joi, 26 ianuarie 2012

Ion a Cuţitaşului


Când Ion a Cuțitașului intră în cârciuma lui Șchiopu, acesta, nebăgând-ul în seamă continua să se certe cu nevastă-sa.
Ion se apropie de tejghea și ceru o halbă de bere, dar Șchioupu cu nevastă-sa «cotcodăceu» de parcă nici nu îl văzuseră.
Dă-mi o bere bă! Sau ești surd?... Vezi că mintenaș îți destup urechile de măgar!.. trănti cu pumnul în tejghea.
Șchiopu vru să răspundă ceva, însă privirea sferdelitoare a Cuțitașului, îi îngheță cuvintele pe buze.
Toarnă-mi repede o bere, țâța cui ai supt-o, că-ți crăp capul ca pe un dovleac!
Nu se cuvine așa gazdă1 bună... încercă Șchiopu să-l înduplece, însă vocea groasă a
Cuțitașului îl întrerupse: 
Nu te găzdălui cu mine, crucifixu mă-ti, că-ți smulg perciunii!
Șchiopu puse halba pe tejghea și îi făcu semn femeii să iasă.
Nu-l mai putea răbda pe a Cuțitașului. «Cât să-l mai rabde... cât?...» striga sufletul lui. Și la o adică de ce să-l mai rabde?... Atâta liniște avea și el, cât acesta era închis, cum ieșea din pușcărie, adio liniște!
Ori de câte ori intra în cărciumă, făcea praf totul. Prăpâd rămânea în urma lui. Ce-i drept se mai băteau și alții, și încă destul de des, căci unde să se răfuiască oamenii dacă nu în cărciumă?... De aceia a lăsat Dumnezeu cârciuma pe lume, să bea omul, un pahar la necaz sau la bucurie, să bată palma pentru un iarmaroc cinstit, sau să tragă, colo un par, două, peste spinarea mejdașului de-a băgat plugul în țarina sa, sau flăcăului ce-a tras cu ochiul muierii, sau ibovnicii sale... așa e omenește!
Dar Ion a Cuțitașului când intră pe ușă, nu ieșea pănă nu spărgea totul – mese, scaune, sticle, pahare... Comandă de băut la toți, iar când trebuie să plătească începe: «Nu am băut atâta! Nu mă fura împuțitule, că-ți dau drumu la mațe pe jos!» și începea «Armaghedonul». Încercase să nu-i ceară bani, dar nici așa nu era bine, pentru că Ion întorcea placa: «Crucifixul mă-tii de porc! Drept cine mă iei? Ha? Crezi că nu am bani, mă crezi colduș2 ai? Paștele mă-ti, te omor mă căcăciosule și te plătesc în aur ca pe unul bun!» și iar începea să spargă totul.
Nu, nu-l mai putea răbda, cât să-l mai rabde... cât?... Și la o adică, de ce să-l mai rabde?
Bă muceo, tu nu vezi că halba asta e goală?...  Sparse Ion a Cuțitașului halba de
perete. Adu alta! că-ți sparg căpățâna aia bleagă!
– Muiere, dă-mi o halbă curată! – strigă Șchiopu.
Femeia, palidă, ca un cadavru, intră și puse, cu mâinele tremurânde, halba pe tejghea.

* * *
«Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă,
Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă?
De băut sara pe lună-ă-ă,
Cu măndra care-i nebună-ă-ă...»

– cânta Ion a Cuțitașului, ținând srâns, în fiecare mână câte o sticlă de «Secerică». Atât a luat din cărciuma lui Șchiopu, restul a spart totul și i-a tras vreo două peste bot!
– Să mă țină minte, crucifixul mamii lui de porc!.. Dar ce-i cu mine? De ce se învărte ulița?... «Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă...» Să țină careva ulița! Ce-i asta?... Am băut eu și mai mult... Până la Ancuța nu e departe! Încă un pic, hai a Cuțitașului, ce naiba?!... Da ce-mi mai arde rânza3, of Doamne! Las că beau o cană de more4 la Ancuța și îmi trece! Da ce-mi mai vuiește în urechii, și tot îmi bagă cineva lumina în ochi... «Horincu-u-uța la ce-i bună-ă-ă...» Au-u-u ce mă mai arde!.. Crucifixul mă-ti de... au-u-u!...

* * *
A treia zi, prin fața cărciumii lui Șchiopu, trecea înmormântare, oamenii din sat, mai mult din datorie creștinească, îl conduceau pe Ion a Cuțitașului pe ultimul său drum. Șchiopu rezemat, de ușa cărciumii, zămbind amar de trist șopti:
– Ce zici a Cuțitașului, nu intri la o halbă?..

1Gazdă – gospodar.
2 Colduș – cerșetor.
3Rânza – stomac.
4More – zeamă de varză murată.

miercuri, 25 ianuarie 2012

ION NEGREA


       
1.      CĂTANĂ

«Nu-mi pare rău că mă duc,
Da-mi pare rău după plug,
După plug și după boi,
După părinții-amândoi,
După plug, după rotile,
După dragile copile...»
dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș


De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni. 
Sub nucul umbros, Ion improvizase din scândură de brad o masă lungă care parcă era gata-gata s-o rupă la fugă prin poarta dechisă și să-și ia lumea în cap însoțită de cele două laițe, improvizate tot din scândură de brad și așezete de-a dreapta și de-a stânga ei. Singurele lucruri ce o țintuiau locului, erau poate fețele de masă din pânză de bumbac, pe marginea cărora mâna iscusită a Irinei cususe cu mătase albastră flori de nu mă uita, sau poate sticlele de horincă de prune, tare și curată ca lacrima fecioarei neprihănite, înstruțate cu brebenoc, înșiruite pe mijlocul ei ca niște bravi oșteni înainte de bătălie însoțite pe ambele părți de păhărele, farfurii și tacâmuri. Mai era în capul mesei și o damigeană ce semăna leit cu un general burtos căruia în loc de chipiu îi înfipsese cineva un cocean de cucuruz în cap. Deși, atât generalul burtos cât și bravii oșteni făceau cu ochiul musafirilor strânși în curtea lui Ion, aceștia nu cutezau a se așeza la masă ci ședeau cuminți pe iarbă ascultând baleandrasele lui Gheorghe Pupăză care turna  gogoașă după gogoașă, de fugiră găinile din curte speriate de râsetele lor.
        Io când fost-am cătană, nu erau ordine din astea cum îs azi. De iezemplu nouă nu ne
ordona căpraru: «La stânga împrejur!», ci striga la noi: «Cu fața spre-e-e cur-r-r împre-jur-r-r!» – oamenii se porniră pe râs, de mugiră și boii în grajd, dar bătrânul Pupăză nici măcar nu zâmbi, se opri pentru o clipă să se potolească râsetele și începu iar:  – Nici comanda «Pe umăr arm’!» nu iezista pe atunci, ci ni se ordina: «Armărie pe osărie jup!».
Râdeau toți. Numai Ion Negrea nu avea poftă de râs. Umbla trist, cu capul descoperit ca la înmormântare, cu sticla în mână omenindu-și musafirii cu câte un păhărel de horincă. Fiecare, cînd îi venea rândul, ridica paharul, spunea «Doamne ajută!» și după ce îl dădea pe gât, îl întindea următorului care la rândul său făcea la fel, până când acesta ajungea la primul musafir omenit. Oamenii glumeau, râdeau, se veseleau... Ce le păsa lor de supărarea gospodarului... Îi invitase și ei veniseră, cum s-ar zice își făcuseră datoria și acum e rândul lui să-și facă datoria față de ei.  Oamenii nu aveau de ce să fie triști.
«Că doară nu pruncu’ lor mere cătană ci a mneu, a mneu...» – gândi Ion și oftă din greu. Cum ar fi putut să râdă și să glumească la un loc cu ei, dacă mâine Ionu lui, singurul lui prunc, de care avea grijă ca de lumina ochilor pleca cătană. «Acela nu-i fecior ce nu mere cătană», se spunea în popor, dar ce-i păsa lui de ce se spunea, sau nu se spunea... Cîte nu se spun așa și apoi se fac altfel? Oamenii puteau spune orice, că nu pruncul lor mergea cătană ci al lui, al lui... Mai bine l-ar fi vorbit de rău numai să fi rămas acasă.
Una dintre femei începuse să cânte, cu voce frumoasă, cristalină:

«Măgură cin’ te-o cosi,
Măgură cin’ te-o cosi?
Că eu mărg a cătăni, 
Că eu mărg a cătăni.

