ei de viață, că m-o udat de totu’ totului!... Ptiu!... Da ce mai toarnă

măi frate... potop nu alta!... De parcă s-or rupt toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis stăvilarele cerurilor, cum grăiește sloava lui Dumnezeu... bodogănea Andrei al lui Frunză de sub deal, strângând  puternic coada toporului, de parcă se pregătea pentru luptă cu stihiile naturii ce-l amenințau din înaltul cerului.

            Nici nu se înserase bine, dar cerul era atât de întunecat, încât abia se zăreau norii înspăimântați rostogolindu-se, goniți parcă de tunete și fulgere. Rafale de ploaie mânate de vântul ce urla ca o haită flămândă de lupi îi biciuiau fața, pieptul, picioarele... dar ce mai conta?... Oricum era ud leoarcă, apa îi curgea șiroaie pe obraji, îi intra în ochi și în gură, din când în când se scutura împrăștiind stropi în jurul său, cum fac câinii după ce ies din apă. Parcă îi venea mai ușor dacă arunca vorbe de obidă ploii, deși nu prea i-ar fi păsat de ea, dacă nu ar fi fost tunetele care parcă zguduiau pământul din temelii. Își aduse aminte de Ilie a lui Ștroblea, cum îl trăznise fulgerul, de l-au îngropat vecinii în pământ ca să scoată «corentul» din el și își făcu semnul crucii.

–        No, Doamne ferește!... Acuma de m-ar trăzni, cine ar ști de mine să mă îngroape ca să

scoată corentu din mine?... Aici aș pieri, în mijlocul drumului ca un câine, m-ar găsi mâine dimineață și ar cotcodăci muierile că am crăpat beat. Da eu de când am plecat de acasa, ia că poimâine o să fie șase luni, nu am pus gura pe uiagă[1] și la pădure-i lucru greu, ’tu-i ministeru’ mamii ei treabă!  sporovăia în continuare cu ploaia Andrei al lui Frunză de sub deal.

            Simțea cu fiecare pas cum îi pier puterile, iar ranița din spate i se părea din ce în ce mai grea. Nu îi plăcea să umble cu desaga după el cum făceau ceilalți țapinari. «Desaga-i treabă de muiere», râdea deseori de ortacii săi.

«Ce-i drept, e bună de purtat frunze de buraci[2] pentru porci în ea, da’ să mergi la lucru cu desaga?...».

Deși ranița lui arăta ca vai de mama ei, – peticită și răspeticită, dar totuși era o raniță nu desagă, și nu orice raniță ci raniță de soldat din Armata Roșie! Despre asta mărturiseau curelele din piele pe care când le ungea cu untură de bursuc și sclipeau la soare de îți e mare dragul să te uiți la ele.

Două zile a cosit lazul[3] bătrânului Ștefan Pătrovai pentru raniță, două zile!

«Ai bolunzit de tot măi, bărbate! Pentru cârpa asta ai tras două zile la coasă, de parcă nu am avea desagi?... O să umbli cu ranița ca pușcătorii de iepuri», îl certă Năstaca. Dar lui nici că îi păsa de vorbele muierii. Ce știu muierile? Numai desagi și iar desagi. Bătrânul Pătrovai a făcut războiul cu această raniță în spate, iar Năstaca, una-două – «cârpă», «’tu-i coropișnița mamii ei de treabă!»

Se și certaseră cu bătrânul Pătrovai pentru raniță. Acesta, după o săptămână începu să bată cărarea spre pârleazul lui și să o ceară înapoi:

«Dă-mi ranița lu’ Frunză, ți-oi plăti bine pentru că mi-ai cosit, numa’ dă-mi-o îndărăt, fi bun!»

Credea că și-a găsit nărodul, că al «lu’ Frunză de sub deal» e cocon mic să se joace cu el: «ia ranița, dă-mi ranița».

«Moș Ștefane, nu mă colboti la cap, că nu ți-am cosit pentru bani, ști bine! Târgu-i târg!», reteză vorba bătrânului.

Dar bătrânul, parcă nici nu-l auzea:

«De ai ști al lu’ Frunză, cât de dragă mi-e ranița ceea... am luptat pe front cu ea, o țineam ca amintire, a-min-ti-re! Înțelegi al lu’ Frunză? Am purtat în ea toate bucuriile și necazurile, cât a ținut războiul...»? oftă din greu bătrânul.

«Dăcă ți-o fo’ atât de dragă ranița, atunci de ce ministeru’ mamii mă-sii mi-a dat-o atât de ieftin?... Ți-aș fi cosit și o săptămână pentru această a-min-ti-re!», se răsti la bătrân.

«Nu te răscocora la mine al lu’ Frunză, că-s om bătrân și te-o bate Dumnezău! Nu știu unde mi-o fo’ capu’ când ți-am dat ranița?... De mi-o dai îndărăt ți-oi plăti ca pentru o săptămână de coasă, ce zici al lu’ Frunză?...»

«Eu zic că de îmi mai treci odată pârleazul să-mi ceri ranița, ’oi uita că ești om bătrân ș-oi smulge un par din gard, asta zic moș Ștefane!...»

Bătrânul își șterse ochii cu mâneca cămășii, smiorcăii de câteva ori din nas și se duse. De atunci nici la «Lăudăm pe Isus!» nu îi răspundea lui Andrei, numai ofta din greu trecând pe lângă el.

Deodată i se făcu milă de bătrân.

–        ’tu-i ceapa mamii ei de raniță! De parcă nu puteam cumpăra de la alt veteran sau de

la vreun pușcător?...  Trebuia să i-o dau îndărăt și gata! Da’ eu ca un prăpădit: «pun paru’ pe dum’ata moș Ștefane! Da’ ce focu-i atât de grea ranița de parcă aș căra droburi de sare în ea?... Că nu am decât o bucată de clisă[4], cinci kile de fărină[5], bocanci pentru ăl mic și un svetăr[6] pentru Năstaca. Bine că am învelit fărina în sac de nailon, da de nu s-o înmuia... Ptiu, ce vreme! Dar nu mai am mult, după Cotul Oblazului, trec puntea peste pârâu și de acolo, deja cum aș fi acasă, își făcea curaj Andrei.

            Apropiindu-se de Cotul Oblazului, auzii vuietul sălbatic al pârâului, pe care în zilele secetoase puteai să-l treci încălțat fără să-ți uzi încălțările. Iar acum, plescăind din valuri, ce se loveau de malurile abrupte, gemea ca o fiară turbată. La lumina fulgerelor, al lui Frunză văzu cum în goana sa nebună duce pe coamele valurilor copaci smulși cu tot cu rădăcină, răgălii uriașe de bușteni și crengi, căpițe de fân și Dumnezeu sfântul mai știe ce... Văzu cum sălciile tremură legănate de vântul puternic și îl apucă spaima.

            Făcându-și semnul crucii părăsi drumul și coboră poteca spre puntea ce trecea peste pârâul care împărțea satul aproape în două jumătăți egale. Dar în loc să simtă sub picioare lemnul punții simți cum se prăbușește în gol, cum îl trage adâncul și îl înghit valurile învolburate, reci, murdare... Mâinile i se zbătură în gol încercând, parcă să prindă întunericul, dar valurile l-au prins în dansul lor sălbatic învârtindu-l ca pe un fir de pai.

            «’tu-i ceapa mamii ei de viață!... Asta-i tot, pier!...», gândi al lui Frunză cu o spaimă de nedescris, amestecată cu tristețe și cu pustietate în suflet.

            Dar în lupta cu moartea omul câteodată se dovedește capabil să atingă imposibilul. Când valurile l-au săltat în sus el se aruncă cu toată puterea înainte, spre malul opus. Simți cum un buștean îi lovi cu putere ranița, însă în loc să-l tragă după el l-a întors doar, astfel încât reuși să se agațe cu mâinile de el. Asta a și fost salvarea lui, căci bușteanul, împreună cu el, s-a întors de-a curmezișul pârâului, agățându-se cu vârful de rădăcinile salciilor, iar pe urmă se lipi de mal asemenea unei ambarcațiuni. Al lui Frunză lăsă bușteanul și se prinse de rădăcinile salciei.

            Dar asta încă nu însemna salvarea lui. Înspăimântat și sleit de puteri, văzând doar cercuri luminoase jucându-i în fața ochilor, cu mâinile înțepenite de frig și cu ranița grea ce îl trăgea la fund, de abia reușea să se țină de rădăcini. Ah, dacă ar fi putut să se descotorosească de raniță, ar mai fi avut șanse. Dar pentru asta trebuia să-și desprindă pe rând, mâinile de pe rădăcini. Îi era frică că nu va putea să se țină cu o singură mână. Dar ce se întâmplă?... De undeva de sus, au început să cadă peste el pietricele amestecate cu nisip. Își ridică privirea în sus și zări în întuneric o siluetă ce cobora spre el.

–        Gata, s-a isprăvit, încep să bâguiesc[7]! șopti cu spaimă al lui Frunză, aducându-și

aminte cum povesteau bătrânii că cei ce sunt în primejdie, înainte de moarte bâguiesc văzând tot felul de izbăvitori. Strânse puternic ochii, apoi îi deschise din nou. Nu, nu bâguia. Cineva cobora la el, să-l salveze. «Cine să fie?», se întrebă, simțind cum prinde noi puteri. A reușit să-și elibereze umărul stâng din chinga raniței și acum, ținându-se bine cu stânga, încerca să-și elibereze și umărul drept. Fără raniță și cu ajutorul salvatorului ce cobora la el, avea șanse mari să se cațere pe mal. «Da’ cine o fi blagonosețul?[8] », îi trecu din nou prin minte, după ce se simți liber de povara raniței care alunecă în valuri din spatele său.

            Atunci la lumina fulgerului văzu deasupra sa chipul palid al bătrânului Ștefan Pătrovai. Al lui Frunză întinse mâna sigur că acesta îl va ajuta, dar bătrânul parcă nici nu îl văzu, sări și se scufundă în valuri după raniță.  

* * *

Când Andrei al lui Frunză de sub deal se trezi, soarele era sus pe cer, apropiindu-se de amiază. La început nu-și dădu seama ce s-a întâmplat cu el, dar dând cu ochii de ranița murdară și udă, la fel ca și hainele de pe el și-a adus aminte totul.

–        O bolunzit de tăt moșu’ Ștefan, în loc să mă ajute pe mine să ies, s-a aruncat în valuri

după raniță...», se bucura ca un copil, căci odată ce ranița e lângă el, înseamnă că bătrânul nu a pierit în valurile pârâului. Da pe mine cine focu m-o scos din pârâu?...

            Al lui Frunză o luase spre casă prin grădinile oamenilor.

–        Că doar nu’oi mere ca o maimucă prin sat, cu hainele ude și murdare de parcă m-aș fi

sculat din mormânt, își șopti în barbă și porni prin lanuri de porumb. Va merge așa, pe urmă o va lua prin cimitir până la toloacă[9], iar dincolo de toloacă e casa lui.

