luni, 10 decembrie 2012

DESPRE O UN OM ȘI ȚARA LUI


   
(poveste de adormit urmașii)

            Motto:
                        «Trezește-te din basme, brav popor
                        Și înlătură-ți gunoiul din tezaur,
Hai strigă răspicat: Mi-e dor,
Mi-e atât de dor, de-o Epocă de Aur...»

            A fost odată ca-n povești. A fost ca niciodată, din rude mari... Nu, nu, nu!... Astfel  începe «Luceafărul», nu vreau să fiu acuzat de... (haideți să-l lăsăm în pace pe domnul Ponta).
Povestea noastră este despre un om și începe așa:
A fost odată un om, care era în pom, pomul era în aer, iar aerul era poluat de S. A. P. A. (surse artificiale de poluare a aerului) și omului nostru nici că-i venea să creadă ce-i povesteau bătrânii, că odată, demult țara lui era numită «Plai de dor» și era condusă de dinastia Escilor.
De ...Escu I de Scornicești, de ...Escu al II-lea de Kremlin, de ...Escu al III-lea de peste Prut, de ...Escu al IV-lea de Murfatlar și așa mai departe și de un mare divan de cioco(i)flenderi care iubeau «Plaiul de dor» în dorul lelii.
Nu putea să creadă nici în ruptul capului că pe vremuri, în țara lui nu creșteau prin poieni peturi de plastic, cutii de bere și de băuturi răcoritoare, nici pungi multicolore și tot soiul de caserole, nici borcane și cartoane, nici lădițe și ambalaje, iar de pamperși și tampoane nu putea fi nici vorbă...
Râurile duceau la vale cântecul buciumului și dorul oierilor nu ca și acum tuburi de spray, bocanci uzați, haine rupte și sticle goale...  
Cum să creadă el că pe vremuri în țara lui «Erau codri verzi de brad și câmpuri de mătase», iar prin poieni creșteau flori de câmp, zburau fluturi și pășteau iarba inrourată cerbii și căprioarele?...
La fel nu putea să creadă că în țara lui creșteau lanuri mari de grâu și că acestea aveau un sistem de irigare foarte bine pus la punct.
Nu putea să creadă că țara lui cândva avea mari combinate, fabrici, uzine, tot felul de exploatări  și o clasă muncitoare...
Cum putea să creadă că țara lui avea și o flotă?...

Dar poate că toate astea nu-s decât povești...

Vineri , 9 ningău,  2012
BUCUREȘTI

miercuri, 28 noiembrie 2012

MAREA TRĂNCĂNEALĂ



(D-ale electoratului)

        Bă Pandelică, îștia se bat ca chiorii pentru un scaun în Parlament, iar sângele
tot din noi curge.
        Ce vorbești bre Săndică, păi nu vezi că e ca porumbeii, îți mănâncă din
palmă, iar după ce  ajung sus ți se cacă-n cap, zi și mata dom‘ Horică de nu-i așa, că nu degeaba ești patron de cârciumă în buricul târgului.
        Ba așa e bă Pandelică, că numai pupeze le ies din gură, că...m-aș în cuibul lor.
        Băsescumpesc toate după alegeri, ascultați ce vă zic eu.
        Bate-te peste gură bre Săndică, că nu mai e bani la oameni.
        Umblă vestea căcandidează și Costel Bomboană de pe Valea Deștepților...
        Păi deja-l văzurăm cu Săndică lipit pe weceul comunal.
        Numele proștilor pe toate budele dom’ Horică.
        Mi-a zis mie moșu-său că a dat bani grei ca să ajungă...
        Și atunci unde-i Ponta dom’ Horică?...
        Bă Pandele, poanta-i că o să facă avere ca Corcodel din Cornul Vulpii.
        Poate ajunge și pe la pârnaie ca...
        Vezi de treabă, corb la corb nu scoate ochii... și de stă un an, doi, dar știe că și-a
aranjat tot neamul.
        Băi fraților, vorbă multă mult aduce, ia hai să vă mai torn un rând.
        Păi ne-ai mai turnat trei rânduri, dom’ Horică.
        Păi primul a fost din partea primarului ca să-l votați pe Spiridon de la... al
doilea din partea vicelui ca să-l votați pe Hariton de la... al treilea din partea popii ca să-l votați pe Gigian de la... și acu vă dau din partea veterinarului ca să-l votați pe Titel de la...
        Bă, Pandelică numai să nu ne cherchelim dracului, că pe urmă uităm cu cine
trebuie să votăm.
        Că bine zici Săndică, trebuie să fim cu mare atenție! Hai noroc!

