Era în seara de Crăciun. Deasupra satului înzăpezit răsunau ca o binecuvântare – ”O ce veste minunată”, „Trei crai de la răsărit”, „Steaua sus răsare” şi alte colinde care vesteau Naşterea Domnului. Ecoul colindelor plutea prin văzduh, ca un înger vestitor hăt departe, până la pădurea de la marginea satului, însoţind parcă mogâldeaţa care se străduia din răsputeri să răzbată prin nămeţii de zăpadă, înfruntând viscolul năpraznic ce şuiera ca un lup flămând mai, mai s-o doboare din picioare.
Însă nu exista asemenea forţă pe întreg pământul, care ar fi putut-o opri din drumul său. Micuţa umbră, se rostogolea, înnota prin troieni, dar înainta pas cu pas spre pădure, pe drumul uitat demult de picioarele creştinilor, deoarece ducea spre Râpa Diavolului, unde după cum se povestea din moşi-strămoşi, se afla pe vremuri conacul unui boier foarte rău şi zgârcit.
Mai povesteau bătrânii că acolo au rămas îngropate până în zilele noastre, lăzi pline cu bani de aur şi tot felul de pietre preţioase şi bijuterii scumpe din aur şi diamante, care erau păzite de diavol. De aceea au şi denumit acel loc Râpa Diavolului. Unii mai susţineau că trecând prin apropiere au auzit, ziua în amiaza mare, gemetele şi plânsetele celor ucişi în cazne în beciurile boierului cel rău, alţii susţineau că gemetele sunt ale celor care au pierit ucişi de diavol pentru că au cutezat să caute comorile îngropate.
Dar micuţul Ștefănel Cocor, el era mogâldeaţa ce înnota printre troieni, nu avea timp să se gândească la gemetele şi plânsetele sufletelor moarte şi nici la diavolul care păzea comoara. Nu prea avea timp nici să-i fie frică. Din când în când privea în urmă să vadă dacă nu cumva se luase cineva după el, după care se arunca iar asupra nămeţilor.
Singura lui teamă era că nu va reuşi să ajungă până la miezul nopţii la Râpa Diavolului. Atunci totul ar fi pierdut, iar sufletul său nevinovat s-ar alătura sufletelor care gem în gropile din Râpa Diavolului. Îşi aducea aminte bine de cuvintele bunicului său Dănilă Cocor care spunea că „La acele beciuri se poate ajunge doar o singură dată pe an şi anume la miezul nopţii în noaptea de Crăciun. Atunci, sub o piatră din Râpa Diavolului se aprinde o lumină şi se deschide drumul spre comoara ascunsă. Dar nu oricui îi e dat să vadă, doar unui suflet curat, pe oricine cu sufletul păcătos diavolul l-ar ucide pe loc. Şi care dintre noi are sufletul curat? ofta bunicul. Poate un copil, dar ce copil s-ar încumeta la o asemenea treabă?”
Ștefănel era sigur că sufletul său era curat. El niciodată nu făcuse nimănui nici un rău, nu supărase pe nimeni. Nici fructe nu fura din livezile gospodarilor mai înstăriţi, nici cuiburile păsărilor nu strica, cum făceau alţi copii, nici pisica n-a tras-o de coadă, căci bunicul său spunea că e păcat să-ţi baţi joc de animale. Atunci, de ce nu ar avea sufletul curat? Chiar popa Ducu la moartea tatălui său, l-a mângâiat pe creştet şi cu lacrimi în ochi a şoptit „De ce pui doamne pe umerii unui suflet nevinovat o cruce atât de grea?”
Nu avea de ce să-i fie teamă de diavolul care păzeşte comoara, numai să ajungă la timp, iar pe urmă o să vadă ce și cum...
Nici de lupi nu îi era frică, deorece Găvrilă Blidaru şi Iancu Frunzilă îi împuşcaseră pe toţi până la ultima coadă, asta o ştiau până şi copiii din sat. Ar mai fi o primejdie – Iancu Cojoc. Dar pe acest tâlhar, de care el auzise atâtea, oamenii nu-l mai văzură prin sat, de când a jefuit cârciuma lui Abramko şi a furat caii domnului notar Giurgea.