            Când ajunse în mijlocul cimitirului, zări un mormânt proaspăt.

–        Cine o mai fi murit de când am plecat din sat, își spuse curios apropiindu-se de

mormânt și deodată împietri locului, pe tăblița vopsită în negru, prinsă de lemnul crucii, cu litere de bronz argintiu scria:

AICI ODIHNEȘTE

ROBUL DOMNULUI

ȘTEFAN PĂTROVAI –

VETERAN DE RĂZBOI

---

[1] Uiagă – sticlă.

[2] Burac – sfeclă.

[3] Laz - teren de curând despădurit.

[4] Clisă – slănină.

[5] Fărină – făină.

[6] Svetăr – jerseu.

[7] Bâiguiere – delir.

[8] Blagonoseț – binefăcâtor.

[9] Toloacă – islaz.

ZODIA MIELULUI

Mihai Hafia TRAISTA

  

Capitolul I

IATĂ OMUL!

«...Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?»

Evangheliea după Ioan, cap.3: 4

–        Atunci vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă

pe conştiinţa de paie a celor nenăscuţi în zodia Mielului!.. Vai de voi, cei nenăscuți în zodia Mielului!... Vai de voi, vai de voi!... Atunci veţi începe să spuneţi munţilor: «Cădeţi peste noi!» şi colinelor: «Acoperiţi-ne!», iar munții vor fugi în munți și colinele vă vor întoarce spatele!... răsuna tulburător ca un tunet vocea bătrânului, lovindu-se de garduri, de ziduri, de vitrine... se înălța speriind porumbeii ca apoi să rămână atârnată, acolo sus, plutind ca un blestem deasupra orașului cenușiu în care oamenii mișună ca niște viermi într-un cadavru intrat în descompunere, după moartea ultimului gropar al lumii.

Te cuprindeau fiorii ascultându-l, era ceva înfricoșător în vocea lui, ceva care te făcea să crezi că la început a fost tăcerea, iar mai pe urmă, mult mai târziu, s-au născut cuvintele... Da, cuvintele au ucis tăcerea și de atunci nimic nu este cum ar trebui să fie... nici măcar omul care a fost făcut «...după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.», nu mai este om fiindcă a fost ucis de cuvinte-porunci: «Să nu atingi, să nu mănânci, să nu judeci!...» La fel și fiarele pământului, nu mai sunt fiare, păsările nu mai sunt păsări, viețuitoarele care se mișcă pe pământ nu mai sunt viețuitoare, peștii nu mai sunt pești, – ucise au fost și ele prin cuvinte: «Tot ce se mișcă și are viață, să vă slujească de hrană...». Și nici iarba împreună cu copacii nu mai sunt ce au fost odată căci: «Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră...». Nimic nu este cum ar trebui să fie căci: «Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.», iar florile, cele mai nevinovate curve, nu mai fac deosebire între fluturi, doar fluturii... dar despre fluturi ar fi mai bine să nu vorbim...

–        În curând o să apară omul!... Omul născut sub zodia Mielului!..  Poate a şi

apărut deja printre noi... dar ne va da el un semn, de ne vom mira cu toţii... Acesta va fi semnul că a sosit timpul naşterii din nou... Vai de voi, vai de voi!... Căci cine nu se va naşte a doua oară din apă şi din foc,  sub zodia Mielului, va fi nimicit şi numele lui va fi şters din cartea vieţii! – ridica amenințător toiagul său de aramă, care părea că din clipă în clipă, ori va înflori asemenea toiagului lui Aaron ori se va preface în șarpe asemenea toiagului lui Moise, dar toiagul, șuiera încetișor, plictisit poate de atâtea prorociri, privea nepăsător spre munții și colinele «care vor întoarce spatele celor nenăscuți în zodia Mielului», poate la început credea că într-o zi se va preface în floare, sau în șarpe, «de ce nu într-o pasăre?», se întreba adeseori, dar acum își pierduse orice speranță, sau poate se săturase și el de atâta așteptare?... Poate de aceea nici nu privea spre oamenii care făcându-și semnul sfintei cruci, treceau pe partea cealaltă a drumului, sau intrau în curți ca să nu fie nevoiți a trece pe sub el, doarece îl considerau înspăimântător.

* * *

Așa îl poreclise poetul și profesorul de filosofie Marin Lemnaru: Gamaliel. De fapt îl considera ca pe un profet al cetății, îl respecta ca pe un artist, mai bine spus ca pe un actor care își joacă, zi de zi, conștiincios  rolul, și atât! Poate era singurul locuitor al orășelului care nu se temea de toiagul și prorocirile bătrânului.  Mulți îl întrebau ce or fi vrând să însemne profețiile acestuia?... Căci el na!... ca și filosof, ar trebui totuși să deslușească ceva din prorocii care nu par a fi doar niște vorbe aruncate în vânt.

–        Ala bala portocala...  cât cântărește un metru pătrat de pământ, dacă puiul de arici

a împlinit vârsta de trei luni?... râdea poetul-filosof (sau mă rog, invers: filosoful-poet), iar curioșii plecau dezamăgiți, dând a lehamite din mână: «Și asta, azi mâine va proroci alături de bătrân...»

Lui Gamaliel puțin îi păsa dacă cetatea ascultă și se cutremură de profețiile sale sau nu, atâta timp cât îl asculta scuturându-și înțelept bărbuța, țapul său cu un singur corn, pe care tot profesorul Marin Lemnaru îl poreclise Nabucadnețar.

«De ce Nabucadnețar și nu Solomon?..», îl întrebase Pandelică, mecanicul de locomotivă.

«Uite dom’le la el cât de înțelept pare și cum își scutură bărbuța... Solomon i se potrivea mai bine».

«Cum l-am numit așa rămâne!», răspunse ușor enervat poetul-filosof, ne-stând să-i explice lui Pandelică de ce poreclise țapul cu numele regelui babilonian și nu cu numele regelui israelit. Asta s-ar fi numit deja filosofie și lui nu-i era la îndemână să filosofeze cu mecanicii de locomotivă, sau poate îi era teamă că acesta nu va fi de acord cu argumentele pe care el i le putea aduce, că omul cu cât e mai simplu, cu atât e mai greu de convins. Și până la urmă, ce argumente putea aduce? Pandelică veni cu «Uite dom’le la el cât de înțelept pare și cum își scutură bărbuța... Solomon i se potrivea mai bine», iar el: «Cum l-am numit așa rămâne!» Poftim, argument de filosof!... Dar te pui cu Pandelică?... Nu-l întrebase, acesta, odată pe nea Ilie care se credea mare «arifmeticean», socotitor și rezolvator de probleme:

«Dacă o capră cu trei iezi fac trei mii de căcărezi, atunci o capră și un țap câte căcăreze fac?...», după care tot el, Pandelică îl ajută să rezolve problema:

«Iei problema de la cap și îl pupi în cur pe țap, dacă nu te ajută capul, îl pupi în cur pe subsemnatu’...»

Desigur, putea să-i explice lui Pandelică că regele babilonian a fost izgonit din mijlocul oamenilor și a locuit la un loc cu fiarele câmpului, și mânca iarbă la fel ca țapul lui Gamaliel, până au trecut peste el șapte vremi și că... etcetera, etcetera. Poate mușterii bufetului l-ar fi ascultat cu atenție, doar pentru faptul că era profesor și a doua zi ar fi uitat întreaga poveste, pe când problema cu țapul, spusă de Pandele, a ajuns celebră...

   Nabucadnețar se născuse cu un singur corn în partea stângă a capului, după Gamaliel acesta era un mare semn că zodia Mielului este aproape. Oare nu un asemenea țap a văzut în vedenia sa și profetul lui Daniel din Vechiul Testament, în anul al treilea al domniei regelui Belșaţar?...

«Şi m-am uitat în vedenie şi, când priveam, parcă eram în capitala Suza, care este în țara Elamului şi, stând cu privirea aţintită, eram pe fluviul Ulai – povestea profetul. –  Şi m-am uitat cu luare aminte şi iată un ţap venea de la apus pe deasupra feţei pământului, fără ca să-l atingă. Şi ţapul avea un corn între ochi, care corn se putea zări.»

Desigur asemănarea, cel puțin din punctul de profeție al lui Gamaliel, ar fi trebuit să dea oamenilor de gândit, însă prea puțini știau câte ceva despre profetul Daniel, căci nu prea mulți citesc astăzi din profețiile și vedeniile lui Daniel, deoarece: «Mulți au ochi și nu văd, au urechi dar nu aud și nu vor să-și aducă aminte... Vai de ei, vai de ei, căci Psaltiriile și Molitfennicele lor prăfuite au să-i osândească la focul veșnic al Gheenei!...» 

Într-un fel lumea se obișnuise cu el, mai ales, mereu aproape aceiași mușterii ai bufetului de lângă gară «La birtul lui nea Ilie», unde era prezent în fiecare seară.

Intra însoțit de Nabucadnețar și profețea stând în mijlocul bufetului, până când cineva îi punea în mână o halbă de bere, atunci lua loc la câte o masă, alături de cine se nimerea și sorbea tăcut din halbă, fără să se amestece în vorbă cu cei de la masa cărora s-a așezat. După aceea ieșea și pleca tăcut ca a doua zi să apară din nou pe străzile lăturalnice ale «Babilonului» – astfel denumea orașul, în al cărui centru nu ajungea niciodată. Asta îl și salvase de la internarea în vestitul ospiciu local, cum a fost internat cu câțiva ani în urmă bietul  Gicuță Armăsarul care stătea rezemat ore întregi de câte un copac sau stâlp din centru și rânjea idioțește la femei, uneori se și masturba fără să-i pese de nimeni. 

Autoritățile locale nu erau deranjate, bineînțeles că știau de existența «profetului cu țap», însă nimeni niciodată nu i-a sesizat în privința lui. Nici între ei oamenii nu-l vorbeau de rău niciodată, de fapt nici nu prea aduceau vorba despre el, ca și cum nici nu ar fi existat printre ei. Se temeau de el cu o teamă plină de respect, cu o teamă aproape sfântă, dacă se poate spune astfel, și fiecare era convins că făcându-i rău ar fi atras mari nenorociri asupra sa, la fel ca atunci când omori o broască îți moare o vită, sau când distrugi un cuib de berze îți ia foc casa.