Ceilalți i se alăturară:

Azi vară te-am cosit eu,
Azi vară te-am cosit eu.
Alături de tata mneu,
Alături de tata mneu...»

            «Ce le pasă lor?... Cântă... Cântă de-mi rump inima-n două, ce le pasă lor... că pruncul mneu... a mneu...»
Ion Negrea cunoștea bine sufletul pruncului său, știa cât de nerăbdător e «’nalt și sănătos ca un brad, dar slab din fire ca o fată și cu suflet de pasăre liberă care va pieri îndată ce va fi închisă într-o colivie, va pieri... da va pieri... De mic cocon crescuse la munte lângă oi, n-o vrut să meargă la școală. M-am rugat de el, l-am sfădit, l-am și bătut, dar la școală tot n-a mărs, așe-i firea lui – liberă. Da când l-o tăiat cu cățătu ciobanii di Rogna, de era să mi-l prăpădească... parcă o vrut să stea la spital? O fugit, de s-o speriat doctorii, că la început nu-i dăduseră multe zile de trăit, da el peste două săptămâni fugi la oi. Vai, Ionu mneu, Ionu mneu... Cum îi răbda tu traiu de cătană... Cum îi răbda tu departe de casă, de munții tăi dragi, de șipotul izvoarelor, de foșnetul cetinii de brad... Și unde ți-o fo dat să meri, tomna-n Bărăgan, unde nici apă rece n-o să bei, nici vântul nu-ți va mângâia obrăjorii... Oh, Ionu mneu...»
            Undeva spre capătul uliții se auziră vocile feciorilor care se întorceau de Peiter Baci, tâmplarul satului, aducând cufărul din scândură de stejar, cu care Ion urma să plece a doua zi în armată. În fruntea lor mergeau Găvrilă a Cucului cântând la vioară și Petrea Doboș, cel mai bun prieten al lui Ion, ducând cufărul în mână. Găvrilă, parcă plimba degeaba arcușul peste strune, căci glasurile feciorilor acopereau sunetele ceterii.   

«Eu mă duc, mândră-n cătane,
Tu rămâi și spală haine
Și le spală-n soponele
Și le uscă-n dor și jele.

Spală și batista me,
Care am feciorit cu ie,
Spală o și o înfășoară
Și pune-o pe policioară.»

Glasurile feciorilor, parcă alungaseră gândurile negre din capul tatălui necăjit. Zâmbi trist și se amestecă printre musafirii care răspunseră la cântecul feciorilor:

«Gată, mamă, cufăru
Minten zine ghezășu.
Gată, mamă, valiza,
Minten zine mașina.

Nu-ți mai usca sufletu,
Când i vede ghezășu.
Te rog mamă nu zdiera,
Când i vede mașina.

Trenule nu frișcăii
Pre de grădina mămii... »

Oamenii cântau mai cu bucurie, decât cu jele, că de acum dacă s-au întors feciorii de la tâmplar, înseamnă că se puteau așeza la masă. Ion Negrea mai oftă odată din greu și începu să-i poftească la masă. Irina, ajutată de câteva vecine, puse pe masă oale mari cu ciorbă de pasăre, cu sarmale și cu guleaș din carne de berbecuț.
        Luați, luați vă rog! – îi îmbia Irina. Ea nu avea timp de stat pe gânduri, nici de lacrimi nu
avea timp, dar nu-i nimic, o să aibă timp destul de mâine încolo să verse lacrimi fierbinți după Ionu ei.

«Eu mă duc, mândro, mă duc,
Eu mă duc, mândro, mă duc.
În cătane nu la plug
În cătane nu la plug.

Eu mă duc, mândră-n armată,
Eu mă duc, mândră-n armată.
Tu să stai nemăritată,
Tu să stai nemăritată.»

Începuseră feciorii alt cântec, iar Ion se apropie de Anișoara lui Boică și îi șopti la ureche:
        Tu Anișoară să nu te măriți, auzitu-m-ai?
Fata plecă capul rușinoasă, clătinând în semn că a înțeles.
        Când m-oi înturna din cătane ne-om lua, bine tu Anișoară!
 În același timp, la capătul grădinii lui Ion Negrea fluieră trenul, după care trecu cu mare
zgomot peste podețul de fier. A doua zi același tren, la aceeași oră, avea să-l ducă pe Ion departe de casa părintească, departe de Anișoara lui Boică, de toți cei dragi, de munții lui, de izvoarele cu apă limpede, de foșnetul cetinii de brad și o să-l ducă în Bărăgan «... unde nici apă rece n-o să bea, nici vântul n-o să-i mângâie obrajii...»

2.  Dezertorul

«Sus e cerul, largă-i lumea,
N-a sti nimeni că m-am dus,
Bine c-a-nfrunzit pădurea,
Numa’ m-or vedea ca nu-s…»
                       Doru Stănculescu