Luni, 27 brumar, 2012,
BUCUREŞTI

marți, 27 noiembrie 2012

DEPUTATOMANIA


(De-ale electoratului)

Nemărginit de înțelepte mai sunt slovele sfântului apostol Pavel, nu degeaba a învățat la picioarele marelui înțelept Gamaliel. «Cu iudeii m-am făcut iudeu, cu grecii m-am făcut grec, cu cei slabi m-am făcut slab...», grăiește preasfinția sa în Prima epistolă către corinteni. Ferice de cel ce ia seama la cuvintele apostolului neamurilor și face întocmai ca el, căci binecuvântat va fi în cele pământești și cine știe dacă nu și în cele veșnice?...
Ei bine, consăteanul meu Corcodel Trifon a băgat la tărtăcuță ucenia sfântului și a făcut întocmai: cu comuniștii s-a făcut comunist, cu FSN-iștii s-a făcut fesenist, cu PSD-iștii s-a făcut pesedist, cu PNȚCD-iștii s-a făcut țărănist, cu PNL-iștii s-a făcut penelist și așa mai încolo. Se vâra peste tot ca musca în lapte, se bălăcea ca porcul în mocirlă și se învârtea ca o curcă printre lemnele crăpate până se dădu cu PDL-iștii și se făcu deputat, iar de la Camera Deputaților a ajuns la DNA, de la DNA la spitalul penitenciarului Rahova, iar de acolo înapoi în satul său natal Cornu Vulpii, unde îl așteptau draga sa soție Gioconda Corcodela, scumpele sale fete – fecioarele Mona și Lisa, cățelușele Tristana și Isolda, iapa Penelopa, motanul Behemot, cele trei vile nebotezate încă, piscina din curte, două mașini de lux, patruzeci de hectare de teren extravilan, douăsprezece kilograme de aur ascunse în podul grajdului și trei conturi nedeclarate.
Om bun Corcodel! Da... ce om?! Cinstea și mândria Cornului Vulpii. Cine a mai ajuns ca el prin locurile mai sus amintite: Parlament, DNA, Rahova...
A ajuns Dragomir a Mutului la Gherla când a furat găinile babei Catrința, și Horică a lui Căpșună la Aiud când l-a lovit pe șeful de post și cam atât. Dar Corcodel – Parlament, DNA, Gherla... Și apoi cum să nu ne mândrim cu ditamai vile în satul nostru, ce contează că banii i-a da «Ieuropa» să ne asfalteze drumul?...   Dă-l în mă-sa de drum, că nu se vedea așa de departe ca vilele lui Corcodel.
Acum Corcodel trăiește ca să se hodinească, că a trudit și a pătimit destul săracuțu pentru binele nostru. Din când în când iese la poartă și promite electoratului că dacă îl mai aleg odată va ieftini căldura soarelui, lumina lunii, va dota carul mare cu motor ecologic și va asfalta Calea Lactee.

Luni, 26 brumar, 2012,
BUCUREŞTI 

luni, 26 noiembrie 2012

NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE LEGE


(De-ale electoratului)

Ieri, întorcându-mă de la o şezătoare literară unde am cetit împreună cu confraţii mei Pandele Peniţă şi Polifrone Pană câteva poezii patriotice de şapte stele, vreo trei proze scurte la grătar şi numai Dumnezeu sfântul ştie câte poeme de Cotnari, am dat nas în nas, de am văzut mii de stele verzi, cu Crăcănel Borăteanu.
Şi acu ce fac?... îmi spusei în gând. Să-l pup pe obraz sau să nu îl pup?... Nu, pe obraz nu aveam cum să-l pup, deoarece Crăcănel din câte ţin eu minte nu avea obraz niciodată. Atunci mai bine îl pup pe faţă că feţe, slava cerului avea destule... De pupat trebuia să-l pup că nu-l văzusem dintr-a zecea «j», de când nu luase treapta, dar de auzit auzisem mereu de el: «Fereştete de Crăcănel că suflă la...», «Crăcănel are carnet de revoluţionar...», «Crăcănel şi-a luat bacul la...», «Crăcănel a terminat facultatea în ţara vecină...», «Crăcănel a intrat în Partidul P. puncte, puncte»,  «Crăcănel şi-a luat X5...», «Crăcănel s-a însurat cu fiica lui...», «Crăcănel are vilă şi trei apartamente în... acţiuni la...». Dar niciodată nu am auzit: «Crăcănel lucrează... are serviciu... a ajutat... a donat... a...»
Cine ştie cât l-aş mai fi ţinut în braţe şi cât l-aş mai fi pupat pe Crăcănel dacă nu aş fi auzit în spatele meu o voce severă: « Distrugerea, deteriorarea, murdărirea, acoperirea prin scriere sau în orice mod a afişelor electorale  se pedepseşte cu amendă de la 1.000 lei până la 2.500 lei. Vă rog să ne urmaţi la secţie!»
Degeaba le-am explicat agenţilor poliţiei locale că eu şi Crăcănel... că de bucurie... din dragoste... din...
Dar legea este lege şi mai presus de lege nu sunt decât cei afişaţi pe stâlpi şi pe garduri aidoma lui Crăcănel Borăteanu...