* * *

 

Dacă cineva i-ar fi spus lui Simon Răureanu că totul, chiar totul, toate întâmplările din viaţa lui erau doar simple întâmplări şi nimic mai mult, adică nici una dintre ele fie bună fie rea, fie importantă sau banală, nu îi era predestinată dinainte de către o forţă superioară, el ar fi fost de acord cu acea persoană care i-ar fi spus acest lucru. Cum la fel ar fi fost de acord, dacă cineva, poate chiar aceeaşi persoană, i-ar fi spus că nimic din ceea ce i se întâmplă lui în viaţa de zi cu zi, nu e pură întâmplare ci totul e dinainte hotărât de o forţă superioară şi că orice i s-ar întâmpla nu depinde de el. Cu siguranţă, în ambele cazuri, ar fi clătinat din cap hotărât şi aprobator, într-un fel anume ştiut numai de el. Un fel de «Aşa e dom’le, ai dreptate!...» Şi asta numai pentru că întotdeauna era de acord cu toţi, fie că aveau sau nu aveau dreptate.

Îi era jenă, sau mai bine spus teamă, o teamă pe care nu a înţeles-o niciodată, de a fi în dezacord cu cineva, chiar dacă acel cineva nu avea dreptate, sau se înşela crezând că are dreptate, sau pur şi simplu el nu era de acord cu acela pe care-l aproba. Până la urmă ce-l costa dacă dădea aprobator din cap «Aşa e dom’le, ai dreptate!...» Nu-i plăceau controversele de nici un fel, iar când cineva îi cerea părerea, fiind la mijloc o contrazicere între două sau mai multe persoane, strângea din umeri nevinovat, exact ca în bancul pe care-l auzise odată, stând la rând într-o farmacie, despre doi beţivi care se ceartau privind spre cer. Unul dintre ei susţinea că e soare, iar celălalt că e lună. Trecând pe acolo un al treilea, îi cerură părerea. Acesta strânse din umeri nevinovat: «Nu pot să vă spun fraţilor, pentru că nu sunt de prin partea locului.» 

Dacă totul era întâmplător, sau nimic nu era întâmplător, Simon Răureanu nu ştia,

sau nu era sigur, sau pur şi simplu nu-l interesa acest lucru. În schimb era foarte sigur că totul depinde de timp şi de loc, de locul în care te afli în acel timp, când ţi se întâmplă ceva. Dar dacă îţi era scris dinainte să te afli în acel loc, în timp ce urmează să ţi se întâmple anumite lucruri, asta era «altă mâncare de peşte». La fel de sigur era şi de faptul că două, trei secunde banale pot schimba cursul vieţii unui om. Da, două, trei secunde pot ucide, sau dimpotrivă, pot salva viaţa unui om, totul depinde de timp şi împrejurări! De asta era sigur Simon Răureanu.

Tocmai câteva banale secunde îi schimbaseră şi lui cursul vieţii. Da... câteva banale secunde! Doarece dacă nu s-ar fi aplecat atunci, preț de câteva secunde să-şi lege şiretul de la bocanc, după ce îşi pusese rucsacul în portbagajul taxiului, cu siguranţă taxiul nu ar fi prins culoarea roşie la semaforul din colţ şi astfel mai mult ca sigur, la următoarea intersecţie, nu s-ar fi tamponat cu dubiţa verde, iar el ar fi prins trenul, singurul tren care pleca odată pe zi din oraş, care l-ar fi dus departe. Atunci cu siguranţă nu l-ar fi cunoscut pe Matei Creastă, puştiul cu buza de iepure, care i-a spus că la Grupul Şcolar Forestier din oraş e nevoie de un fochist. Chiar aşa i-a spus «de un fochist», după care i-a explicat: «de un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi în fiecare dimineaţă, să aprindă focul în sobele de teracotă.» și că el ar putea rezolva asta, deoarece...

* * *

După prorocirea lui Gamaliel sosise timpul în care trebuia să apară omul care va aduce semnul zodiei Mielului. Ultimul om apărut în oraş era Simon Răureanu. Ajunsese la gară pe jos, trenul spre B. plecase demult, iar el se oprise în faţa bufetului cu vitrine mari şi luminate, din care ieşeau oameni veseli aducând cu ei în stradă aroma cafelei şi a fumului de ţigară.

Începuse să plouă.

«Oare să intru sau nu?» – se întrebă în gând. Îl durea pieptul şi începuse să i se învârtă capul.

A intrat. Norii de fum şi abur l-au lovit în faţă cu aroma lor caldă. Oamenii îl priviră curioşi. Oraşul era mic şi în mai toate cafenelele şi restaurantele, clienţii se cunoşteau între ei, de aceea toţi îl priveau cu o curiozitate înţepătoare, mai ales că până a doua zi după amiază nu pleca nici un tren.

Câteva clipe se simţi străin şi începu să privească-n jur încercând să recunoască pe cineva, dar nu zări pe nimeni cunoscut și atunci începu să citească lozincile atârnate pe pereți:

«HAI NOROC ȘI VESELIE

LA BIRTUL LUI NEA ILIE

3 X 3 = 9

ȘI BEI PÂNĂ PLOUĂ!...»

«LA BIRTUL LUI NEA ILIE NU SE DĂ PE DATORIE!...»

«NOI NU DĂM PE DATORIE NICI LA OM DE OMENIE,

CÂND ÎI DAI SE BUCURĂ, CÂND ÎI CERI SE SUPĂRĂ,

PIERZI CLIENȚI DAR PIERZI ȘI BANI, ȘI CÂȘTIGI NUMAI DUȘMANI...»

«FRATE CA FRATE DA’ ȚUICA-I PE BANI BĂRBATE!...»

«CINE IA PE DATORIE, PLĂTEȘTE DE DOUĂ ORI...»

și altele.

Astfel  aproape nici nu băgă de seamă cum se apropie de el bătrânul însoțit de țapul său alb cu un singur corn și spre mirarea tuturor, deoarece aproape niciodată nu intra în vorbă cu nimeni, îl întrebă:

–        Care este numele tău, om bun?

Simon vru să-i întoarcă spatele și să iasă afară din bufetul în care abia intrase și nici

măcar nu apucase să se apropie de tejghea, însă privirea bătrânului parcă îl țintuise locului, simți cum fruntea i se acoperă de sudoare și poate nici nu-și dădu seama când șopti răgușit:

–        Simon... – după care adaugă, – Simon Răureanu.

–        Simon?!... – strigă aproape speriat bătrânul, punând mâna streașină deasupra

ochilor ca să-l vadă mai bine. – Simon, adecă Petru, adecă piatră!... după care făcând doi pași spre Simon Răureanu și lipindu-și degetul arătător de pieptul acestuia proroci cu voce puternică, poate mai puternică și mai cutremurătoare decât de obicei, deoarece aproape toți mușterii bufetului își întoarseră capetele spre el:

–        Așa zice Domnul cel răstignit: «Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica», căci

aducătorul semnului zodiei mielului a și sosit și vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă pe conştiinţa de paie a celor nenăscuţi în zodia mielului! Vai de voi, vai de voi cei nenăscuți în zodia mielului!... Cine altul ar putea fi aducătorul semnului?... Iată omul! – aproape urlă bătrânul și făcând un pas în spate se lăsă în genunchi.

Simon Răureanu care stătea împietrit de spaimă, crezu că bătrânului i se tăiaseră picioarele din pricina slăbiciunii, dar imediat își dădu seama că se înșelase, deoarece  bătrânul așa cum stătea îngenunchiat, bătu o mătănie, atingând pământul cu fruntea, stăpân pe mișcările sale și conștient de ceea ce face.

Câteva clipe, Simon rămase împietrit locului, neștiind ce să facă, de aceea gestul puștiului cu buza de iepure, care îi făcuse semn să ia loc lângă el la masă, i s-a părut ca o mare salvare, ca o salvare de la înnec spre exemplu.

–        Nu-l băga în seamă e dus cu pluta săracu’, – șopti puștiul cu buza de iepure, după

care  întinzându-i mâna se prezentă:

–        Matei Creastă!

În același timp bătrânul Gamaliel se ridică în picioare și proroci cu mâna îndreptată

spre Simon Răureanu:

–        Vor pune mâna pe aducătorul semnulul zodiei Mielului şi-l vor târî prin piaţă,

îl vor batjocori, şi-l vor arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut... Cine are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi priviţi şi luaţi aminte, zodia Mielului e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!

Capitolul 2

Se trezise cu o durere de cap îngrozitoare şi cu gust de vomă în gură. Încercă să ridice capul, însă acesta îi cădea înapoi greu, poate prea greu, ca de plumb. Nu-şi aducea aminte mare lucru din câte i s-au întâmplat ieri. Probabil a trăit momente atât de intense, încât memoria sa obosită nu putea descrie tot prin ce a trecut după ce dubiţa lovise taxiul care-l ducea la gară, sau poate era doar efectul coniacul băut?...  

Multă vreme, după ce se trezise, nu putea să-şi dea seama unde se află şi ce s-a întâmplat cu el. Privea mirat ba la masa acoperită cu o faţă de masă albă de muşama pe care erau desenate nişte felii mari de lubeniţă, ba la cuşca cu trei niveluri din colţul camerei, în care nişte iepuri rodeau nepăsători, coceni de varză, nu-şi putea explica unde se află şi de ce se află acolo, prin ce împrejurare ajunse în acea cămăruţă în tovărăşia iepurilor?...

–        Ha-ha-ha-ha-ha!... se auzi din cușca iepurilor, binecunoscuta voce a celui pe care

el îl numea «Cel Ce Mă Însoțește Pretutindeni». Privi într-acolo și zări printre iepuri un țap cu un singur corn ce își scutura înțelept bărbuța. De fapt, poate era doar un iepure, – un iepure cu corn și bărbuță de țap... Dar nu, Simon era sigur că era un țap, poate chiar țapul pe care...

Dar unde îl văzuse?...

Era sigur că văzuse țapul cu un corn, dar unde?...

–        Ha-ha-ha-ha-ha! răsună pentru a doua oară vocea.  De ce cauți un țap printre iepuri,

când tu însuți ești țapul?... Ești țapul lor… şi toate călcările de lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!...

Cuvintele «Celui Ce Îl Însoțea Pretutindeni», chemaseră în memoria lui cuvintele 

omului de la braseria gării și deodată își aduse aminte unde zărise țapul. Era cu bătrânul ce prorocea cu mâna întinsă spre el: 

«Vor pune mâna pe aducătorul semnului zodiei mielului şi-l vor târî prin piaţă, îl vor batjocori, şi-l vor arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut... Cine are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi priviţi şi luaţi aminte, zodia Mielului e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!»

Dar înainte de aceste cuvinte au fost altele:

«Simon?!... Adecă Petru, adecă piatră!... Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului e aproape!», acestea erau primele lucruri de care își aduse aminte. Dar vocea bătrânului era înăuntrul său, parcă striga din sufletul său.

«Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în desfrâu», striga bătrânul cu barbă apostolică şi plete de voievod, însoţit de ţapul alb, cu un singur corn în frunte. Toate aceste frânturi erau intercalate de versurile melodiilor redate de un magnetofon uriaş ce trona pe tejgheaua barului ca un câine de pază, gata, gata să se năpustească asupra muşteriilor pe jumătate beţi, toţi localnici, doar el singurul călător al gării din orăşelul lor:

«Vine lelea de la munte

Ița-ița bidinea

Cu buzele roșii, ude

Eu o-ntreb de ce e ude

Ița-ița bidinea

Ea spune c-a mâncat dude

Ița-ița bidinea...»

