Brăcinarul bunicii

Bunica Maria stătea ca o stană de piatră în mijlocul odăii şi cu mâna streaşină la ochi se uita de jur împrejur cu atâta atenţie încât broboane de sudoare îi apărură pe fruntea brăzdată de ridurile trecutelor primăveri.

– Unde ar fi putut să-mi dispară brăcinarul? şopti cu buzele uscate.

Eu i-am aruncat o privire lui Ionică, Ionică mi-a aruncat o privire mie şi pe urmă amândoi odată ne-am   aruncat privirile spre uşă.

– Doară aici l-am pus, în cuier împreună cu chemeşa şi cu sumna¹, duminică seara când m-am întors de la vecernie. Sumna-i aici, chemeşa-i aici, dar brăcinarul?...

Din nou mă uit spre Ionică, care scobindu-se cu degetul în nas, încerca probabil la fel ca şi mine, să-şi aducă aminte unde am pus brăcinarul.

– No, şă acum dute babo dezbrăcinată la biserică, ca o ciuhaie²! se dojenea singură bunica. Şi brăcinarul era împletit din fir roşu de mătase, strălucea de-ţi lua privirea nu alta!  

Noi tăceam, de parcă ne-ar fi turnat cineva apă în gură.

– Voi, dragii babei, nu aţi văzut pe undeva brăcinarul meu?

Ionică dă din cap în semn că nu, eu la fel şi amândoi, ca racii, ne apropiem cu spatele de uşă.

– Unde ar fi putut să-mi dispară brăcinarul? repetă bunica, dar noi deja eram afară, alergam spre grădină, unde am înhămat ieri, capra bunicii la căruţul de lemn cu care se ducea la moară, iar din brăcinarul bunicii făcuserăm bici, căci orice aţi spune, birjarul fără bici nu e birjar!

Căruţul stătea linăştit la umbra nucului valah, capra speriată că o vom înhăma din nou, o rupse la fugă, iar brăcinarul ia-l de unde nu l-ai pus...

–  Unde ar fi putut să dispară brăcinarul bunicii? întreb şi eu punând mâna streaşină la ochi şi încep să mă uit de jur împrejur, cum am văzut că făcea bunica. 

– Poate l-a mâncat capla, filosofă Ionică scărpinându-şi ceafa.

– Nu mai măcina prostii, mai bine hai să căutăm brăcinarul.

– De ce plostii? se bosumflă Ionică. Vala tlecută nu mi-a mâncat pulceluşul pălălioala?

Dar iat-o şi pe bunica, cu «Molitfelnicul»³ sub braţ, se ducea sub cireş ca să se roage la Dumnezeu, căci nu putea să meargă «dezbrăcinată la biserică, ca o ciuhaie».

– Mi-am amintit! strigă deodată Ionică.

– Ce ţi-ai amintit, întreb eu.

– Unde am pus blăcinalul, se lovi peste frunte.

– Unde?

– L-am uitat ieli acolo pe clenguţa cileşului, arătă Ionică spre brăcinararul bunicii care atârna strălucind ca un şarpe sub razele soarelui.

Târziu. Bunica deja a ajuns sub cireş.   

– Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu. Cea pururea fericita şi prea nevinovata şi Maica Dumnezeului nostru, şoptea aşezânduse pe iarbă bunica. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai marită fără de asemănare decât serafimii...

Dar deodată, ridicîndu-şi privirea către cer şopti:    

– Lua-va-r dracu de pezevenghi, uite unde au dus brăcinarul meu! Iartă-mă sfântă Fecioară că-l pomenesc pe necuratul, aşa în mijlocul rugăciunii... dar demonii îştia...

¹ sumna -  fustă

² ciuhaie – sperietoare

³ molitfelnic – carte de rugăciuni