Luni, 26 brumar, 2012,
BUCUREŞTI 

luni, 19 noiembrie 2012

(c)AMIN CULTURA(l)





Cum?... Nu știți ce înseamnă Cămin Cultural?... Chiar nu știți?... Atunci vă lămuresc eu, căci ce nu fac eu pentru dumneavoastră, – cetitorii mei?
CĂMIN(la fel ca şi cuvântul almanah care are două plural, sau mă rog, două pluraluri: almanahuri şi almanahe, dacă e nevoie chiar trei: un almanah,  doi almanahi, că doar nu o fi mai șmecher decât pl. monahii sau monarhii, așa spune primarele meu), are şi el doi plurali: cămine și căminuri (de această dată o spune Decsul  adică Dicțioanarul Iexplicativ al Limbii Românești). Dar pe noi ne interesează doar pluralul cuvântului “cămine”, adică un cămindouă cămine, denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural.
Bon, acum după ce am lămurit cu căminul (cucă – muierea cucului), să lămurim ce este cu acest “cultural”:
CULTURAL –  care ține de cultură; propriu culturii,  referitor la cultură; de cultură.  Dar ce înseamnă cultură... asta n-o mai știu să vă spun, că doar nu oi fi eu mare gramaticar precum Iorgu Iordan, Dindeledan, Graur sau Pruteanu, dar sunt sigur că și cultura poate avea mai mulți pl.: o cultură – două culturi, o cultură – două culture și așa mai încolo. Mai știu că pe vremuri cultura creștea prin grădinele și ogoarele satelor, prin bărăganurile patriei prin ceapeuri, iaseuri... Dar acum, cică s-a mutat la oraș și crește prin apartamente și garsoniere, prin poduri și mansarde, prin balcoane și balconuri, prin subsoale și sub-soluri(-le cele mai prielnice cultivării canabisului și ciupercilor halucinogene). Unii mai susțin, ce-i drept într-un-număr-foarte-din-ce-în-ce-mai-mare, că cultura (căcu – nu știu ce însemnează) e manelele, can-canelele, reclamelele te-ve, țâțe-fâțe și alte țâțoșăcurenii cum ar spune prietenul nostru Paul Goma.
Dar să revenim la Căminul Cultural din satul în care m-am născut eu și în care m-a născut și mama mea, care este totodată și satul meu natal Cornul Vulpii  (de aici mi se trage și boala asta a pluralelor  căci cornul are trei: coarne, corni și cornuri), din care sat când am plecat, Căminul Cultural era mai frumos, mai mare şi mai curat decât domiciliu tovarăşului primar, locuinţa tovarăşului secretar de partid, casa parohială ba chiar şi decât vila traficantului de spirt medicinal, a celui mai iubit fiu al satului Cornel Cornulescu, informator secret al organelor locale.
Când am revenit şi m-am întors, peste şi după... căci vorba nepotului meu Gogu: pe țăran îl scoţi din sat, dar satul din țăran niciodată, Căminul Cultural arăta ca vai de mama lui nici gard nu mai avea. L-am recunoscut chiar şi aşa revopsit, înconjurând grădina de varză a noului primar (tot străjuitor la hotar de cultură). Ţigla de Jimbolia de pe acoperişul lăcaşului cultural acoperea coteţul de porci al domnului vice-primar, iar dalele de beton din faţa şi din jurul lui se odihneau prin curţile consilierilor locali. Buruienile şi urzicile crescuseră până la nivelul pervazurilor, iar deasupra intrării fără uşă atârna o tablă de pe care cineva a şters prima şi ultima literă – ...AMIN CULTURA...
«Amin cultura…» am şoptit cu inima strânsă de durere, dar nu a fost aşa. Cînd m-am întors peste alt deceniu, în locul ruinelor Căminului Cultural trona o clădire cu etaj, zugrăvită într-o culoare de şerbet, cu termopane şi cu trotuare şi gard nou de beton şi lemn.
«Proiect Ieuropean dom’le!», îmi spune directorul căminului, Cornuţ Corneluştean, fost tractorist la UFET Cornul Vulpii. «Noi îştia de la putere ştim la o adică, să dăm şi cu  pumnul în masă când ie vorba de cultură!».
«Ce evenimente culturale se petrec în acest minunat lăcaş cultural?», îl întreb pe domnul director.
«Cum adică?... Fiţi mai iexplicit.»
«Ce evenimente culturale aţi avut în această clădire?...»
«Mai iezact?!», insistă directorul-iex-tractorist.
«Adică, spectacole de teatru sau muzicale, expoziţii, festivaluri, colocviuri, mese rotunde…»
«N-o avut loc asemenea ievenimente. Doar nunţi, botezuri, pomeni, onomastice şi majorate…» mă informă directorul.
Mă mai uit odată la impunătoarea clădire, la firma ei luminoasă şi cu durere şoptesc:
«Amin Cultura!»