Pe urmă îşi aduse aminte și Marin Creastă, băiatul cu buza de iepure care-i spuse că la Grupul şcolar din oraş este nevoie de un fochist. Da, chiar aşa i-a spus «La Grupul şcolar e nevoie de un fochist», după care i-a explicat: «De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi în fiecare dimineaţă să aprindă focul în sobe de teracotă». Şi că el ar putea pune o vorbă bună pentru că...

            «Simon?!... Adecă Petru, adecă piatră!... Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului e aproape!» Vocea aceea de proroc îl chinuia îngrozitor, parcă erau adunate în ea toate vocile profeţilor lumii.

Îşi astupă urechile cu palmele, dar degeaba. Glasul nu venea de afară, era înăuntrul său. A rămas în sufletul său de când l-a auzit prima oară.

Îşi aduse aminte şi de tânărul cu mustăcioară, îmbrăcat în pufoiacă de tanchist care se credea «dat dracu», dar şi de ceferistul cu ochelari care povestea de fuga unei muieri de prin vecini. Dar când plecase de la bufetul gării şi cum ajunse în cămăruţa aceea cu iepuri (un fel de bucătărie de vară), nu putea să-şi aducă aminte nici în ruptul capului.

«Așa zice Domnul cel răstignit: «Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica», căci

aducătorul semnului zodiei mielului a și sosit și vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă pe conştiinţa de paie a celor nenăscuţi în zodia Mielului! Vai de voi, vai de voi cei nenăscuți în zodia Mielului!... Cine altul ar putea fi aducătorul semnului?... Iată omul!...», iar magnetofonul-dulău lătra în continuare:

«Pupa-ți-aș buzele tale

Ița-ița bidinea

Alea mici și subțirele

Ița-ița bidinea

Alea mici și subțirele

Ița-ița bidinea

De stai pe scaun cu ele

Ița-ița bidinea...»

Matei Creastă era sigur că Goliat nu-l va refuza şi-l va angaja pe Simon ca fochist la Grupul şcolar.

«Nu are cum să mă refuze, deoarece i-o trage maică-mi, foarte des şi ştie că eu

ştiu acest lucru şi tac. Şi la o adică de ce să nu tac? se întrebă puştiul, după care tot el îşi răspunse: Porcul de taică-meu, care de fapt nu mi-e tată bun, căci a luat-o pe maică-mea cu burta la gură, o lăsase gravidă un soldat necunoscut, care la o adică putea fi un erou, iar atunci se schimbă placa şi eu nu mai sunt un bastard ci fiul eroului necunoscut. Dar porcul de taică-meu, aşa mă punea să-i spun – tată, porc e de la mine citire, nu ţinea cont de această treabă şi mă tot numea bastard, și o bătea pe maică-mea să recunoască că m-a făcut cu doctorul Petriceanu, deoarece buză de iepure nu mai are nimeni în tot oraşul, în afără de noi doi bineînţeles. O bătea şi pe urmă pleca la curve, ba pe unele le aducea şi acasă şi o obliga pe maică-mea să se uite cum le-o trage, asta o ştiu toţi vecinii, poţi să-i întrebi..., întări Matei de parcă Simon ar fi spus că nu-l crede. Acuma e cuminte, de trei ani stă paralizat în scaunul cu rotile, după accidentul ce l-a avut cu maşina în care era cu două curve. Una a mierlit-o pe loc, iar alta a scăpat ca prin urechile acului, doar cu un picior rupt. Şi acum la o adică mama de ce să nu şi-o tragă în faţa lui cu Goliat?... El nici nu mai poate vorbi, doar horcăie ca un porc în scaunul cu rotile. Demult l-am fi dus la vreun azil, dar e păcat să pierdem venitul destul de bun, pe care-l primim de la stat, pe urma handicapului său.

«Fir-ar ea de bidinea

Ița-ița bidinea

Cade păru’ de pe ea

Ița-ița bidinea

De atâta frecătură

Ița-ița bidinea

I-au căzut dinții din gură

Ița-ița bidinea...»

În afară de magnetofonul-câine și de cele povestite de puştiul cu buză de iepure, nu-şi amintea mare lucru. Nişte frânturi din vorbele celor ce se aşezaseră la masa lor şi de ceea ce striga bătrânul însoţit de ţapul alb. Sau poate nici nu era însoţit de ţap, poate ţapul îl văzuse altundeva şi aducându-şi aminte de el, i se părea acum că-l însoţea pe bătrân. Poate nici pe bătrân nu îl văzuse la bufetul gării, ci altundeva... iar acum și-a adus aminte de el?...

«Simon?!... Adecă Petru, adecă piatră!... Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia mielului e aproape!» Bătrânul era cu siguranţă acolo, dar ţapul?...

–        Ha-ha-ha-ha-ha! răsună din nou vocea «Celui Ce Îl Însoțea Pretutindeni». De ce

cauți țapul când tu însuți ești țapul?... Ești țapul lor… şi toate călcările de lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!...

«Cu mine se pune, fraierul, cu mine bă?... Cu mine care am luat bacaleureatul  cu opt şi ceva? Păi să nu se pună cu mine bă, că eu!... striga ceferistul cu ochelari.

Ba nu! Asta o striga tânărul cu mustăcioară, îmbrăcat în pufoaica de tanchist. Ceferistul povestea despre vecinul său, căruia îi fugise nevasta cu un alt vecin de-al lor.

«Nea Costică din Băneasa,

Nea Costică din Băneasa

Mă roagă să-i învelesc casa,

Noaptea...

Eu pe casă nu mă sui

Numai pe nevasta lui...

Noaptea la trei...

Că pe casă-i tabla tare,

Că pe casă-i tabla tare,

La nevasta-i burta moale

Noaptea...

Să te urci pe burta ei

Și să-i tragi vreo două-trei...

Noaptea, la trei...

–        începuse să latre, alt cântec, magnetofonul.

– Muierea-i ruptă din coastă de drac vă spui io! Când ţi-e lumea mai dragă te lasă-n pula goală şi fuge-n lume cu te miri cine, că azi e plină lumea de futălăi de îştia... Muierea când ți-o fute cineva, – află tot satul și numai după aceea bărbatul, striga ceferistul cu ochelari.

– Cu mine nu-i mere bă, că eu mi-s dat dracului, păi mie în armată, îmi spunea până şi şeful de stat major, lent-colonelul Petrache din Salva – Mă Fănică, tu eşti dat naibii! Aşa îmi spunea. Păi cu mine se pune el? Cu mine, hă-hă, păi eu mi-s dat dracu’! încerca să se facă auzit tânărul cu mustăcioară, îmbrăcat în pufoaica de tanchist.

– El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme... continua să prorocească bătrânul, nebăgat de nimeni în seamă.

«În pădure la Băneasa,

În pădure la Băneasa

Mi-au furat hoții nevasta,

Noaptea...

Tu-le muma lor de hoți

Și nevestele la toți

Noaptea, la trei...

În pădure la Stroiești

Măi țigane să trăiești

Să-ți dau mielu’ să-l belești

Noaptea...

Mă dusei și eu la una

Ea se repezi cu gura,

Noaptea la trei...»

– urla neobosit magnetofonul, care devenea din ce în ce mai câine şi lui Simon îi păru, că din ce în ce mai mult, îl latră doar pe el.

Cârciuma începuse să se învărtă, ceferistul cu ochelari plecase demult, tânărul îmbrăcat în pufoaică de tanchist se liniştise şi începuse să joace table cu puştiul cu buza de iepure, numai magnetofonul-câine urla şi lătra din ce în ce mai puternic nepăsându-i de prorociile bătrânului.

«Care e numele tău om bun?...»

«Simon!»

«Simon?!... Adecă Petru, adecă piatră!...»

«Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia Mielului e aproape! Iată omul! Dar vor pune mâna pe aducătorul semnului zodiei Mielului şi-l vor târî prin piaţă, îl vor batjocori, şi-l vor arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut... Cine are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi priviţi şi luaţi aminte, zodia Mielului e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!»

–        Ha-ha-ha-ha-ha! De ce cauți țapul când tu însuți ești țapul?... Ești țapul lor… şi

toate călcările de lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!...

                Dintr-o dată își aduse aminte că plecase de la braseria gării împreună cu băiatul ce avea buză de iepure, că acum se află într-o cămăruță din curtea acestuia și azi vor merge împreună la Grupul școlar, unde este nevoie de un fochist, mai precis – «De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi în fiecare dimineaţă să aprindă focul în sobe de teracotă», iar Goliat nu îi va refuza, deoarece i-o trage mamei puștiului și știe că el știe acest lucru…

           Va urma.

            

Omul de dincolo

Mihai Hafia TRAISTA

OMUL DE DINCOLO

(Nuvelă)

«De ce vă grăbiţi... de ce vă grăbiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea?»

(Goethe)

            «Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge...» 

(Evanghelia după Ioan)

           

1.

            Pentru un moment avu acea senzație ciudată că toate acestea nu i se îmtâmplă lui, ci altcuiva, unui  om pe care el nici măcar nu îl cunoaște. Nicidecum omul acela nu putea fi el – Dunca Pătru a Todoarei de sub deal sau Dunca Dumitru, cum îl obligau ei să se numească, nu știa de ce,. Aștepta să se trezească din acest  coșmar, dar vocea gravă a maiorului de miliție îi spulberă orice speranță:

–   Și dumneata susții în continuare că nu ești Dunca Dumitru?...

–        Ba Dunca mi-s, da’ nu Dumitru ci Pătru! Dunca Pătru a Todoarei de sub deal.

–        Și atunci cum îți explici că vecinii tăi spun că ești Dunca Dumitru?

–        Oamenii cu care m-am întâlnit pe uliță? întrebă mirat.

–        Da, ei, dădu din cap maiorul.

–        Nu-s vecinii mei, nu i-am văzut niciodată...

–        Dar te-ai născut și locuiești în Vârfuri, nu?

–        Da, în satul Vârfuri.

–        Și ăia cu care te-ai întâlnit pe stradă nu-s vecinii tăi?

–        Nu.

–        Și nici tu nu ești Dunca Dumitru?

–        Nu, sunt Dunca Pătru. 

–        Dar soția ta Dunca Anișoara te recunoaște că ești soțul ei, Dunca Dumitru pe care ea

l-a crezut mort?

–        Aia nu-i muierea me’! spuse hotărât. Pe muierea me’ o cheamă Mărie, fata

morarului Ștef de pe vale, ș-apoi eu nu am murit, e drept că am fost dincolo, da’ de murit nu am murit.

–        A-a-a, deci recunoști că ai trecut dincolo?

–        Da, am trecut.

–        Și cum e dincolo?

