Frizerul Niculae

M-a trezit clopotul mare, din turla bisericii, ce a răsunat ca o binecuvîntare peste sat, aducând aminte bunilor creştini, că e duminică şi a sosit timpul să meargă la biserică.

Mai bine spus, bunelor creştine, deoarece toţi purtătorii de clop şi nădragi din satul nostru sunt atât de evlavioşi şi temători de Dumnezeu, încât pornesc cu vreo două ore înainte de a fi chemaţi de sfântul clopot, ca să aibă timp să intre pe la cârciumă pentru împărtăşania de duminica dimineaţă. Aşa e datina, lăsată din moşi-strămoşi, ca o lege nescrisă pe care nu a reuşit nici un popă s-o schimbe, deoarece creştinii din satul nostru sunt mari păstrători de tradiţie. Iar după împărtăşania de la cârciumă, se duc toţi frumuşel la biserică, unde, cuminţi, clatină din cap precum gâscanii, în semn că sunt de acord cu spusele părintelui, că e mare păcat, păcat de neiertat, să duci paharul dracului la gură tocmai în sfânta zi de duminică şi încă înainte de sfânta slujbă.

Aş mai fi vrut să lenevesc în pat dar, deodată, mi-am adus aminte că astăzi e ziua mea de naştere. Acest gând mi-a trecut prin cap ca un fulger, lăsându-mă paralizat de spaimă.
Această zi îmi stă-n suflet ca un ghimpe de peste cinci ani, de când o ţigăncuşă cu părul de culoarea nopţii hoţilor de cai şi cu ochi de foc de puteai zări talpa iadului în ei, mi-a ghicit că în ziua în care voi împlini patruzeci de ani voi muri de o moarte năprasnică «subit – cum ziceţi voi mai pe domneşte» – mi-a explicat ţigăncuşa, nu cumva, Doamne fereşte, să nu pricep de ce moarte voi muri.

La început am râs de spusele pirandei, dar cu cât mă apropiam mai mult de ziua cu pricina, neliniştea din suflet îmi creştea precum cotele apelor, după trei luni de ploaie, nopţile mi-au devenit albe, iar zilele verzi, din cauza sticlei de culoare verde, de la geamurile barului «Paradis», unde-mi petreceam ultimele zile din viaţă.

Aşa am hotărât, ca ultimele zile de pe această lume să le petrec în «Paradis», căci pe lumea cealaltă… cine ştie?... Mai ales că eu am fost un foarte înflăcărat păstrător al tradiţiei mai sus amintite (cea cu duminica dimineaţă, înainte de slujbă).

Dar ziua morţii mele, am hotărât s-o sărbătoresc la ţară, în satul meu natal, ascuns după pragul casei părinteşti, unde nici moartea nu pare ceva neobişnuit.

Vroiam să mor singur şi în linişte, auzisem eu că aşa mor măgarii şi mi-am spus că dacă tot am trăit aşa… hai să şi mor la fel.

Aşa că m-am întins la loc, am încrucişat cuminte mâinile pe piept şi am început să aştept să vină «doamna cu coasa» după mine, întru-n fel bucurându-mă că, în sfârşit, cineva de sex opus, mă va vizita şi pe mine. Dar se pare că pe doamnă o durea în cot de nerăbdarea cu care aşteptam clipa cea de pe urmă când aveam să rostesc cuvintele: «Vai, ce mare poet piere!».

Am stat eu aşa, până la prânz, dar ea nu se îndura să vină. Plictisit de atâta aşteptare, am încercat să citesc din poeziile lui Pablo Romaniuc, să-mi înveselesc sufletul, însă nu am înţeles mare lucru aşa că am renunţat la poeziile lui Pablo, care, să fiu sincer mi-au întristat un pic sufletul, căci mi-am adus aminte cât am dat pe volumul de poezii, şi am hotărât să mă duc până la birt.

«O fi ce-o fi, las’ să mă mai caute, şi ea, moartea, căci eu am aşteptat-o destul!» – mi-am zis ieşind din casă, uitându-mă în toate părţile, ca nu cumva să mă ia pe nepregătite şi să n-am timp să rostesc celebrele cuvinte ale împăratului Nero.

Şi astfel, sucindu-mă şi –nvărtindu-mă ca Titi-Robi – ba că să mă duc, ba că să mai stau, cu chiu cu vai am ajuns, totuşi la cârciumă, care, spre marea mea mirare, era goală-goluţă, exact cum aş fi vrut s-o văd, eu, pe cârciumăriţa care citea după tejghea, un roman siropos (probabil), după chipurile de pe copertă (sigur) de Daniele Estelle. Atunci l-am zărit, într-un colţ, cu halba băută (nu vreau să mai folosesc cuvântul «goală, totuşi măcar în ziua morţii mele să fiu serios, ce dracu?) pe Niculae, frizerul satului. Stătea dus pe gânduri şi trăgea dintr-o penală răsucită din pagina revistei «Aspirina săracului», pe care a şutit-o din closetul cârciumii (să-l mai aud eu pe careva spunând că revista lui Dinescu nu-i bună la nimic, că dă de dracu cu mine!).