Luni, 19 brumar, 2012,
Drobeta Turnu Severin

duminică, 18 noiembrie 2012

«Calul de dar nu se caută la dinți»





În timp ce noi muritorii de (neam, care în Epoca de Aur a stat la) rând (mai stăm și acum când se împart ajutoare și pomeni electorale, că doar avem în gene virusul statului-la-rând, coadă sună urât) reușim să ne fericim partenerul de viață cu câte un dăruleț (ca vai de mama lui) – o florșică, un pantișpanel  o șocolățică sau gogorănuță  cu termen de valabilitate expirat la mustață, achiziționate de la vânzătorii unei anumite etnii (a nu se intrepreta trădătorii) de la gurile metroului (metroaielor cum ar spune primarul meu... na, că ați aflat și în ce sector domiciliez), sau de la buticul din colțul blocului, de un leu bomboane și de restul mentosane, în cel mai fericit caz o sticluță de odicolon  ieftin, sau în cazul în care partenerul nostru e  muiere sau poponar, pomadă cozmetică, ruj de boit buze, sau  pomadă de sulemenit locul în jurul celor două organe de formă globulară, așezate simetric în partea din față a capului, aflăm de la Teve neplasmat, bine că măcar e color (albul și negrul tot culori sunt, spunea Bulă într-un banc), ce cadouri își fac miniștrii, senatorii, depu(tații) noștri, care cârmuiesc (spre dezastru) destinele scumpei și bogatei noastre patrii. Și aici nu mă lasă inima să nu-l parodiez pe premierul Regelui Carol al II-lea:
«La noi sunt cioturi mari de brad
și câmpuri de iarbă arsă;
la noi Montane Roșii sunt
Și-atâta jale-n casă.
Investitori din alte țări
Vin țara să ne-o mute;
La noi sunt târfe și șpăgari
și lacrimi multe, multe...»
Dar nu numai aleșii noștrii dragi își fac cadouri pompoase ci și futboliștii,  actorașii can-caniști, capatosienii, hepilicienii lui Măruță, accesdirectienii,  maneliștii,  molarii,  moliștii, mui... (ptiu, Doamne iartă-mă!).  De poeți, prozatori, pictori... a auzit cineva?... No, «ăia ie proști, adică nu  e deștepți ca noi». Băieții deștepți dăruiesc țiitoarelor sale – pițipoancelor, manechinezoicelor, modealistelor, podiumelistelor, penisomaseuzelor, zuzelor și așa mai încolo cadouri în haine de mii de euro, în excursii și mașini de zeci de mii și în apartamente, case și vile de... (nici nu vreau să mă întreb de unde...). Ce-i drept, deseori mass(sub)media anunță că și ele, adică cutăreasca  sau cutăreasca dintre maisuspomenitele,  «i-a dăruit un copil lui»  lui cutărăsescu sau cutărăsescu dintre maisusamintiții  (înainte de maisuspomenitele).
Ia ascultă încoa’ dragul meu frate cetitor: i-a dăruit un copil!...
Păi ce dar e ăsta?... Ea singură a croșetat, pompat, cusut, ...utut  darul? El nimic, nimic?...
Pe vremuri, romanele de dragoste (cel ionic sau cel doric, cum ar spune cărturarul eN. Manolescu) se finalizau cu găsirea unui copilaș în grădinița cu flori, în grădină printre căpățânile de varză, între straturile de morcovi, ceapă și păstârnac, în tarlaua de canabis (de-ar fi știut bunicii noștri ce cultivă...) sau apărea barza... Dar de când cu romanele astea corintice...
Dar parcă într-un ceas rău i-am luat în derâdere pe maisusamintiți cutărăsești, căci nu trecuse bine o lună de zile de când am cunoscut-o pe Frusina, cusătoreasă  la fabrica unui investitor de-afară, de abia am reușit să-i dăruiesc doi covrigi, o merdenea și trei prezervative, că ea mă și anunță la telefon:
        Dragul me-e-eu, îți voi dărui un copil, sunt în luna-a-treia...
        Cum în luna a treia?!... Ne cunoștem de abia de o... am vrut să refuz politicos
darul.
        De-o lună-ă-ă ești tu cu mine-e-e, de-o lună-ă-ă sunt eu cu tine-e-e, și de-o
lună-ă suntem împreună...
            Decât să mă iau la întrecere cu Frusina în-cele-arifmetice, mai bine mă făceam filosof și până la urmă m-am făcut... și încă ce filosof.
            Niciodată nu va afla Frusina că eu mintenaș după răzmerița din toamna lu’ anu opșnouă  sec. XX, m-am dus la renumitul testicolog  prof. dr. în penisologie Pandele Coițescu și m-am sterilizat ca nu care cumva... dar Frusina nu va afla, căci vorba românului: «Calul de dar nu se caută la dinți».