–        E tare bine.

–        Și cum e binele ăsta? Explică-mi și mie!

–        E așa o liniște, o simți în suflet, nu te apasă nici o grijă, uiți de toate câte ai pătimit pe

aici pe la noi.

–         Mda, își trecu mâna peste frunte maiorul, și zici că la noi e greu, te apasă grijile,

pătimești?...

–        Păi așe-i viața dom’ șef.

–        Și de ce aia mă-ti nu ai rămas dincolo, dacă-i așa de bine!? trânti cu pumnul în birou

maiorul.

            Pătru Dunca nu se sperie deloc, cum se aștepta maiorul, se uită drept în ochii acestuia, strânse din umeri și spuse cu voce liniștită:

–        Păi, bag sama încă nu mi-o sosit sorocu’, ș-apoi io am fo’ dincolo în ospeție.

–        I-auzi! La cine?

–        La sergentul Eusebiu.

–        Eusebiu și mai cum? se pregăti să noteze maiorul.

–        Nistor Eusebiu, dar noi îi spuneam sergentul Eusebiu.

–        Care voi?

–        Noi, cei dân pluton, răspunse calm Dunca Pătru.

–        Aha, zâmbi maiorul, ați făcut armata împreună, după care Eusebiu a trecut dincolo și

acum te-a chemat pe la el, așa e, nu? se bucură maiorul, de parcă ar fi descoperit o mare taină.

–        Nu am făcut armata că începu’ războiul ș-acolo ne-am împretenit.

–        Așa-a-a, deci ai făcut războiul?

–        Da, am fo’ și rănit, își duse mâna la umărul stâng.

În loc să-l enerveze, răspunsurile lui Pătru, parcă îl calmau pe maior. Anchetase sute de

infractori: hoți, criminali, excroci care se țineau tare în timpul anchetei, dar de această dată i se păru că are în față un om care nu minte, adică în sensul că nu cunoaște alt adevăr în afara celui pe care-l spune cu toate că adevărul lui era ireal. Aproape că îi păruse rău că îl înjurase adineauri.

–        Dar dumneata ști în ce an suntem? îl întrebă calm maiorul trecând înapoi la apelativul

«dumneata».

–        Apăi cum să nu știu Doamne iartă-mă! se miră Pătru. Suntem în una mie nouă sute

douăzeci.

–        Deci dumneata ai luptat în primul război mondial, șopti maiorul apăsând butonul

soneriei.

Imediat apăruse un plutonier subțirel, maiorul făcu semn cu capul spre Pătru.

–        Hai băiete, pune mâinile la spate! îi spuse plutonierul, conducându-l spre arest.

2.

–        Tu Anișoară, eu nu mai pot răbda, nu pot și gata! îi spuse Dumitru Dunca soției, într-o

duminică după amiază.

–         Alții o duc mai rău decât noi, mult mai rău și nu se plâng, nu-l mânia pe Dumnezeu

Mitrule, nu-l mânia, că și azi la biserică părintele a citit că nu trebuie să cârtim împotriva lui Dumnezeu și să ne mulțumim cu ce avem.

–        De parcă eu împotriva lui Dumnezeu cârtesc, tu Anișoară? Eu nu am nimic cu

Dumnezeu, că eu am ce am cu cei ce ne sug sângele și nu ne lasă să ne bucurăm de sudoarea frunții noastre, cu ăștia aș avea eu o socoteală, cu tovarășii de la partid care ne iau totul, ’tui partidul mamii lor!...

–        Ferește-te de asemenea vorbe Mitrule, că Dumnezeu Sfântul te-ar ierta dacă ai cârtii

împotriva lui, dar îștia nu te iartă, nu te iartă Mitrule, spuse îngijorată femeia.

Cunoscându-i firea neastâmpărată își făcea griji pentru el, că Mitru era gata să se aprindă din te miri ce și apoi tare îi mai plăcea să spună bancuri cu Ceaușescu și să facă glume pe seama partidului.

«Tu nu ai să mori acasă Mitrule!...», îi spuse odată directorul Nănășan, când Dumitru văzându-l pe acesta rezemat de poarta școlii și discutând ceva cu părintele care stătea rezemat de poarta parohiei, se opri în fața răstignirii din lemn ce se afla între școală și parohie, își făcu semnul crucii și spuse cu voce tare:

«Iar te-au pus Doamne între doi tâlhari...», părintele râse cu mare poftă, era șugubăț și el, dar directorului nu-i picase bine.

«Și cam unde credeți că ’oi muri?», îl întărâtă și mai tare Dumitru.

«La pușcărie, unde-i locul celor ca tine.», spuse directorul întorcându-i spatele.

În ultimul timp Dumitru se mai potolise, de când se împrietenise cu frații Ion și Vasile Toaderaș și cu Grigore Pupăză, pe la bufet nu mai călca. Aceștia erau pocăiți și încercau să-l ducă și pe el pe calea Domnului, dar îi băgară în cap să fugă cu ei în America. De fuga aceasta în America, Anișoara  se temea mai rău decât de faptul că ar putea fi arestat pentru că nu știe să-și țină gura.

–        Tu crezi, Mitrule, că în America cresc colaci pe garduri și te așteaptă pe tine să-i

culegi? îi spuse necăjită Anișoara.

–        Eu nu vreau să culeg colacii nimănuia, vreau doar să mă bucur de munca mea, vreau ca

tot ce-i al meu să fie al meu. 

–        Și acum tot ce avem al cui e Mitrule, nu e al tău, al nostru?...

–        Da, e al nostru tot, și vițeii din grajd sunt tot ai noștri, tu Anișoară?

–        Da’ a cui să fie, Doamne iartă-mă?

–        Ei dacă-s ai noștri, atunci mă duc să tai unul.

–        Potolește-te Mitrule, că o să dăm de bucluc, vrei să te închidă ca pe Ilie din Valea

morii?

–        Da’ de ce să mă închidă, că tu zici că vițeii-s ai noștri?...

–        Mitrule, Mitrule... că bine ți-a spus directorul Nănășan că nu ai să mori acasă, oftă

Femeia.

            A doua zi Dumitru plecă cu trenul la Bozovici, împreună cu frații Toaderaș și cu Grigore Pupăză să lucreze la pădure, a mai fost cu ei la butin și a câștigat bine, dar de data asta Anișoara tare ar fi vrut ca el să rămână acasă.

            3.

            Pătru Dunca privi mirat în jur, totul i se părea schimbat, peste tot au răsărit cruci noi din fier, altele din piatră albă și neagră, lucitoare și netede de parcă îți venea să le mângâi cu mâna. Mormintele, unele acoperite cu pietre mari, erau îngrădite cu gărdulețe de fier, altele cu lanțuri, cu vaze din piatră cu flori în ele, cu candele aprinse și cu tot felul de statuete. Potecile dintre morminte parcă erau mai largi și pietruite, cu bănci pe alocuri, pe care te puteai odihni la nevoie.  Nici în cimitirele de la oraș nu văzuse atâta frumusețe, dacă nu ar fi știut că se află în cimitirul din Vârfuri ar fi băgat mâna în foc că se află într-unul din cimitirile pompoase ale marilor orașe.

            Însă mai mare îi fu mirarea când ajunse în vârful dealului din cimitir, unde își lăsase caii legați de crengile părului pădureț. Veniseră împreună cu Eusebiu călare, fără șei, el  încălecă iapa, iar sergentului îi dăduse armăsarul sur. Secularul păr pădureț, numit Părul Spânzuraților, era renumit prin poveștile cu strigoi, bosorcăi și lumânări ce dansează noaptea în jurul lui. Poveștile se datorau în mare parte faptului că de crengile lui se spânzuraseră Axenia, porcărița satului, când rămase grea cu sluga popii, jidovul Wolf când îl prădaseră hoții și Alexa, feciorul birăului. Se vorbea că l-ar fi spânzurat niște hoți de cai din pusta ungurească cu care s-a înhăitat. Ei bine, părul lipsea, cât despre cai ce să mai vorbim?...

            «S-or fi întors singuri acasă», gândi Pătru, dar ceea ce îl necăjea mai tare era: «unde dispăruse Părul Spânzuraților?».

–        Ce minune o fi și asta? șopti nedumerit, nebănuind că acolo jos în sat, unde oamenii

petreceau  la nunta sa, îl așteaptau minuni mai mari decât dispariția Părului Spânzuraților, deși după întâlnirea cu sergentul Eusebiu, ce l-ar mai fi putut mira?...

            Deodată simți o sete chinuitoare, de parcă înghițise cărbuni aprinși, își trase pălăria pe ochi și începu să coboare prin Livada Ungurului ținând un pic stânga, să ajungă la fântâna de sub călină. Fântâna de sub călina roșie, – astfel o numeau cei din Vârfuri. Mai înainte o numeau fântâna de sub piatră, deoarece era acoperită cu o lespede mare.

Fântâna, la fel ca și Părul Spânzuraților își avea legenda ei, cum de altfel, aici în Vârfuri, avea propria-i legendă aproape orice lucru rămas de pe timpul strămoșilor. Dunca Pătru știa mai bine ca oricine legenda fântânii, deoarece moșul său Dunca Ștefan era eroul principal al acestei legende. În Vârfuri, pe vremuri nu erau fântâni și oamenii erau nevoiți să coboare, cu căruțele încărcate cu butoaie, după apă până la Tisa. Într-o noapte, bunicului său îi apăru în vis haiducul Olexa Dovbuș, care îi spuse că sub lespedea din Livada Ungurului se află ascunsă o comoară. Crezând că este vorba de bijuteriile familiei Iablonovski, – comoară  pe care mulți o căutaseră fără nici un rezultat, tânărul și credinciosul Ștefan îi povesti visul său parohului, care sfătuindu-se cu oamenii din sat, au hotărât să sape sub lespede de sub care țâșni apa. O adevărată comoară pentru cei din Vârfuri. Dar ovreul Wolf cumpără Livada Ungurului o împrejmuii cu gard pretinzând de la fiecare om care lua apă de acolo să lucreze în ficare an două zile pe moșia sa, dar nu trecu multă vreme și pe Wolf îl călcară hoții, arzându-i casa și toate acareturile. De durere și spaimă bietul ovreu se spânzură.

            4.

–        Tovarășe plutonier, dumneata l-ai cunoscut bine pe Dunca Dumitru? întrebă maiorul

Vișovan, aprinzându-și țigara.

–        Foarte bine, tovarășe maior, doar sunt de șapte ani șef de post în Vârfuri, îi cunosc pe

toți, de la cei mai mici până la cei mai  bătrâni, localitatea nu e așa mare, răspunse plutonierul Timiș.

–        Și acest Dunca Pătru, e una și aceeași persoană cu Dunca Dumitru?

–        Fără nici o îndoială, am jucat de câteva ori fotbal împreună, ba am fost și la nunta

lui, nu puteam să-l refuz deoarece în fiecare toamnă ne aducea lemne pentru postul de miliție, le tăia, le crăpa, le stivuia, – un băiat deosebit.