„A dispărut fără urmă, de parcă l-a înghiţit pământul”, spunea notarul necăjit, că jăndarii nu pot da de urma lui Iancu Cojoc.
„Lua-l-ar naiba de tâlhar, spânzura-s-ar de primul copac!” înjura scuipând printre dinţi Abramko.
Dar unchiul său Chirilă Cocor îl vorbea de bine pe Iancu Cojoc „Ehei, dacă eram mai tânăr cu zece ani, demult eram fârtatul lui Iancu, căci Iancu nu e tâlhar, ci un haiduc cinstit, un cavalir ce apără dreptatea celor oropsiţi.”
Dar iată şi Râpa Diavolului... bine că ajunse înainte de miezul nopţii, deoarece nu se vedea nici o lumină. Ștefănel s-a apropiat şi s-a rezemat de un stejar secular. Aici în râpă era mai cald, viscolul încetase ca printr-o minune. Pe cer apăruse luna ca o seceră poleită cu argint. Se vedea ca ziua. În jurul stejarului zăpada era tare ca piatra, astfel că Ștefănel se aşeză pe zăpada uscată, încercând să ghicească sub care anume piatră se va aprinde lumina fermecată.
Cât de mare o fi comoara?... Bunicul Dănilă spunea că nici cu doisprezece care nu ai putea s-o duci. O comoară atât de mare, că un om sărac nici nu şi-ar putea închipui, căci în afară de bani şi bijuterii, mai sunt şi tot felul de vase şi scule de aur şi argint încrustate cu pietre preţioase. Dar ce-i păsa lui de vasele de aur?... Va lua doar câţiva bănuţi acolo, cât să poată ieşi din iarnă şi s-o salveze pe Zoreana de cuţitul lui Abramko, care o ameninţa pe maică-sa că dacă până la Bobotează nu-i întoarce banii pe care i-a împrumutat de la el cu dobândă pentru înmormântarea tatălui său, atunci va lega de gâtul Zoreanei o panglică roşie adică, cu alte cuvinte o va tăia. Trebuie cu orice preţ s-o salveze pe biata văcuţă, căci cu Abramko nu-i de glumit. Numai din iarna asta de-ar ieşi, că apoi de la primăvară se va duce să lucreze în pădure cu unchiul Chirilă şi va câştiga destui bani pentru iarna următoare. Dar acum i-ar prinde bine doi, trei bănuţi de aur, că în afară de achitarea datoriei ar mai cumpăra şi o căruţă de lemne şi un sac de făină, poate şi... Dar nu, nu-i trebuie căci i-au rămas de la tatăl său bocancii, cojocul şi căciula. Sunt cam mari dar foarte călduroase. În bocanci a băgat cârpe şi paie şi gata cu frigul! Îl durea foarte mult moartea tatălui său, dar unchiul Chirilă spunea că pentru tatăl său moartea a fost o binecuvântare, deoarece nu-l mai chinuie durerile blestematei boli care de trei ani nu-i dădea pace. Dumnezeu i-a auzit ruga şi l-a luat în împărăţia lui, unde nu sunt nici lacrimi nici durere.
Istovit de drumul greu şi muncit de gânduri, Ștefănel căzu într-un somn adânc și plăcut și îl visă pe tatăl său. Dar nu bolnav, cum era în ultimii ani, ci aşa cum fusese înainte – voios şi sănătos, când se întorcea acasă seara şi-l punea pe genunchii săi povestindu-i poveşti despre prinţi şi zâne.
Cine ştie cât ar fi dormit bietul copil, sau dacă nu ar fi adormit pentru totdeauna sub stejarul secular dacă nu l-ar fi trezit din somn o voce puternică de bărbat:
– Care eşti acolo!?... Eşti om sau arătare!?...
De frică, Ștefănel nici nu respira, era sigur că aude vocea diavolului. Deodată i se făcu frică. Dacă sufletul său nu era chiar atât de curat?... Deodată își aduse aminte de predica părintelui Duca: “Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea…”, bine dar bunicului Dănilă Cocor spunea că „La acele beciuri poate ajunge doar un suflet de copil...”