Pentru proaspătul soldat Ion Negrea, obişnuit cu libertatatea şi cu felul său de a fi propriul stăpân, primele zile de armată i se părură nişte fantome hâde ce-i bântuiau viaţa, un coşmar din care nu se mai trezea. Parcă nici nu trăia ci doar executa nişte porunci primete deseori cu o brutalitate de neînchipuit pentru mintea şi sufletul lui slobode până atunci.  Se supunea poruncilor primite fără nici un cuvânt, fără nici un gând rău la adresa celor ce-i porunceau. «Du-te mut adu lut!» – se spune în popor, şi mutul se ducea după lut, fără să întrebe nimic.
Dar timpul nu stă în loc, iar obişnuinţa e a doua natură. Trecură zile după zile, săptămâni după săptămâni, luni după luni, şi astfel trecu vara, toamna, iarna şi Ion Negrea, odată cu adierea primului vânticel de primăvară, simţi în suflet o bucurie de nedescris, o bucurie pe care o poate simţi doar un om al muntelui, un om care aşteaptă cu nerăbdare să audă şipotul pârâiaşelor de munte care şterg urmele dalbelor zăpezi, un om pentru care rostul iernii este doar  aşteptarea dimineţilor de mesteceni, ivirea colţului ierbii, înfrunzirea codrului... Un om care ştie că în curând îşi va putea duce turma la munte cu aceeaşi sfinţenei cu care îşi duce o mamă pruncii la bisereca din deal în dimineaţa Sfintei Învieri. Acolo în munte el se va contopi cu vârful brazilor, cu norii, cu cerul –  va deveni una cu Dumnezeu.
Bucuria lui Ion Negrea creştea cu fiecare clipă, căci fiecare clipă îl apropia de permisia mult aşteptată.
        Numai mâine nu-i poimâine, – şopti Ion. – Poimâine e vineri...
În Vinerea Mare era programat să plece în permisie. Gândul că îşi va revedea părinţii, pe
Anişoara şi toţi prietenii săi îl făcea atât de fericit că aproape  îl durea această fericire. Câteva zile va fi liber cu trupul şi cu sufletul se va putea bucura de priveliştea munţilor, va asculta freamătul codrilor, va bea pe săturate apă din izvoarele cristaline – va fi liber, liber ca pasărea cerului.
Astfel, în noaptea de Miercurea  Mare, soldatul Ioan Negrea – santinela postului numărul patru se plimba cu arma pe umăr prin curtea cazarmei şi visa cu ochii deschişi la libertatea de dincolo de gardurile albe ale unităţii militare. Dar după câteva raite se ascunse după tulpina unui tei secular aşezându-se pe o ladă goală de muniţie. Aici nu-l putea zări nimeni, în schimb el vedea ca în palmă toată curtea unităţii. Peste puţin timp, Ion zbură cu gândul spre locurile atât de dragi lui.
Şi iată-l deodată în vârful Grihotului, în depărtare se zăreau Stâna din Vale, Stâna de Mijloc, Lutoasa, păşunile Şerbanului şi al Polonincei iar mai departe Popivanul. De jos din văile munţilor ajungeau la el foşnetul brazilor şi şoaptele mângâietoare ale izvoarelor, dar iată şi oile sale pe care le ştia după nume pe fiecare dintre ele. Uite-o pe Pistruia care fată în fiecare an, întotdeauna înainte de Crăciun, câte doi miei. Mai încolo pasc Ţurcana, Ţiganca, Sibianca, Buculaea, Bălaia, Alba, Şuta, Ciula, Cornuta, Steluţa, Oacheşa, Cordia..., iar la picioarele lui stau credinciosul său Burcuş cu urechea sfârtecată de lup şi căţeaua Tisa, iar de undeva din faţa turmei se aude lătratul gros al Hoţului, pe care îl cumpărase de la ciobanii din Valea Porcului. Atunci Ion scoase fluierul şi...
        Dormi în post nenorocitule!?... Dormi, ai!... ’tu-ţi paştele mă-tii de bou!... Batalionu’ te
mănâncă!
            Ion Negrea sări în picioare, dar deja era prea târziu.
            Nu l-a trimis nimeni în batalionul  disciplinar, nici în arest nu l-au băgat, doar l-au tuns până la piele şi i-au anulat permisia.
            Unii îi spuneau că a scăpat ieftin, dar pentru el era tot ce poate fi mai rău. Era picătura care a umplut paharul sufletului său bolnav de dor şi libertate. Toată ziua a stat pe marginea patului cu capul îngropat în palme, fără să mănânce nimic. Simţea cum nişte păianjeni uriaşi îi umblă prin cap ţesând tot felul de gânduri necurate, negre, dureroase... Simţea o durere fierbinte în piept, iar de gât îl strângea o mână nevăzută, de abia mai putea respira.
Astfel a stat până după miezul nopţii, pe urmă scoase din cufăr toţi banii pe care îi avea, se schimbă în combinezonul militar de culoarea neagră şi se strecură afară pe lângă plantonul ce moţăia pe un scăunel.
            Era o noapte cu lună plină, prin văzduh plutea o linişte apăsătoare, până şi teiul bătrân căzu într-un somn adânc de nu-şi mişca nici o frunză.
Ion Negrea porni spre gard. Santinela nu se zărea nici unde, numai câţiva paşi şi e lângă gard, apoi...
        Stai!... Stai că trag!... – sfâşie liniştea nopţii somaţia santinelei.
Ion nu se opri, nici măcar nu întoarse capul, poate nici nu auzi somaţia. Continua, cu acelaşi mers lin să se apropie de gardul dincolo de care îl aştepta libertatea.
            Răsună o împuşcătură, pe urmă a doua şi a treia, după care umbra neagră se prăvăli la pământ... Iar sufletul?... Sufletul său liber zbură către locurile dragi, intră în casa părintească unde osteniţi de muncă, nebănuind ce mare nenorocire le va aduce ziua de mâine, dormeau liniştiţi părinţii lui, pe urmă alunecă peste sat, se opri în curtea Anişoarei care dormea pe prispă, îi mângâie părul şi obrajii, intră prin curţile prietenilor săi ca să-şi ia rămas bun. Nu ocoli nici grajdul în care rumegau adormite oile sale, îşi luă rămas bun şi de la Burcuş, Hoţul şi Tisa care se puseră pe urlat în miezul nopţii, pe urmă zbură deasupra izvoarelor de munte în sus spre vârfurile înzăpezite, scăldate în lumina argintie a lunii, se opri pentru o clipă să-şi ia rămas bun de la întreaga lume adormită, iar pe urmă zbură mai departe în sus către Dumnezeu, pentru a deveni una cu El... 

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

RĂZBUNAREA TATĂLUI


Se lăsase noaptea. O noapte senină și liniștită ca sufletul unui copil. Satul dormea în îmbrățișarea dealurilor ce-l înconjurau. Până și apa adormise în pârâul care șerpuind, îl împărțea în două. Stelele se scăldau vesele în apa limpede sub peretele stâncos al Dealului Alb care se înălța impunător  deasupra satului, iar luna se prefăcu în punte de argint, necălcată de picior de om, peste pârâu.
La poalele dealului, în locul unde pârâul se despărțea de stâncile sale, evreii își construiseră o sinagogă, pe care pravoslavnicii din sat au denumit-o «Galilea». Tocmai de la această «Galilee» pornea o potecă abruptă care urca până în vârful dealului.
Târziu, după miezul nopții pe această potecă urcau două umbre. Prima mergea în față și o trăgea pe cea de-a doua care se opintea din răsputeri, atunci prima o luă în spate pe cea de-a doua și urcă astfel cu ea până în vârf. Privită de jos, aceasta semăna cu umbra Mântuitorului urcând cu crucea în spate, Dealul Golgotei. Dar în afară de bătrânul Ștefan, care ieșise să vadă dacă nu cumva i-a  fătat vaca, nu văzuse nimeni această scenă. Bătrânul, obișnuit să vadă tot felul de arătări necurate, nu se minună prea tare, făcându-și semnul crucii intră în casă. Dar nu apucă să adoarmă,  când liniștea nopții fu sfâșiată de o împușcătură.

* * *
A doua zi, înainte de prânz, aproape toți oamenii din sat urcau poteca îngustă spre vârful Dealului Alb. În față mergeau jandarmii împreună cu niște civili ce veniseră din oraș și bocind, Rahela, nevasta cârciumarului Iankel. Cineva îi împușcase soțul. Îl găsiră copiii ce au ieșit cu vitele la păscut.
Iankel zăcea pe spate, cu ochii deschiși, uitându-se spre cer printre frunzișul bătrânului stejar. Pe frunte avea o pată de sânge închegat.
– L-au împușcat drept între ochi, – șopti cineva din mulțime.
– Oare cine a făcut-o? – întrebă altcineva.
Oamenii priveau înspăimântați spre cadavrul cârciumarului și fiecare găsea ceva de spus,  fiecare avea câte-o întrebare: cine, pentru ce, și de ce tocmai aici, sub stejarul din Vârful Dealului Alb?...
– Oameni buni! Păi tocmai sub acest stejar, cu douăzeci de ani în urmă s-a spânzurat Andrei Kornet! – spuse speriat bătrânul Ștefan, făcându-și semnul crucii.