–        Nu a avut niciodată probleme cu legea? se interesă maiorul.

–        O singură dată a fost cercetat, fiind suspect de furtul unui fierăstrău mecanic  marca

«Retezat», de la sectorul forestier Măgura.

–        Сând s-a întâmplat, în ce an?

–        Acum trei ani, în optzeci și trei, țin minte că ieșise la pensie fostul șef de sector și

venise în locul lui inginerul Moldovan.

            Maiorul notă informația într-un carnețel cu coperți negre, după care spuse:

–        Asta înseamnă că amprentele lui se află în baza noastră de date.

–        Mai mult ca sigur, consimți plutonierul.

–        Aș vrea să vorbesc cu soția lui și cu cei doi martori, cu care s-a întâlnit pe uliță, poți să-i

chemi la post?  

–        I-am și chemat, tovarășe maior, când ați sunat că veniți în Vârfuri, am și trimis după ei,

eram sigur că vreți să vorbiți cu ei. Cei doi au și venit, trebuie să apară și Anișoara Dunca. Unul e văr de-al doilea cu Dumitru Dunca, tot Dunca se numește – Vasile Dunca, iar celălalt, Ilie Bursuc e omul nostru, îi urmărește pe Martorii lui Iehova și ne informează unde se adună. El m-a anunțat că a apărut Dumitru.

           

* * *

–  El e tovarășe maior, se poate să nu-l cunosc pe Mitru?! Păi am copilărit împreună. Voia să fugă din țară să scape de armată. Noi îl credeam mort, înecat în Dunăre, iar el... crede că scapă prefăcându-se nebun. Am mai văzut noi de alde îștia, spuse agitându-și mâinile Ilie Bursuc, încercând să dea de înțeles maiorului că nu îi sunt străine astfel de probleme

.

–        Care noi? întrebă ironic maiorul. Nu îi plăcu acest omuleț cu capul mic și ochi

bulbucați ca de broscoi.

–        Păi, tovarășul plutonier, dumneavoastră, eu... că știți și eu...

–        Bine, bine tovarășe Bursuc, poți pleca – nu mai am nevoie de dumneata, îl întrerupse

maiorul.

–        Păi, și declarația, nu trebuie să scriu o declarație că l-am văzut și am anunțat organele

de miliție?

–        Dacă va fi nevoie te vom chema, spuse maiorul ridicându-se de la birou.

–        Să mă chemați tovarășe maior, să mă chemați, că eu ajut organele, poate să vă spună

și tovarășul plutonier, spuse dezamăgit că nu i se ia declarația.

* * *

Vasile Dunca stătea speriat în fața maiorului mototolind în mâini un fes negru. Сe vină avea el, că Mitru încerca să fugă din țară, că murise sau nu murise?... Pe el să-l lase în pace. Armata o făcuse, de furat nu furase în viața lui, de vorbit nu vorbise de rău pe nimeni, ce au cu el? Mitru îi e doar văr de-al doilea, bunicii lor erau frați, dar ei nici măcar nu au feciorit împreună, când Mitru începu să umble la fete, el era însurat demult. Nici nu prea se vizitau, deoarace stăteau departe unul de celălalt. Mai bine și-ar fi rupt un picior alaltăieri dimineață, decât să iasă pe uliță și să-l întâlnescă pe Mitru și pe Ilie Bursuc, că acesta a fugit una-două la miliție, futu-i mama lui de nimuric!  

–        Ești sigur că omul cu care te-ai întâlnit alaltăieri dimineață este vărul dumitale Dumitru

Dunca? întrebă cu voce liniștită maiorul Vișovan, ghicind parcă spaima lui Vasile. 

–        Nu suntem veri dulci, bunicii noștri au fost frați gemeni, parcă se dezvinovățea în fața

maiorului.

–        Dar dumneta îl cunoști bine pe Dunca Dumitru?

–        La fel ca toți ceilalți oameni din Vârfuri, nu suntem nici prieteni, nici dușmani, că stăm

departe unul de celălalt.

–        Dar omul pe care l-ai întâlnit pe uliță este Dunca Dumitru?

–        Da, numai că... ezită Dunca Vasile.

–        Numai că?... repetă maiorul.

–        Parcă nu era Mitru. Mergea speriat privind în jur  de parcă nu mai văzuse în viața lui

satul și apoi era îmbrăcat în port de sărbătoare, dar așa cojoc la noi nu se mai poartă de mult, nu știu să mai aibă cineva în sat, de unde l-o fi luat nu știu. 

–        Ați vorbit cu el, v-a spus ceva?

–        Apăi, eu i-am dat «Bună dimineața!», iar Bursuc îl luă peste picior, că vine de la

mândre și acasă are muire, dar el s-

a dus de parcă nici nu ne-a văzut.

* * *

–        Ordinul de chemare a venit la două săptămâni după ce Mitru plecase la Bozovici cu

frații Toderaș și cu Grigoare Pupăză, răspundea liniștită la întrebările maiorului, Dunca Anișoara.

Cu fața palidă și ochii triști, îmbrăcată în negru, avea o frumusețe profundă, misterioasă. «E doar o copilă», gândi maiorul.   

–        Ți-a vorbit vreodată că nu vrea să facă armata?

–        Nu, nu mi-a spus niciodata așa ceva, numai că-i mai venise odată ordinul și nu s-a

prezentat,  acum doi ani în optzeci și patru, de abia ne-am luat. Mie mi-a spus că a făcut cerere de amânare, dar pe urmă am aflat că nici măcar nu s-a prezentat.

–        Câți ani ai dumneata? întrebă blând maiorul.

–        Anul acesta împlinesc nouăsprezece, zâmbi trist femeia.

–        Am fost orfană de ambii părinți,  m-a crescut o mătușă, continuă femeia, văzând că

maiorul tace. El la fel nu mai avea pe nimeni, maică-sa murise cu trei ani înainte de a ne lua, iar pe taică-său  nici nu-l ținea minte, poate i-a fost frică să mă lase singură și să plece în armată, deși pleacă la butin, unde stă câte trei-patru luni, «mai repede veneai din armată», îi spuneam.

–        Dar când a plecat ultima dată nu ți-a spus că are de gând să fugă din țară?

–        A plecat anul trecut, imediat după Paște – lunea, după Duminica Tomii, iar de Rusalii

îmi trimise bani și carte în care scria că vrea să treacă Dunărea, să fugă  în America la fratele lui Pupăză, numai că odată cu cartea veni și vestea că s-a înecat în Dunăre. Pupăză Grigoare împreună cu Toaderaș Ion reușiseră să treacă, Toderaș Ștefan a fost prins, iar Mitru s-a înecat, nu s-a lăsat prins de grăniceri. Ștefan Toaderaș a stat șase luni în pușcărie și a scăpat, iar Mitru... ce să cred acum, e omul meu, nu-i el?... Nu mă cunoaște, întreabă de nuntași... de Mărie... dacă s-or întors caii?... De parcă nu ar fi el, ci altcineva în corpul lui, dar de nu-i el cum de o știut să vină acasă, și de ce și-a înstruțat pălăria ca la nuntă, și cojocul de unde l-o luat?...

–        Nu l-ai întrebat?

–  Păi nici nu am avut timp că a venit șeful de post și l-a luat cu el, spuse femeia ștergându-și lacrima cu colțul baticului.

–        Dar spune-mi te rog, dacă soțul dumitale avea vreun semn din naștere, sau dacă a fost

operat de ceva, avea vreo cicatrice, sau tatuaj?

–        Semne din naștere după câte știu eu n-a avut, și nici operat n-a fost, dar are o cicatrice

pe piciorul stâng, s-a tăiat cu toporul rău de tot, până la os. A avut șapte copci.

–        Îți mulțumesc, poți să pleci, dacă va mai fi nevoie te vom chema, spuse ridicându-se

maiorul.

            Anișoara se îndreptă spre ușă, dar deodată se întoarse spre maior și îl întrebă cu glas rugător:

–        Vă rog să-mi spuneți ce se va întâmpla cu el?

–        Nu știu, răspunse sincer maiorul.

–        Este în arest?

–        Nu, e la spital, dar deocamdată nu îl poate vizita nimeni.

Femeia ieși fără să mai spună ceva.

5.

– Ț-ț-ț-s-s-st! duse degetul la buze ochelaristul, tuns periuță, cu un veston militar îmbrăcat peste bluza de pijama și apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru îi șopti la ureche:

– Dumneta poți să ții un secret?

 Dunca îl privi mirat și dădu afirmativ din cap.

–        Atunci în douăzeci și șapte, eu l-am ucis pe regele Ferdinand, chi-hi-hi-hi!...  chițăii ca

un șoricel, arătându-și dinții mărunți. Toată lumea credea că a murit de cancer la mațe, dar nu a fost așa, chi-hi-hi-hi... Singurul Ionel Brătianu s-a prins care-i șpilu, dar eu repede și pe el, chi-hi-hi-hi!..

            Dunca Pătru îl fixă cu privirea, neînțelegând o iotă din ceea ce spunea. Nu auzise să fi murit regele Ferdinand, și apoi ei erau în anul douăzeci, iar ochelaristul vorbește de douăzeci și șapte... Aproape nici nu se miră de vorbele acestuia. Probabil există o limită a puterii de uimire pe care dacă o depășești, nu te mai poate surprinde nimic, iar Dunca Pătru prin câte a trecut în ultimele zile, depășise demult acea limită a puterii de uimire.

–        Imediat după întâlnirea cu Nicolae Titulescu i-am făcut felul și lui Ionel, la fel ca și

Regelui Ferdinand, cu tinctură de cucută, chi-hi-hi-hi!... Toți au crezut că a murit de răceală, niște proști, chi-hi-hi-hi!...   

            Dunca continua să-l privească în tăcere pe ochelarist, ceva din fixitatea ochilor lui îl făcea să semene cu un sihastru. După baia făcută, în prezența asistentului și mâncarea primită, dar mai ales după somnul în așternutul moale se simțea ușor. Un sentiment de nepăsare, neobișnuit și îmbătător, se strecură în sufletul său și nu voia să îl părăsească.

–        Elena Văcărescu nu îl iubea pe Ferdinand, mă iubea pe mine, era moartă după

mine, numai că nu avea ce face, că na, regele e rege! Dar să fi văzut măi frate ce versuri îmi scria...

            «Te voi iubi întotdeauna. Din ceasu-acesta care-mi scapă

            Și până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,

            Își va goli clepsidra toată, la cea din urmă a mea etapă,

            În inima îmi va rămâne amorul nostru luminos...»  

– recită ca un actor dramatic ochelaristul.  De aceea l-am și chi-hi-hi-hi... pe Ferdinand. Și ce dacă era rege?...