– Sufletul meu e curat! șopti hotărât Ștefănel și ridicând capul zări în fața sa un călăreț.
– Cine-i acolo? repetă vocea.
– Eu, răspunse copilul.
– Doamne! Un copil? întrebă mirat călărețul coborând de pe cal și apropiinduse de Ștefănel îl întrebă:
– Al cui ești tu voinicule?
– A lui Maxim Cocor. Tata a murit, săptămâna trecută l-am îngropat.
– Am auzit copile de moartea tatălui tău, Dumnezeu să-l odihnească! își făcu semnul crucii călărețul oftând din greu. Dar tu cui ai colindat aici, în Râpa Diavolului?
– Nu am colindat nimănui, răspunse nevinovat Ștefănel.
– A-a-a, te-ai rătăcit... nu mai găsești drumul spre sat?
– Nu, nu m-am rătăcit, am venit doar să iau niște bani, ca să putem ieși din iarnă și să-i dăm bani lui Abramko, pe care i-am împrumutat pentru înmormântarea tatii, căci dacă nu-i înapoiem până la Bobotează, a zis că ne taie văcuța...
– Ia te uită la Iuda! Blestematul!... amenință cu pumnul, în direcția satului, călărețul. Dar tu de unde vroiai să iei bani? Că aici...
Ștefănel îi povesti călărețului tot ce auzise de la bunicul său despre comorile din beciuri și cum se poate ajunge la ele.
– Da viteaz mai ești copile, dacă nu ți-a fost frică să vi aici singur la miezul nopții, oamenii ocolesc acest loc. Nici ziua în amiaza mare nu întâlnești pe nimeni în Râpa Diavolului.
– Mi-a fost și mie frică, un pic, recunoscu Ștefănel.
– De diavol? Nu există nici un diavol aici...
– Nu de diavol mi-a fost frică.
– De lupi?...
– Nici de lupi, Găvrilă Blidaru şi Iancu Frunzilă i-au împuşcat pe toţi.
– Atunci de cine ți-a fost frică copile? se miră călărețul.
– De tâlharul Iancu Cojoc, răspunse Ștefănel.
– Ha, ha, ha!... râse cu poftă călărețul. Păi dacă nu ți-e frică de diavol și nici de lupi, cum să-ți fie frică de un biet tâlhar?... Iar acum vom încăleca pe cal și te voi duce acasă, tot ce ți-a povestit bunicul tău Dănilă nu sunt decât legende. Dacă ar fi fost aici vreo comoară ascunsă, Iancu Cojoc ar fi fost acum mare boier și nu ar mai fi hoinărit prin codru, îngrozind cu numele său pe voinici ca tine.
Pe drum spre casă, Ștefănel îi povesti străinului ce părere are unchiul său Chirilă Cocor, despre Iancu Cojoc. Străinul zâmbea șiret pe sub mustață, iar când au ajuns la intrarea în sat, l-a dat jos de pe cal și i-a pus în mână o punguță cu bani.
– Banii din punguță o să vă ajungă să ieșiți din iarnă și să-i înapoiați datoria cârciumarului.
– Nu pot să-i primesc, spuse Ștefănel.
– Cum așa? se miră călărețul.
– Păi nu i-am câștigat, iar de cerșit... e mare rușine, spunea bunicul Dănilă.
– Dar nici nu i-ai cerșit! Ai venit să-mi colinzi în Râpa Diavolului, iar eu îți dau cât vreau, nu e corect?
– Ar fi, dar eu nici măcar nu v-am colindat o colindă... răspunse încurcat Ștefănel.
– O să-mi colinzi altă dată...
– Dar nici măcar nu știu cine sunteți?...
– Eu?... zâmbi călărețul. Eu sunt tâlharul Iancu Cojoc!
Demult, pe vremea lui Cezar August, legaţi de ieslea unui grajd din cetatea Nazaret, un bou şi un măgar stăteau de vorbă, după o cină săracă compusă din paie şi apă, pe care o primiseră de la gospodarul lor la sfârşitul unei zile pline de trudă amară.