* * *
Andrei Kornet, deși trudise din greu întreaga-i viață, nicicum nu putea să intre în rândul gospodarilor, ceea ce și-a dorit încă din tinerețe. Lucra ca un rob, din zorii zilei până noaptea târziu, dar tot nu reușea să scape din sărăcia în care se împotmolise. Trei copii mici și nevasta răpusă de o boală grea îl băgau din datorii în datorii, deoarece banii câștigați nu-i ajungeau pentru a-și hrăni familia și a cumpăra medicamente, foarte scumpe, fără de care nu putea trăi biata nevastă-sa.
– Sunt o pacoste pe capul vostru, nu mai strica banii pe leacuri, că eu bine n-o să mă mai fac, – spunea sărmana femeie.
– Nu vorbi prostii Katrino, medicul Kermeșy mi-a spus că o să te faci bine, – o mințea Andrei.
Femeia zâmbea trist străduindu-se să pară veselă, deși în sufletul său simțea că moartea îi dă târcoale, dar de ce să-l necăjească și pe el cu lacrimile sale, că și așa e destul de necăjit.
– Ar mai fi o scăpare pentru muierea dumitale, îi spuse medicul lui Andrei. S-o duci la băile calde, că eu nu mai am cum s-o ajut. Katrina nici nu vroia să audă de băi. Îl implorase cu lacrimi în ochi să n-o ducă, că nu au bani. Dar Andrei se duse la cârciumarul Iankel să se împrumute, dar până nu i-a garantat în scris, cu casa și pământul pe care-l avea, nu a vrut să-l împrumute. 
Întorcându-se de la băi, Katrina prinse puteri. Începu să lucreze pe lângă gospodărie, ba chiar mai ieșea și la câmp. Andrei nu-și mai găsea locul de fericire. «Acum, – gândea bietul om, – sigur voi intra în rândul gospodarilor. Numai să scap de datorie...» Dar scurtă i-a fost bucuria, ca o rază de soare între două furtuni, deoarece la trei săptămâni, Katrina trecu în lumea celor drepți.
Pentru Andrei veniră zile amar de grele. Banii pe care îi strânsese i-a cheltuit cu înmormântarea Katrinei, iar pe urmă un buștean îi zdrobise piciorul și nu a mai putut ieși la lucru. De necaz și supărare îi albise părul, fața i se umpluse de riduri adânci. Arăta cu cel puțin zece ani mai bătrân.
Pe micuțul Andrei îl luă Petrea Codrul. 
– Luați-l unchiule, o să vă pască mieii, că-i copil harnic și cuminte! – se rugă de el Kornet.
Pe Paul, de trei ani și pe Marioara  de numai doi îi luă la ea Anuța, sora Katrinei. Deși avea cinci copii ai săi, dar – «Unde mănâncă cinci or’ mai mânca doi...» Bieții orfani, nu au mâncat mult timp la masa Anuței. La scurt timp, Dumnezeu i-a luat în împărăția Sa, să fie împreună cu mama lor.

Trecuseră doi ani de când Andrei împrumutase bani de la cârciumarul Iankel. Deja i se vindecase piciorul și începuse să lucreze, dar Iankel nu mai vroia să-l aștepte.
– Fie-vă milă domnule Iankel. Casa și pământul e tot ce mi-a mai rămas. O să câștig și o să vă restitui datoria cu tot cu dobândă, până la ultimul bănuț, vă jur!
– Nu pot Andrei! Nu pot și gata, te-am așteptat doi ani. Eu nu te-am chemat la mine și nici nu ți-am vârât banii cu forța. Contractul e contract!

Trei zile și trei nopți nu ieși Kornet din casă. Trei zile și trei nopți nu a pus nimic  în gură, nici măcar nu s-a culcat în pat, ci stătea la masă cu privirea  pierdută, gândindu-se poate la soarta sa, sau la cum va fi soarta copilului său rămas fără pământ, sau poate nici nu se gândea la nimic.
În a patra zi, se duse cu iapa la cârciumar.
– Domnule Iankel, dați-mi pe iapă cât vreți.
– Ce să fac eu cu gloaba ta? – râse cârciumarul.
– Luați-o domnule Iankel, o s-o vindeți cuiva. E încă tânără și în putere! N-o să mă tocmesc cu dumneavoastă, îmi dați cât vreți pe ea.
Iankel îi dădu lui Andrei câteva bancnote și duse iapa în grajd.
Până noaptea târziu a stat Andrei la cârciumă. Băuse cât trei, dar băutura în loc să-l amețească, parcă îi făcea capul din ce în ce mai limpede. Îi cinstise pe toți care intaru în cârciumă.
La miezul nopții, puse ultimii bani pe tejgheaua lui Iankel și lovind cu pumnul în masă spuse:
– Dați oamenilor de băut, că omul sărac e fericit numai când e beat... Futu-i mama ei de viață! după care ieși afară. A doua zi îl găsiră spănzurat de craca unui stejar în vârful Dealului Alb.
 
Micuțul Andrei a stat la Petrea Codrul până la moartea acestuia, după care părăsi satul pentru totdeauna.
O singură dată îl mai văzuseră oamenii prin sat. Într-o seară târzie, intrase în cârciuma lui Iankel. Iar a doua zi cârciumarul a fost găsit împușcat sub stejarul de pe Dealul Alb. Sub același stejar, de care se spânzurase tatăl lui. 

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Aproapelui cu ură


«Iubiți pe vrăjmașii voștrii,
binecuvântați pe cei ce vă blesteamă,
faceți bine celor ce vă urăsc...»
Noul Testament    

Se înserase de-a binelea. Soarele s-a ascuns demult după crestele Dobrucii, iar printre frunzele tremurânde ale merilor crenguroşi din livadă începeau să clipească ușor, una după alta, luminile palide la ferestrele căsuţelor, înşirate pe două rânduri, de-a lungul uliţei ce urca șerpuind spre pădurile Cornetelor.
Deşi nu vedea mare lucru, Andrei Surduc continua să cosească legănându-se de pe un picior pe altul, înaintând uşor în ritmul şuierat al coasei, lăsând în urma sa o brazdă de iarbă tăiată, lată ca după doi cosaşi.
– Peticul acesta de iarbă musai să-l dau jos orice-ar fi! – șopti Andrei şi încurajat parcă de propriile-i cuvinte, începu să cosească mai cu spor.  
– Taie coasa? – se auzi de undeva din livada vecină vocea răgușită a lui Vasile Pătcaş.
– Taie coasa câte-un pai, dar mai lasă şi la cai – răspunse-n glumă, neoprindu-se din cosit.
– Mai lasă şi pe mâine vecine! – îl sfătui Vasile şi nemaiaşteptând răspuns continuă:
– Da’ parcă s-a mohorât ceriu, poate s-o îndura şi de noi Cel de Sus şi ne-a da puțină ploaie. Văzut-am ieri că drobul de sare de pe cuptior a lăsat lacrimi de apă, musai să ploaie! Ce zici vecine?
– Nu ne lasă El pe noi, Drăguţu’, fără ploaie!
– Musai să ploaie vecine, musai tare, că s-a răsucit porumbul de secetă!  
– Am auzit că pe Dealul Osoiului au secat toate fântânile şi acum bieţii osoienii cară apă din Valea Valahului, cică acolo-i o fântână ce nu seacă niciodată – spuse Andrei, oprindu-se să-şi ascută coasa.
– N-a mai ploiat de mult, cum să nu sece fântânile? – oftă din greu Vasile.
– Andrei, hai că se răceşte cina! – se auzi vocea mamei sale.
– Amu ia vin, îndată! – răspunse Andrei, deşi nu avea de gând să plece, până
nu termina de cosit peticul de iarbă rămas.
Vecinul său intră în casă. Întunericul începea să cuprindă întreg satul, iar livezile au rămas cuprinse de o linişte în care se mai auzea doar şuieratul coasei şi cântecul greierilor.
– Aşa da! – spuse satisfăcut ştergând cu un şomoioc de iarbă coasa. Nu m-am lăsat până n-am gătat!
Când Andrei intră în casă, maică-sa cu soră-sa Maria şi cu frate-său Maxim tocmai terminau de cinat. Maria sări să îi pună gulaş în farfurie, iar maică-sa aduse din cămară o sticlă de horincă astupată cu vârful unui cocean de porumb şi două păhărele.
        Poate bei şi tu Maxime un pahar împreună cu Andrei? – îl întrebă pe
Maxim.
        După ce am cinat? Nu, nu pot, nu merge!
        Închină măcăr un pahar cu fratele tău – insistă bătrâna privindu-şi cu
duioşie feciorii.
        Pentru nimic în lume! – refuză categoric Maxim.
Andrei privi tăcut spre frate-său şi, turnându-şi bău două pahare unul după altul, apoi începu să mănânce cu mare poftă. Nu era dintre aceia care se uită des în pahar, doar seara bea un pahar două, niciodată mai mult. Îi plăcea să simtă cum horinca, ca un foc mângâietor îi cuprinde stomacul  amorţindu-i odihnitor mâinile şi picioarele ostenite de muncă.
– Andrei, nu e frumos să sorbi cu atâta gălăgie de parcă ți-e frică că-ți va fura cineva mâncarea – râse  Maxim.
            Andrei lăsă încet lingură în castron, îl privi mirat pe Maxim  și ridicându-se de la masă ieși fără să spună nimic.
– Ce-i cu tine Maxime?... Vezi, din cauza ta se va culca flămând! – îl dojeni maică-sa.
– Cerșetorul flămând umblă cu straița goală, eu sunt de vină că e încăpățânat ca un catâr?... Nu e frumos să soarbă așa, ca un sălbatic...
            – Nu știu ce vă învață prin școlile de la oraș, dar aici la noi important e cum lucrezi nu cum mănânci! Ar fi bine să ți minte acest lucru și să nu te mai legi de Andrei deoarece datorită muncii lui tu înveți carte!
Maxim vroia să răspundă ceva, dar se abținu.