            Dunca Pătru nu scotea nici un cuvânt. Pentru el cuvintele nu mai aveau nici o valoare, erau ca apa de ploaie.

–        Iar acesta de acuma, Carol al II-lea, e mai curvar ca ta-su, Chi-hi-hi-hi!... continua

ochelaristul. Cu ăsta am fost și la Crucea de piatră. Îi plăcea să i-o tragă lui Lulu, dar asta înainte de  a se cupla cu Elena, numai să nu te scapi cumva în fața lui Maniu că o încurcă bietul Carol, Maniu îl bate cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!... Chi-hi-hi-hi!.. Carol plânge și se jură că nu o mai vrea pe Vulpescu, iar Maniu îl crede... Chi-hi-hi-hi... Dar să vezi cum va zbura Maniu de la guvernare, și regina-mamă va zbura...            Atunci o să vedem pe cine mai bate Maniu?... Chi-hi-hi-hi!...

* * *

Profesorul doctor Aurel Munteanu, șeful secției de psihiatrie, îl repartizase pe Dunca Pătru în același salon cu Sârbu Ștefan, fost profesor de istorie – un pacient foarte interesant pentru el care se ocupa de cercetarea dedublării falsei personalităţi. Ștefan Sârbu, Cavalerul Istoriei, cum îl numeu ceilalți pacienți, chiar și asistenții, reprezenta pentru doctor cel mai important caz fiindcă nega existenţa propriei personalităţi, înlocuind-o cu una absolut nouă plăsmuită de el, pe care o trăia din plin în timpul dictaturii carliste.

«Unul tocmai luptase în Primul Râzboi Mondial, celălalt face ordine prin istorie, după bunul său plac, asasinând câte un rege sau ministru, astfel s-ar putea să se înțeleagă bine amândoi», zâmbi profesorul, care într-un fel își invidia pacienții, adeseori povestea despre ei  prietenilor săi:

«Cei mai fericiți dintre toți oameni sunt cei asemenea pacienților mei, deoarece nu știu ce înseamnă mustrararea de conștiință, nu-i chinuie teama zilei de mâine și nici nu se lasă seduși de speranța într-o bunăstare viitoare. Ei doar își trăiesc clipa, pe care și-o aleg ei să trăiască, și o trăiesc într-o absență totală a nefericirii».

* * *

–         Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreu, nu vreau!...

tropăia ca un copil în jurul doctorului Munteanu Sârbu Ștefan arătând cu degetul spre patul lui Dunca Pătru.

–        Liniștește-te, așa, hai să ne așezăm pe pat și îmi vei povesti ce s-a întâmplat, încerca să-

l liniștească doctorul.

–         Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreau!...

–        Pentru că?...

–        Pentru că tace tot timpul, nu vrea să ne jucăm de-a vați ascunselea și îi spune lui Maniu

tot ce află de la mine.

            Dunca Pătru se uita ba la doctor ba la ochelarist și nu știa ce să spună. Doctorul îi făcuse discret semn cu capul, ce însemna că totul e în regulă.

–        Acum Maniu iar o să-l bată pe Carol cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!... Chi-hi-

hi-hi!.. Și numai din cauza lui, că nu știe să țină un secret.

–        Nu el ia spus lui Maniu, spuse doctorul și îi șopti ceva la ureche.

Sârbu Ștefan dădu din cap în semn că a înțeles cine e vinovat de bătaia pe care o va primi

Carol, deveni dintr-o dată foarte serios și apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru, îi întinse acestuia mâna.

* * *

            Dunca Pătru nu-și va face niciodată sânge rău din cauza vecinului său de salon. Va fi atât de calm – sau indiferent – încât va părea a fi mereu altcineva, o umbră ruptă de realitate sau irealitate. Cât timp vor sta împreună nu o să-i spună vreodată ceva, poate nici în sinea lui. Doar o singură dată, când Cavalerul Istoriei îi va povesti despre cearta iscată între el și Majestatea sa Regele Carol al II-lea și dând din mâini îi va răsturna castronul cu supa de roșii, va rosti un «N-n-oh» ce va suna ca un blestem în urechile lui Ștefan Sârbu, care de atunci va înceta să-i mai povestească întâmplări din culisele vieții familiei regale, iar a doua zi va povesti tuturor că Soldatul, așa îl numea pe Dunca Pătru, se întâlnește pe ascuns cu Iuliu Maniu și îi raportează tot ce mișcă.   

            6.

           

            Bineînțeles, amprentele lui Dunca Dumitru din baza de date ale miliției, nu corespundeau cu amprentele luate de la Dunca Pătru, care nu avea nici o cicatrice pe piciorul stâng, dar în schimb avea una lăsată de glonț pe umărul stâng. Maiorul Vișovan nici nu se aștepta la alt rezultat.

Era convins că Dunca pe care îl anchetase nu este una și aceeași persoană cu Dunca cel înecat în Dunăre, după spusele lui Toaderaș Ștefan, sau poate fugit peste hotare deoarece cadavrul nu a fost găsit.

«Atunci cine este omul acesta care își spune Dunca Pătru, seamănă izbitor cu Dunca Dumitru, nu cunoaște sau nu recunoaște pe nimeni, crede că a luptat în primul război și susține că ne aflăm în anul o mie nouă sute douăzeci?...»? îl rodea întrebarea pe maior.

Îl sună din nou pe profesorul Munteanu.

–        Până acum l-am crezut pe Ștefan Sârbu cel mai interesant caz întâlnit de-a lungul

carierei mele, dar iată că Dunca Pătru este un caz nemaiîntâlnit de mine și nici nu am citit vreodată despre un comportament asemănător, îi spuse doctorul pe terasa restaurantului «Zimbru», unde s-au întâlnit la o cafea.

–        Este bolnav psihic?

–        Dragul meu nu cred că un om care trăiește în anul o mie nouă sute optzeci și șase, dar

susține că se află în o mie nouă sute douăzeci poate fi sănătos?

–        Deci, e bolnav?

–        Numai că pacientul nostru nu prezintă nici o tulburare în cele cinci axe prin care se

evaluează un bolnav psihic: gândire, memorie, atenție, emoție și comportament.  Pare perfect sănătos din punct de vedere psihic.

–        Și atunci?...

–        Ei și atunci, asta este singura problemă: de ce ar susține cineva sănătos la minte că

trăiește cu șaizeci și șase de ani în urmă?

            Maiorul tăcea.

–        Dar hai să nu tragem concluzii pripite, pacientul se află doar de patru zile la mine, iar o

tulburare psihică este diagnosticabilă de obicei în minim două săptămâni, în anumite cazuri chiar de la șase luni la un an.

–        Marea problemă a noastră celor de la miliție, este nu dacă Dunca Petru este bolnav sau

nu, ci cine este el și de ce toată lumea îl confundă cu Dunca Dumitru? Chiar și nevasta acestuia susține că este «omul ei».

–        Dragul meu, bine ai spus că aceasta este problema voastră pe care eu nu cred că sunt în

stare să o rezolv, spuse zâmbind profesorul Munteanu.

–        Aș vrea să mai stau de vorbă cu el, bineînțeles dacă se poate, spuse aproape șoptit

maiorul.

–        Se poate, dragul meu, se poate, vino când dorești, numai anunță-mă înainte ca să nu fiu

plecat. 

–        Deocamdată vreau să mă întorc în Vârfuri, satul în care locuia Dunca Dumitru și în care

a apărut de niciunde la poarta acestuia Dunca Pătru. Vreau să dau de cap acestei povești aproape de necrezut.

–        Atunci nu îmi rămâne decât să îți doresc mult noroc, dragul meu, mult noroc! repetă

profesorul Munteanu.  

 

7.

Recitind, poate pentru a zecea oară însemnările făcute în carnețelul cu coperți negre,

maiorul hotărî să afle cine este Măria, fata morarului Ștef de pe vale, dacă există sau a existat o asemenea persoană? Poate astfel va reuși să afle de ce Dunca Pătru a întrebat despre nuntași și cai? Poate găsind răspuns la aceste întrebări va putea să dezlege misterul acestui om pe care toți îl confundă cu Dunca Dumitru.

            Porni spre Vărfuri fără să-l mai anunțe pe șeful de post și nici pe la postul de miliție nu mai trecu. Opri la marginea satului, unde un om în vârstă păștea două vaci. Îi spuse că este folclorist și îl întrebă dacă mai este moară pe vale.

–        Ehe nu mai e de mult, de când făcu Opriș moara la curent, da fărina nu-i la fel de

bună cum o fo’ ceia de la moara lui Ștef, dădu din mână a supărare bătrânul.

–        Dumneta l-ai cunoscut pe morarul Ștef?

–        Apăi cum Doamne iartă-mă să nu-l cunosc? se miră bătrânul.

–        Morarul avea o fată, nu?

–        Avea două fete ș-un fecior. Pălaga fata cea mare s-o măritat după un ungur din

satu’ vecin, apoi s-or mutat la Vireșmort, o murit demult săraca, Ștefan, feciorul o murit și el săracu, o fo’ holtei că ave’ nu știu ce hibă la plămâni, iar Măria săraca mai trăie’ ș-acu’ stă în vale la casa părintească. O pătimit și e’ săraca că i-o dispărut mirele-n noaptea nunții, strămoșul lui Dunca ăsta cu tămbălăul, de scrie-n gazetă despre el, iar e’ o născut după nuntă doi gemeni – pă Ilie și pă Pătru, o trecut prin mare rușine, că a rămas gre’ de fată, înainte de a-i blagoslovi popa cununia. Pătru o fo’ moșu’ lu’ Dumitru, ăsta cu tămbălăul. L-or spănzurat hortiștii în trizeci și nouă că s-o ridicat împotriva lor.

–        Dar pe mirele dispărut în noaptea nunții cum îl chema? întrebă maiorul oferindu-i

bătrânului o țigară.

–        Tot Pătru, Dunca Pătru, spuse bătrânul aprinzând țigarea, după ce îi rupse filtrul.

* * *

–        Apăi cum Doamne iartă-mă să nu bei un păhăruț de horincă? se miră bătrâna curățând 

o ceapă pe care o puse pe farfuria de lemn lângă feliuțe subțiri de slănină și cârnaț afumat. Oi be’ și eu unu cu dum’ata.

            Maiorul se conformă, bău ciocnind cu bătrâna și îi ură «La mulți ani!»

–        Apăi, mie la optșpatru de ani, nu prea îmi mai trebuie mulți ani, doar o bătrânețe

și moarte ușoare, pentru asta mă rog la Drăguțu’ de Dumnezeu, că tare mult am pătimit pe lumea aiasta, poate dincolo mi-a si mai bine, cine știe? Că amu ia pe ăștia mici îi învață la școală că Dumnezeu nu ieczistă, iar omu’ e născut din maimuță, Doamne iartă-mă, că or bolunzit cu toți de atâta carte.  Pe noi ne învăța la școală să ne rugăm la Dumnezeu și cum să-i respectăm pe cei bătrâni, iar acu’?...