Joi, 15 brumar, 2012
BUCUREȘTI


Scrisoarea cetitorului Iafet Înnecățescu către cărturarul Nicolae Manolescu





 
Meștere Manole-scu-(mp) și salvator precum Arca lui Noe  e cuvântul dumneavoastră, numai că în cele biblice vă încurcați ca orbul  în calendar. Iată ce spune preaistețimea dumneavoastră  în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (Editura Gramar, București, 2007, pag. 49):
«Pe arca lui Noe nu există nici un Dumnezeu: Noe e doar substitutul lui, colecționarul de ființe și obiecte, patriarhul salvând lumea în stare de urgență. Și nu ni-l înfățișează tradiția doborât de beție, țintă a glumelor ginerilor lui?...»
Mama mă-sii de treabă maestre (după cum ar spune «intelectualii» de la Cronica cârcotașilor), Noe nu avea gineri ci fii, pe Sam, Ham și Iafet, după cum și dumneavoastră îi pomeneți (citând din Cartea Facerii)  cu câteva pagini mai încolo:
«În aceeași zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham și cele trei neveste ale fiilor lui...», (Geneza cap 7, versetul 13 –  16).  Citatul dumneavoastră îmi aduce aminte de binecunoscuta zicală: «Cei patru erau trei: Luca și Matei». Ce ne facem cu Iafet maestre?... Îl luăm în corabie sau nu?... Scriitorul Cărții Facerii,  din care citați, l-a luat:
«În aceeași zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham și Iafet, fiii lui Noe...».
Bag de seamă că dumneavoastră maestre aveți ceva împotriva lui Iafet, de îl lăsați să piară alături  de «orice făptură care se mișca pe pământ...». Chiar vreți să-l ucideți pe părintele «popoarelor din țările neamurilor de pe malul mării»?...
Mama ei de citare și de citire, maestre!
Cât despre ginerii biblici, aceştia erau ai lui Lot, din Legenda despre Sodoma și Gomora, după ce construit Noe corabia.
M-am gândit că un cărturar de seama dumneavoastră ar trebui să știe asta, că azi mâine ne pomenim că Dostoievski a scris Surorile Caramazov, Sadoveanu Surorile Jderi, iar duduia Hortensia Flăcăii despletiți...
În rest – Caviar, vodcă și bye bye, să ne trăiți întru mulți ani!
Cu adânc respect al dumneavoastră cetitor –
Iafet  Înnecăţescu.

Joi, 15 brumar, 2012
BUCUREȘTI