* * *
Șoptindu-și rugăciunea de seară, Andrei se urcă în podul șurii și se culcă în fânul proaspăt cosit, dar multă vreme nu a putut adormi.
Nu era supărat pe fratele său, doar îl îngrijora faptul că pe zi ce trece, între ei, parcă se lărgea din ce în ce mai mult o prăpastie îndepărtându-i sufletește. Cu fiecare vacanță pe care Maxim și-o petrecea acasă, simțea cum acesta îi devenea din ce în ce mai străin.
Unde e acel Maxim pe care îl ducea în cârcă peste tot și se lua la bătaie, pentru el cu flăcăii mai mari? Dar și Maxim și-o cam căuta cu lumânarea. Întotdeauna împărțea totul cu el, orice ar fi primit îi dădea lui mai mult de jumătate și întotdeauna lua asupra sa stricăciunile făcute de el, de multe ori fiind aspru pedepsit, dar asta nu conta, deoarece îl iubea mult.
Andrei, nu era doar fratele mai mare, încerca să țină și locul tatălui lor de care Maxim nu-și aducea aminte. Abia împlinise doi ani când acesta a murit strivit de un bolovan în cariera de la Oblaz, iar Maria veni pe lume la trei luni după aceea. Mai aveau un frate, pe  Ion, dar acesta s-a însurat și nu prea avea timp să se ocupe de frații lui mai mici. Îi ajuta cât putea cu bani, cu haine și alimente, dar nu-și putea înlocui tatăl.
Când a împlinit șapte ani, în loc să meargă împreună cu toți copiii la școala din sat, Andrei s-a trezit slugă la Laib, hrănea animalele acestuia, asigurând astfel hrana cea de toate zilele a familiei, compusă dintr-un kilogram de mălai și doi litri de lapte. Evreul se comporta omenește, nu-l bătea, nu țipa la el, îl îmbrăca întotdeauna în hăinuțe curate rămase de la copiii săi și îl așeza la masă alături de el. Era mulțumit, chiar fericit, deoarece în acele timpuri grele, când unii dintre copiii de vârsta lui răbdau de foame și umblau desculți cu zdrențele curgând pe ei, el mânca pe săturate omletă, carne de pasăre și lapte cât dorea, niciodată nu-l oprea nimeni, ba pe deasupra Rifca îi dădea fără știrea bărbatului său carne, ouă, caș, unt, smântână și pâine albă să ducă la ai săi, iar Laib la rândul său, fără știrea nevestei, îi dădea bani.
– Cu toate că sunt evrei și nu cred în Domnul nostru Isus Hristos, sufletele lor sunt creștine căci urmează porunca Lui care zice: «să nu știe dreapta ce face  stânga...» – povestea, zâmbind mulțumită Anna Surduc, mama lui Andrei.     
Pe micuțul Maxim îl aștepta cu totul altă soartă, când împlinise șapte anișori, mama lui, împreună cu Ion și Andrei, căzură de acord să-l dea la școală, să învețe carte și chiar (de ce nu?) să devină domn, bineînțeles dacă o avea cap pentru carte.

* * *
A doua zi, Andrei se trezi dis de dimineață să o hrănească pe Doina, iapa lui choiară, se pregătea să meargă la oraș.
– Și Maxim merge la Sighet, – apăru în ușă Maria.
– Nu cred că «domnu’» o vrea să se suie-n căruța mea, poate ia trenul... – răspunse ironic.
– Sigur că vin cu tine! – se ivi Maxim, rotindu-și mâinile ca pentru înviorare.
Lui Andrei, îi păru rău că-l luase gura pe dinainte.
– Mergeți și vă spălați, până vă pregătesc ceva de mâncare, n-o să porniți la drum cu burta goală, – zâmbi Maria, privindu-și cu bucurie frații.
După ce se spălară cu apă rece, lângă fântâna cu roată mare, frații intrară în casă, unde-i aștepta aburindă o mămăligă galbenă ca ochiul soarelui, omletă cu jumări și lapte proaspăt muls. Făcându-și semnul crucii se puseră pe înfulecat ca niște haiduci, după care, tot ca niște haiduci săriră în căruță și numai colbul uliței rămase în urma lor.
O bună bucată de drum merseră tăcuți, până când Maxim deschise vorba:
            – Iartă-mă pentru aseară, nu am vrut să te supăr.
– Ei, fi liniștit, nu mă supăr eu așa cu una, cu două – dădu din mână Andrei.
Pe urmă tăcură iar o bucată de drum și tot Maxim sparse tăcerea:
– În pădurea Horșlogului mai sunt mistreți?
– Sunt destui, parastasul mamii lor! Mai bine n-ar fi...
– Atunci e bine! – își frecă bucuros mâinile Maxim.    
– Cum să fie bine? – se miră Andrei, după care continuă:
– La ce ți-s buni mistreții?... Dă-i în mă-sa pe gheață că numai pagubă aduc, lui Ion al nost’ i-au făcut harcea-parcea tarlaua de cartofi de sub Dealul Dobrucii.
– Sămbătă vor veni doi profesori de la Cluj, împreună cu doi studenți, – colegi  de-ai mei, vor să vâneze prin pădurile noastre.
– Și îi duci la mistreți?   
– Da!
– Măcar de i-ar ’pușca pe toți, că deja coboară în sat după porumb și cartofi, fac prăpăd ogoarele gospodarilor.    
– O să vină și prietena mea cu ei – zâmbi vesel Maxim.
– Logodnica ta? – se bucură Andrei.
– Deocamdată nu! E fiica renumitului profesor Stănescu, vine împreună cu tatăl ei.    
– Și unde ’or sta?
– Cred că la Klontz, dar s-ar putea să stea și la noi, în orice caz vor trece pe la noi.    
– Atunci e bine! O să fierb un gulaș haiducesc la ceaun ș-un balmuș... de s-or linge pe degete până la Cluj. Pălincă cu mărgele avem, las’ că nu ne facem de râs! – îi făcu cu ochiul.
– Mulțumesc Andrei! – spuse cu vădită emoție în glas Maxim.
– Ei, fi liniștit!... – dădu din mână Andrei.
Mai departe frații tăcură până la Sighet.