            Bătrâna îi aduse fotografii vechi de famile, unele făcute în fața morii, altele în spatele ei, ca să se vadă roata morii. Într-o fotografie îl zări pe Dunca Pătru, era îmbrăcat la fel cum îl aduse șeful de post, de ziceai că l-a luat din fotografie și l-a adus la sediul miliției. Pe spatele fotografiei cineva scrise cu cerneală violetă:

AMINTIRE DIN ANUL 1920

12 APRIL + ZIUA DOUA DE ÎNVIERE

VETERAN DUNCA PĂTRU

–        Atâta mi-o rămas după el: chipu lui, doi prunci și năcazurile, că am rămas de râsu’

lumii – nici nevastă, nici fată...

–        A murit? întrebă maiorul, speriindu-se de propria-i voce.

–        Dumnezeu Sfântu știe ce s-o întâmplat cu el?... Că o dispărut în noaptea nunții –

doușnouă spre trizeci april, era joi noapte’ spre vineri, o ieșit și dus o fo’...

–        Nu v-a spus unde merge?

–        La miezu’ nopții, când nunta era în toi, intrase un băiat, în haine militare, era sergent,

așe spuneau  oamenii, că eu nu mă pricep la grade. Pătru când l-a văzut, la început s-o speriat, și s-o albit ca varu’ ș-o început să tremure, pe urmă s-au îmbrățișat, s-au pupat ș-au băut la horincă de se minuna toată lumea, că pe Pătru nu-l știa nime’ de bețiv, da’ cu soldatu’ ăla o băut mult, apoi spre dimineață o ieșit să-l conducă. «Tu Mărie, aesta-i un pretin tare drag mie, l-oi condece până la marginea satului, că-i musai să margă, mă întorc mintenaș și apoi ți-oi povesti de el.», așe mi-o zis. Luase dân grajd doi cai. Caii s-au întors da’ dă el nu mai auzi nime’ veci!

            Maiorul mai bău un pahar și ceru voie bătrânei să fumeze, aceasta îi aduse o farfurioară de lut.

–        Am ajuns de povestea lumii, unii ziceau că o fugit să scape de mine, că m-o lăsat gre’,

alții povesteau că l-o omorât  Găvrilă Gorgan pentru că umbla la muierea lui, alții că s-or dus împreună cu soldatul ăla să fure caii de la armată și i-au împușcat... cine știe ce s-a întâmplat de nu s-o mai întors Pătru?... Așe, mi-am crescut singură feciorii, apoi când să mă bucur de ei, că s-au însurat amândoi, pă Pătru l-au spânzurat hortiștii în trizeci și nouă, nici nu împlinise nou’șpe ani, iar pă Ilie l-au luat voluntar în patrușcinci rușii,  nu s-o mai întors nici ăla bietu’. Apoi nevasta lui Pătru s-a prăpădit și ea, și am rămas cu nepotu Dumitru, l-am crescut de mic, dar l-o ucis buștenii ’n butin în șapteșdoi, avea și el un copil, dar s-o prăpădit și ăla, anul trecut. Eu nu cred în vrăjitoare, da’ mi-o zâs baba Rozalia dân Codru’ Tătarului, că o îngropat cineva o lumânare în mormânt, ca să se stingă neamul Duncenilor, că și celălalt nepot mi se prăpădise, fiul lui Ilie de muri pe front, amu mi-o mai rămas un strănepot, Vasile...

            8.

–        Nu eram, atât de amețit din cauza rănii. Glontele îmi trecuse  prin umăr, sângele poate

înghețase de n-o curs mult, că mare frig o fo’, da’ nu mâncasem de cinci zile nimic, ăla o fo’ tăt baiu’ numa’ sugeam cetină de brad, și pe urmă o scuipam. Așe m-o găsit sergentul Eusebiu și m-o târât în spate trei kilometri, poate și mai bine de trei, povestea Dunca Pătru ascultătorilor săi, – maiorului Vițovan și profesorului Munteanu. Apoi ne-am împretenit, – eram mai ceva ca frații. O țigare nu am fi fumat unu’ fără celălalt. El crescuse la oraș, la orfelinat, nu avea pe nimeni și ne-am vorbit că după război, dacă scăpăm cu viață, vine și se stabilește la noi în Vârfuri. Că așe-i în viață, – moartea îți cântă «Veșnica pomenire» la ureche, iar tu te gândești la ce ai să faci după război..., oftă Dunca.

–        Lui Eusebiu nu i-o fo’ dat să vadă sfârșitu’ războiului și să vină la noi în Vârfuri. A

murit în brațele mele mele, l-a lovit o schijă în cap. Știa că moare și m-o rugat să-i fac o cruce la marginea cimitirului din Vârfuri. «Dacă nu mi-o fost dat să trăiesc la voi, măcar o cruce să am, poate mi-o aprinde și mie cineva câte o lumânare de ziua morților, iar tu Pătrule, când te vei însura să vii la crucea me’ și să mă chemi la nuntă, nu cumva să nu vii!», asta mi-o spus și pe urmă și-o dat sufletul. Eu după ce m-am întors din război i-am pus cruce mare de stejar, da’ nu la marginea cimitirului ci în mijlocul lui și pe ea am scris:

«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»

           

Apoi înainte de nuntă, m-am dus la cruce să-l poftesc cum m-o rugat. M-am dus împreună cu Mnihai a lu’ Vasalie Moșului, cu care am umblat la poftit prin sat, după cum îi obiceiu’. Nu credeam nici un moment, că el poate veni la nuntă, că mortu-i mort! M-am dus doar așe ca sufletul lui să fie împăcat că nu l-am uitat. Da el...

–        A venit la nuntă? întrebase doctorul, mai mult ca să-l ajute pe Dunca care se oprise din

Povestit, poate temându-se că cei doi nu o să-l creadă.

–        Da, o venit!... O venit la miezul nopții, răsuflă ușurat Dunca Pătru. Îi era teamă de acest

moment, iar de acum înainte  era sigur că-i va fi ușor de povestit. Dar de fapt mult de povestit nu i-a mai rămas, doar că băuse împreună cu Eusebiu, două uiegi de horincă. Uiegi de literă, dar nu s-au îmbătat, iar dimineață, înainte de cântatul cocoșilor îl  conduse călare pe Eusebiu la cruce și acesta îl pofti să vadă cum e «dincolo», unde o stat doar câteva clipe. Dar când s-o întors nu a mai găsit nimic cunoscut lui. Asta e tot!

–        Și cum ai trecut dincolo? întrebă maiorul.

–        Apăi, așe deodată mi s-o părut că stau cu Eusebiu lângă cruce da’ în același timp mă

plimb cu el pe marginea unui râu, printr-o livadă atât de faină cu pomi plini de tăt felul de poame, iar păsările cântau atât de  mândru și deodată nu am mai fost lângă cruce numa’ pe marginea râului. Ș-apoi am simțit o așe liniște și pace în suflet, nu am mai simțit ceva la fel până atunci, poate doar când eram prunc mic și adormeam în brațele mamei.

            9.

            În aceeași noapte, spre dimineață, maiorul avu un vis foarte ciudat. Visa că îl visează pe Dunca Pătru. Și în visul din visul său era concomitent și în drum spre Vârfuri împreună cu acesta și lungit pe canapeaua din sufrageria sa. Se duceau la Măria fata Morarului Ștef de pe Vale, dar au ajuns în mijlocul cimitirului lângă o cruce mare de stejar pe care sta scris:

«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»

            Dunca Pătru, era îmbrăcat în costumul popular, exact cum îl aduse șeful de post, la fel ca în fotografia pe care i-o arătase bătrâna. Deodată acesta începu să pălească din ce în ce mai tare și să se dizolve în văzduh, lăsând în urmă un iz de busuioc.

* * *

Trebuia să ia cât mai repede,  o hotărâre.  Dar nu o putea lua de capul lui ci doar cu aprobarea comandantului. Era un caz paranormal, iar cazuri paranormale nu existau, o știa prea bine.

–        Dragul meu, îi spuse cu o zi înainte  profesorul Munteanu. Partidul nu ar accepta pentru

nimic în lume ca cineva să se întoarcă în țară, fie chiar și din rai sau din iad, fie și după șaizeci și șase de ani fără aprobarea lui.

–        Și atunci care va fi soarta acestui om?

–        Un biet bolnav psihic, ca atâția zeci sau poate sute de alți bolnavi.

–        Dar bine, sunteți de acord cu mine că acest om nu este bolnav psihic, avem mărturii și

dovezi în acest sens.

–        Sunt întru totul de acord, dragul meu.

–        Și atunci va trebuie să mă ajutați să demonstrez adevărul.

–  Nu, dragul meu, nu are nici un rost, crede-mă! Eu m-aș transforma din medic pacient iar tu în cel mai bun caz colegul meu de salon.

–        Și atunci?...

–        Lasă lucrurile să-și urmeze cursul firesc, zâmbi profesorul.

Nu, nu putea lăsa lucrurile așa, mai ales după visul pe care l-a avut. Se va duce la

comandant, trebuie să-l înțeleagă cineva, nu se poate ca un om să...

            Îl întoarse de la ușă țârâitul telefonului.

–        A dispărut! se auzi în receptor vocea profeserolui Munteanu.

–        Cine? întrebă maiorul.

–        Cum cine, dragul meu? Dunca Pătru!

–        A fugit?

–        Nu, nu avea cum, ușa salonului era închisă pe dinafară.

–        Atunci cum, pe geam?

–        Nu, geamul are plasă de sârmă și gratii.

–        Atunci?

–        Pijamaua, papucii și halatul au rămas, de parcă s-ar fi evaporat.

Maiorul tăcea, iar profesorul continuă cu o veselie în glas, pe care nu o putea ascunde

–         I-au dispărut hainele în care era îmbrăcat când l-ai trimis la mine. Erau într-o magazie

închisă cu yală, la fel ușa nu a fost forțată.

* * *

Țârâitul telefonului îl întoarse a doua oară de la ușă.

–        Să trăiți! Șeful de post din localitatea Vârfuri vă deranjează.

–        Vă ascult tovarășe plutonier.

–        Nu este el tovarășe maior, e altcineva!

–        Nu vă înțeleg?

–        Omul pe care îl cercetați nu e Dunca Dumitru, iar Dunca Dumitru nu a murit!

–        De unde ști? se miră maiorul.

–        Tocmai primise Dunca Anișoara scrisoare din America, are și poze cu ceilalți doi, au

ajuns la fratele lui Pupăză.

            Maiorului îi apăru pentru o clipă chipul palid și ochii triști ai femeii îmbrăcată în negru, de o frumusețe profundă, misterioasă. Puse receptorul în furcă, își aprinse o țigară și, pentru prima dată în ultima săptămână zâmbi mulțumit, poate chiar fericit.

 

Predeal  

 03 iunie 2012