– Fiţi amabilă, aş dori două halbe de bere! Am spus eu (cu vocea-mi lină), de a sărit fata, ca arsă de pe scaun, scăpând din mână cartea şi holbându-se la mine ca o juncană virgină la medicul veterinar.

– Vă rog să mă iertaţi, nu am observat când aţi intrat! – se scuză cititocărciumăreasa.

– Nu face nimic! Am liniştit-o eu. Aş dori două halbe de bere!

– Luaţi loc, vă servesc eu la masă! spuse amabil fata, iar eu m-am îndreptat spre masa lui Niculae frizerul.

–        Bună ziua! Îmi permiteţi să vă cinstesc cu o halbă de bere?

–        Mănânci, calule, ovăz? Ha-ha-ha… – s-a pus pe râs bătrânul.

–        Nu e lume la cârciumă, cu toate că-i duminică. Am început eu conversaţia, mirat, căci

în alte dăţi nu avei loc să intri, darmite să stai la masă.

– Păi, azi e înmormântare în sat, nu toată lumea e proastă, ca noi doi, să bem la cârciumă, pe bani.

– Cine a murit? l-am întrebat pe bătrân.

– Petrea Chiorul! În adânc amar rosti bătrânul.

–        V-a fost prieten apropiat, văd că vă pare foarte rău pentru el, l-am compătimit sincer

pe bătrân.

– Da de unde?... Aşa prieteni !... L-am tuns pe datorie. «Numai până la pensie, Niculae!» Se ruga de mine ca un copil, eu l-am crezut om serios, l-am tuns… iar el… uite ce-mi face!... Dracu să-l ia... de parcă n-a putut muri şi netuns. A scuipat furios bătrânul.

Mi s-a făcut milă de bătrân, am vrut să-l liniştesc oarecum, cu toate că nu-mi prea plăcea de el, la fel ca tuturor băieţilor din sat, pentru că ne «belea» până la piele cu maşina sa de tuns, pe care a adus-o de pe front, şi care mai mult ne smulgea părul decât ni-l tundea.

– Haideţi să bem, nea Niculae, lăsaţi, se mai întâmplă să moară oamenii, nereuşind să-şi achite toate datoriile! încercam eu să-l liniştesc pe bătrân.

–        Dacă ar fi numai el, aş tăcea naibii din gură, dar ascultă aici: săptămâna trecută, vine

la mine Mihai Surdul şi începe exact ca acesta: «Numai până la pensie, Niculae!». Eu îl tund ca pe un om serios, iar el a doua zi o tuleşte pe lumea cealaltă. Înaintea lui, a venit Ilie Bălbăitul: «Tunde-mă, Niculae, cum primesc pensia, îţi dau banii!», îl tund şi pe îsta tot ca pe un om serios şi, a doua zi, pentru cine crezi că trag clopotele?... Pentru el, luar-ar dracu’ sa-l ia şi pe toţi ceilalţi, căci aşa au venit la mine şi Ion Şchiopul şi Vasile Mutul şi Ştefan Hârleţ şi Gheorghe Ciocan şi Dănilă Nicovală, de parcă s-au vorovit între ei, eu îi tund, cum ţi-am spus, iar ei a doua zi o tulesc pe lumea cealaltă, la dracu-n praznic! şi-a vărsat năduful bietul Niculae.

«Acesta ar fi bun să-mi tundă duşmanii, ba chiar şi pe unii din prietenii mei» – m-am gândit eu distrat, începând să întocmesc, în gând, o listă lungă cu aceia pe care i-aş trimite să se tundă la nea Niculae. Iar după ce lista a fost gata, i-am mai propus bătrânului încă un rând.

– Ai suflet bun băiete… dar mie nu-mi place să beau de la nimeni pe gratis. Ce ar fi să te tund?... Ia uită-te ce perciuni mari ai, de parcă ai fi rabin. Te tund şi pe urmă mai bem un rând! mi-a tras cu ochiul bătrânul, aplecându-se sub masă, unde ţinea într-o pungă instrumentele de tuns.

Ce v-a apucat, nea Niculae? Ia uite ce-i trece prin cap! am strigat eu speriat şi din două salturi am ajuns în stradă. Ca să vezi, moşu!... eu îi dau de băut, iar el vrea să mă tundă, ce o fi având cu mine? bolboroseam eu, fugind speriat către casă.

În ziua aceea nu am mai ieşit din casă, dar nici moartea n-a venit după mine. Se pare că pragul casei părinteşti te poate ocroti până şi de moarte.