* * *
Din primele zile de școală Maxim i-a convins pe toți că-i place cartea, iar la sfârșitul anului școlar a ajuns premiantul clasei. Maică-sa nu mai putea de bucurie, frații săi bucuroși și ei au hotărât să nu se lase până nu-l văd om cu carte, adică domn, poate chiar învățător.
– Măcar  cantonier de-ar ajunge, – să  ridice și să coboare bariera, să nu se chinuie corhănind buștenii prin păduri sau spărgând piatra prin carierere cum s-a chinuit tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! – spuse Anna învățătorului Kramar.    
– Ce vorbești mătușă?! – o contrazise învățătorul. – Băiatul are înclinație spre învățătură și o minte sclipitoare, o să ajungă departe! O să ajungă mare om, numai să-l dai mai departe la școală, să nu-l oprești acasă!...
Nu l-au oprit. După ce terminse a patra, însuși învățătorul Kramar îl duse la școala din Sighet, unde îl încredință în mâinile colegilor săi.
Deștept, harnic și ascultător, Maxim se făcu iubit de către dascălii școlii orășenești chiar din primele zile. Deseori  devenea exemplu pentru întreaga clasă, ba câteodată și pentru întreaga școală spre deosebire de consăteanul său Iacob Klontz, care era greu de cap ca o sapă. Era o pacoste pe capul tatălui său, care se cam săturase să tot ducă plocoane și să se roage ba de unul, ba de altul ca să-l treacă  clasa.
Petru Klontz turba de furie când auzea cum îl laudă dascălii pe «calicul de Maxim», iar pe «loaza» de fiu-său îl ponegresc mereu și-l pedepsesc pentru năzbâtiile pe care le face. Degeaba îl snopea în bătaie, degeaba îl lua cu binișorul ba se și ruga de el ca de Dumnezeu, dar lui Iacob pe o ureche îi intra și pe cealaltă îi ieșea.
– Uită-te la Maxim Surduc! Un coate goale, îi chiorăie mațele de foame, dar e primul în clasă și tu, copil de gospodar nu poți trece clasa, până când să tot duc și să tot car ha?... Până când să mă umilesc în fața profesorilor să te treacă clasa?... Pune mâna și învață că-ți rup șira spinării și o să te hrănesc în pat, măcar o să știu că nu o să mă mai faci de rușine! Eu te-am făcut, eu te omor, crucea cui te-a închinat de bitangă!... 
Odată, întâlninduse cu Anna începu să o sfătuiască și să o lămurească, chipurile că ea e văduvă și nu are cine să o ajute, adică să o îndrume:  
– Nu ai făcut bine Anna, nu trebuia să-ți trimiți băiatul la școală!
– De ce? – întrebă mirată.    
– Păi o să se destrăbăleze pe acolo prin oraș și o să se întoarcă haimana, de nu o să aibă folos nici Dumnezeu nici dracu’ de el, gospodar nu-l mai faci în veci!    
– Dumneata Petre nu poți dormi de grija pruncului meu?... – întrebă batjocoritor Anna.
– Mai bine ai sta treaz de grija pruncului tău, că eu slavă Domnului încă nu am dat plocoane ca  să treacă clasa, cum dai matale!
– Ia te uită la sărăntoaca! Prin burtă îi suflă vântul, nu are după ce bea apă și se ia la întrecere cu mine?... Cu mine te pui bă nenorocito, cu mine cel mai înstărit gospodar din sat?... – urla, făcând spume la gură Klontz. – Păi eu te cumpăr cu tot neamul tău de calici nenorociți!
            Anna nu-i răspunse, plecă rușinată cu ochii plini de lacrimi și cu sufletul amar ca pelinul. Despre această întâlnire  află și Ion, fiul cel mare al Annei și când îl întâlni pe Klontz la cârciuma lui Duvid îi șterse două palme, de-l culeseră oamenii de pe jos.
– Bagă bine la cap nea’ Petre, acum te-am lovit de față cu oamenii, altădată, dacă te mai legi de mama, o să te prind singur și te omor sau îți aprind casa! Așa să știi! – îl amenință Ion.
A doua zi l-au chemat la jandarmerie.  
– De ce l-ai bătut pe domnul Petru Klontz?! – strigă la el jandarmul.
– Poate l-am bătut, poate nu l-am bătut,  – răspunse liniștit Ion.
            – Cum vine asta poate l-ai bătut, poate nu... mie răspunde-mi clar l-ai bătut sau nu?...
        Pai dacă domnul Klontz are martori că l-am bătut, înseamnă că l-am bătut, dacă nu
are... poate l-a bătut altcineva și dă vina pe mine.
– Domnule Klontz, sunteți sigur că el v-a lovit? – întrebă jandarmul dezorientat.   
– Cum să nu fiu sigur? – se miră Klontz. – M-a lovit la cârciuma lui Duvid, erau de față vreo opt-nouă oameni, m-au ajutat să mă ridic de jos! – răspunse enervat.    
– Atunci veniți mâine cu doi martori, și o să-i arăt eu lui Ion Surduc unde ierneză racii! – amenință plutonierul de jandarmi.
– Aduc mâine, aduc martori, pe toți îi aduc, nu doi ci pe toți!
Klontz nu reuși să aducă niciun martor, deoarece oamenii nu vroiau să se bage, nimeni nu-l avea la inimă pe Petru Klontz.  Asta îl sperie un pic și de atunci nu se mai legă de Anna, cu toate că se jurase în sufletul său, că odată și odată tot îi va plăti familiei Surduc rușinea prin care trecuse.   
  
* * *
– Unde te las? – întrebă  Andrei, când ajunseră în oraș.
– Oriunde, unde te oprești și tu! Trebuie să trec pe la o cunoștință, pe urmă pe la spitalul orășenesc, să văd dacă pot face practica la ei,  – răspunse Maxim.
– Te întorci azi, cu mine?...
– Nu, rămân vreo două zile în oraș.
Andrei băgă mâna în chimir și scoase câteva bancnote:    
– Ia-i, o să-ți prindă bine!
– Nu trebuie Andrei! – încercă să-l refuze.    
– Ia-i te rog, pentru tine i-am păstrat! – spuse aproape rugător Andrei.
– Mulțumesc Andrei! Îți mulțumesc foarte mult!
– Ei, fi liniștit!...
– Atunci la revedere!
– La bună vedere! – îi întinse mâna Andrei.
Maxim se îndreptă spre centrul orașului, iar Andrei rămase mult timp cu privirea ațintită în urma lui. Deodată simți o mare bucurie amestecată cu căldură învăluindu-i sufletul, se simțea mândru că e fratele lui Maxim, îi venea să strige în gura mare pe străzile orașului «Îl vedeți pe acest tânăr frumos?... Este fratele meu!... E student la medicină și în curând va fi un doctor renumit, poate profesor... Da acesta e fratele meu, așa să știți!...»
Numai după ce Maxim dispăru, amestecându-se cu alți trecători, Andrei deshămă iapa, aruncă în fața ei puțin fân și o bătu prietenește pe crupă.
– Așa drăguță! Ospătează-te tu puțin aici, că eu mă duc în treburile mele.
  

* * *
Andrei a stat la Laib până l-au chemat în armată. Imediat după jurământ, l-au repartizat la atelierul de tâmplărie al unității, unde în doi ani a învățat tâmplăria, iar când s-a lăsat la vatră era deja un tâmplar foarte bun.
Întors acasă s-a apucat de tâmplărie. La început nu prea avea comenzi... rar, câte un sicriu și acela la jumătatea prețului cerut de Vasile Hrobar, tâmplarul satului, dar când oamenii s-au convins că Andrei se pricepe întradevăr la tâmplărie, ba pe deasupra lucrează mai ieftin decât celălat tâmplar au început să comande la el ferestre, uși, scaune, mese, dulapuri, lăzi de zestre și alte obiecte necesare unei gospodării. Acum venise la Sighet să cumpere cuie, balamale clei și altele necesare tâmplăriei.
După ce încărcă în căruță lucrurile cumpărate, se duse pe strada Evreiescă și intră în magazinul de băuturi, de unde cumpără  trei sticle de vin unguresc Tokay, o sticlă de lichior de piersici, una de coniac albanez și un kilogram de cafea măcinată.
– N-o să-l facem de rușine pe Maxim... – se bucura ca un copil de cele cumpărate.
 Întors acasă ascunse sticlele în atelier. «Cu ei o să vină și prietena mea... fiica renumitului profesor Stănescu...», – își aduse aminte de cuvintele fratelui său. Cu câtă bucurie a vorbit despre ea, asta înseamnă că o va lua de nevastă, ei și atunci Maxim va fi ginerele marelui profesor doctor! Era sigur de asta cu toate că Maxim îi spuse că deocamdată nu e logodnica lui, dar va fi... cu siguranță va fi!

* * *
Când se întoarse din oraș, Maxim era să treacă pe lângă casa lor nerecunoscând-o. Cu două zile în urmă avea pereții prăfuiți, zgârâiați pe ici colo și decojiți de căldura soarelui, iar acum o găsi zugrăvită într-un albastru liniștit și senin. Ferestrele și ușa erau proaspăt vopsite, curtea curată, toate puse la locul lor, iarba  și buruienile  cosite, iar trunchiurile celor doi cireși văruite în alb. Totul arăta minunat ca într-un tablou. În casă întâlni aceeași curățenie, de parcă era ajunul sfintelor Sărbători de Paște când se face curățenie generală. Podelele proaspăt vopsite luceau în lumina soarelui revărsată din belșug prin ferestrele mari, paturile erau așternute cu pleduri înflorite, țesute de mâinile harnice ale mamei și surorii sale, iar scaunele, lavița, masa și chiar dulapurile erau noi. Era frumos și mirosea a busuioc și flori de câmp.
– Ce-i cu pregătirile acestea, se apropie vreo sărbătoare și eu nu știu? – o întrebă Maxim.
– Nu e nicio sărbătoare, – zâmbi șiret Maria.  
– Aștepți pețitori?    
– Or veni ei pețitorii, numai nu pentru mine...
Intră Andrei ținând un scaun nou în mână.    
– Ce zici, îți place?   
– Nu trebuia să vă deranjați...    
– Ei, fii liniștit, nu e nici un deranj...  dădu din mână Andrei.    
– Ne-am ales cu mobilă nouă, că altfel Dumnezeu știe... pentru toți face, vin din Coștiui și din Valea Porcului dar pentru noi... de când îl tot bat la cap și el tot promite ca-n zicătoarea aceea – mi-a promis boierul cojoc și mi-e cald de numai pot – zâmbi fericită Anna.
– Dar mai e o zicătoare mamă, care zice că potcovarul umblă cu calul nepotcovit ... râse Andrei.    
– Nu trebuia Andrei! Aceste lucruri ai făcut pentru alții... ce faci dacă vin după ele? –  Ei, fi liniștit!... Am scânduri uscate, într-o săptămână fac alte dulapuri, iar mese și scaune am întotdeauna gata făcute.
–  Colacul se coace pentru naș, dar îl mănâncă popa, râse Anna.

* * *
Petru Klontz dorea să-și primească «boierește» musafirii. A năimit cea mai renumită socăciță să pregătească ospățul pentru care tăiase un tăuraș de șase luni, cinci găini și un purcel de lapte. Chemase și lăutarii din Bocicoiul Mare, «că ăștia de la noi nu știu decât «Hopa tropa pe podele». Muzicanții din Bocicoi, niște țigani maghiarizați, cântau Ceardaș, Polca, Mazurca și Vals, «iezact ce le trebuie unor domni, că doar n-o țopăii fata profesorului «țupa-țupa Văsăli» ca o căpriță, cum țopăie fetele noastre.» O să le pregătească un banchet, de o să-l țină minte cât or trăi.  Duminică dimineața se vor duce la vânătoare, iar seara vor benchetuii până a doua zi să se simtă bine profesorii, dar mai ales acest Stănescu, de care depinde viitorul fiului său. Viitorul domnului doctor, Iacob Klontz.
O să vorbească el cu Stănescu!
La un pahar de pălincă oamenii devin blânzi ca mieii, buni și darnici ca «bunul samaritean», atunci poți vorbi cu ei orice și ei îți promit totul... iar un om de talia lui Stănescu după ce promite... Atât, să-i promită, că pe urmă știe el ce și cum...
Multe rezolvase prin această metodă. Treburi care păreau imposibil de rezolvat, obținuse lucruri ce păreau imposibil de obținut. Era sigur că va reuși, ba mai mult de atât spera să împingă lucrurile mai departe: profesorul Stănescu avea o fată căreia după cum îi povestise papă-lapte de fiul său, i se cam aprinseră călcâiele după Maxim Surduc. Dar oare se poate pune un biet coate-goale cu fiul său, cu fiul celui mai înstărit gospodar din sat?... O să-și dea seama profesorul cine e tatăl lui Iacob Klontz după ce o să-i vadă casa, acareturile, prisaca și moșiile. O pereche mai potrivită pentru fiică-sa nu va găsi, îl va ajuta pe Iacob să-și ia examenele, pe urmă îl va face asistentul său, iar calicul de Maxim nu are decât să meargă la Coștiui, să vindece gușele unguroiacelor bătrâne.
Nici nu vroia să audă de el, îi stătea ca o sulă în coastă. De când erau împreună, din clasa întâi, de atunci începuse să-l urască, când învățătorul Kramar îl lăuda în fața părinților, ba odată a avut nesimțirea să-i spună verde în față: «Uitați-vă la Maxim Surduc – copil sărac, orfan de tată, crescut ca vai de capul lui, nu are nici a zecea parte din condițiile pe care le are băiatul dumneavoastră dar învață cu mult mai bine!». Pe urmă la școala din Sighet... Doamne Dumnezeule!... La fiecare ședință cu părinții, toți îl ridicau în slăvi pe Maxim, iar pe fiul său îl mustrau și-l ponegreau, ba pentru una, ba pentru alta. De câte ori îi lua obrazul foc?... De câte ori era să intre în pământ de rușine pentru fiul său?... numai Dumnezeu Sfântul știe. Și dacă ar fi numai atât. Dar a trebuit să se roage de profesori... să umble cu plocoane la fiecare sfârșit de an, și colac peste pupăză a fost lovit și umilit în fața oamenilor, la cârciuma lui Duvid de fratele acestuia și nimeni nu vroia să depună mărturie împotriva nemernicului, astfel a rămas nepedepsit.
Dar Petru Klontz nu uită și nici nu iartă!
Odată și odată va sosi ziua socotelilor cu toți ai lui Surduc...
«Nu i-a ajuns sărăntocului să rămână învățător?... Nu i-a ajuns ai?... Trebuia să meargă la Cluj să se facă doctor?...   Păi cu Iacob se pune el, Precista mamii lui de calic!...»

* * *
Taman sâmbătă dimineața când urma să sosească musafirii, mocănița pe ruta Ocna Șugatag – Sighetu Marmației – Coștiui, nu circula. Astfel Andrei înhămă iapa și împreună cu Maxim porniră cu căruța spre Sighet.
Când se apropiau de oraș, trecură în goană pe lângă ei două trăsuri. Prima era condusă de Petru Klontz, lângă care stătea fiul său Iacob, iar pe a doua, împrumutată pentru acest eveniment de la notarul  Cicea, o conducea sluga lui Petru, Dumitru.    
– Uite cu ce mârțoagă se duce mămăligarul să-și întâmpine musafirii! Ha-ha-ha!... – râse cu furie Petru Klontz, în loc de «bună dimineața!».
Andrei plezni nervos spinarea iepei, îndemnând-o să o ia la trap, dar Maxim îl liniști:  
– Nu e nicio grabă, trenul sosește după opt.     
Andrei slăbi hățurile și tăcu tot restul drumului, abia când au cotit pe ulița gării întrebă:    
– Crezi că se va urca cineva în căruța noastră?    
– Vom afla la întoarcere, – zâmbi trist Maxim.
Când Andrei opri căruța lângă trăsurile lui Klontz, trenul intra în gară.    
– Așteaptă-mă aici! – spuse Maxim sărind peste loitra căruței și dispăru în mulțimea forfotândă ce aștepta venirea trenului.
Din vagonul de clasa întâi au coborât profesorii  Zamfir Lupu și Andrei Stănescu împreună cu studenții Sorin Bota și Filimon Rusu, – colegii lui Maxim și Iacob.
Maxim, cu răsuflarea tăiată, aștepta să apară în ușa vagonului  Beatrice, fiica profesorului Stănescu. «Oare nu a venit?» – îi trecu dureros prin minte. Nu, nu se poate! Fusese chiar ideea ei. Ea l-a rugat să-l invite pe profesor împreună cu «suita sa de vânătoare» din care făceau parte profesorul Lupu și cei doi studenți. Știindu-și tatăl vânător înrăit, Beatrice era sigură că nu va putea rezista ispitei de a vâna mistreți prin Munții Maramureșului.
Deodată, în ușă apăru pălăria de cawboy a Beatricei, pe care o purta când mergea în excursii.    
– Beatrice! – strigă fericit Maxim alergănd spre ușa vagonului, dar îndată se opri rușinat de privirea veselă a profesorului Stănescu.    
– Bine ați venit! – îi salută timid.    
– Hai, hai îmbrățișează-o pe Beatrice, se vede de la o poștă că ești mai bucuros de venirea ei decât de a noastră, – râse profesorul.    
Beatrice sări bucuroasă de gâtul lui Maxim și-l pupă, cu zgomot, pe amândoi obraji.    
– Așa, acum poți să dai mâna și cu noi, – continuă să glumească profesorul.  
Până dădu mâna cu profesorii și colegii săi, bătrânul Klontz împreună cu fiul său duseră toate bagajele la trăsurile lor și se întoarseră după musafiri, mai bine spus după profesorul Stănescu, care-i interesa mai mult.    
– Vă rog stimate domn’... noi am venit cu două trăsuri, – se înclină adânc Petru Klontz în fața profesorului.    
– Tu Maxim cu ce ai venit?
– Cu căruța fratelui meu. E și el aici, astăzi nu circulă trenul se repară calea ferată...    
– Nici o problemă, vom merge cu căruța, – îl întrerupse profesorul.    
– Păi se poate să mergeți cu căruța?... Eu am două trăsuri... v-am așteptat!... – aproape plângea bătrânul Clontz.    
– Și Maxim ne-a așteptat, a venit cu fratele său, – răspunse scurt profesorul.    
– Cu mârțoaga lor, vă ia trei ore să ajungeți, pe când cu mine nici o oră și...  
– Cu atât mai bine! Vom avea timp să ne bucurăm de aceste minunate priveliști.
– Sigur, sigur! Vom merge la pas, o să vă arăt totul, poftiți la trăsură domnule profesor!... Poftiți vă rog!... Eu v-am așteptat, cu două trăsuri v-am așteptat! – nu se lăsa Klontz.    
– Atunci o să mergă cu dumneavostră domnul profesor Lupu împreună cu Sorin și Filimon, iar eu cu fiica mea o să mergem cu căruța! – hotărî profesorul și porni spre căruța lui Andrei.   
– Dar domnule profesor... – încerca Klontz, însă profesorul se prefăcu că nu-l aude.   
– Dânsul e fratele tău? – îl întrebă pe Maxim, când ajunseră la căruță.   
–  Bună ziua! Eu sunt Andrei, – se prezentă acesta.
– Încântat, pe mine tot Andrei mă cheamă, iar domnișoara e fiica mea Beatrice, colega fratelui tău și al lui Iacob Klontz.    
Până așezară bagajele în căruță, Beatrice s-a cocoțat lângă Andrei pe scândura așezată între loitrele căruței.
– Mă învățați să conduc căruța! îl rugă pe Andrei.    
– Nu e mare lucru, țineți hățurile și din când în când scuturați-le să nu uite iapa că-i înhămată la căruță, – râse Andrei.
  
* * *
Bătrânul Klontz, turbat de furie, se plimba ca lupul prins în cușcă. Scuipa printre dinți și înjura încontinuu:
– Paștele mamii lui de mămăligar!... O să plătească pentru asta!...  Cu vârf și îndesat... cu viața o să plătească!... Toți cei din familia Surduc o să plătească pentru tot ce mi-au făcut!... Cu mine se pun ei?... Cu mine, cel mai înstărit gospodar din sat?... Le arăt eu lor!...  
–  Ce-i cu tine bărbate, de ce nu intri în casă?... Nu e frumos să-ți lași  musafirii singuri și să ieși, – îl mustră nevastă-sa.
– Acolo-i  bou’ de fiu-tău, sunt musafirii lui!  
– Apoi, tu ești gazda casei! Hai că musafirii întreabă de tine.
– Dă-i în mă-sa de musafiri! Aștia-s musafiri?... Anafura mamii lor de bețivi, s-au îmbătat ca porcii și urlă, iar Stănescu s-a dus la calici în loc să vină la mine, crucea cui i-a închinat de mămăligari împuțiți!  – lovi cu piciorul găleata goală din care Dumitru adăpa caii.
– Ce-i cu tine Petre? Șezi blând că ne faci de rușine față de...
– Leagă cățeaua muiere și intră în casă până ți-e bine!
Femeia tăcu și intră în casă, unde studenții înveseliți de pălincă au început să cânte, iar profesorul Lupu le ținea isonul. Iacob răgea din când în când ca un măgar «I-i-i... măi Ghio!...», nici că-i păsa că profesorul Stănescu, de care depindea viitorul său, se dusese la Maxim Surduc în loc să vină la ei.
– Uite pentru cine m-am pregătit eu! – scuipă nervos bătrânul. – Am făcut din căcat bici!
«Pe-e-e uli-i-i-ța-a-a mâ-â-ândri-i-ii-n su-u-us», – se auzea vocea lui Iacob.  
– Bine îți mai e fiule! Ce-ți pasă? Behăi ca un berbec și lași totul în seama mea... – șopti și intră-n casă.   
– Domnilor, haideți să bem și să ne veselim, – spuse luând un pahar de pălincă și închinând cu profesorul Lupu, îl dădu peste cap.    
– Vă place la noi domnule profesor? – se așeză lângă el, cu toate că știa foarte bine că acesta nu-l poate ajuta cu nimic, totul depinde de Stănescu care s-a dus la dracu’n praznic, dar încă nu-i pierdut nimic! După masă se va duce la ei, se va umili, va intra în casa sărăntocilor, va face pe dracu-n patru și tot va vorbi cu el.
– Petru Klontz nu se dă bătut cu una cu două! – șopti și turnă pălincă în pahare.

* * *
Cu totul altă atmosferă domnea în casa Annei Surduc, care spre deosebire de bătrânul Klontz nu-și găsea locul de bucurie.
La început, înainte de sosirea musafirilor, era foarte îngrijorată. O frică de nedescris i se cuibărise în suflet, parcă o sugruma, nu o lăsa să respire. Spera că musafirii vor trage la Klontz. Dar Maxim i-a dat de înțeles că s-ar putea să vină la ei.    
– Vai de mine și de mine! Ce o să mă fac cu așa musafiri, cum să vorbesc cu ei, cum să mă comport? Mai bine s-ar opri la Klontz!   
Când Andrei strigă la Maria să deschidă poarta, Annei începură să-i tremure mâinile și picioarele.    
– Doamne Dumnezeule!... Au venit!... Ce mă fac acum? – șoptea de parcă își rostea rugăciunile.    
– Bună ziua! Bucuroși de oaspeți? – o salută profesurul, sărind sprinten din căruță și întinzându-i mâna.    
– Cum să nu fim bucuroși de așa oaspeți? – răspunse aplecându-se să-i sărute mâna.    
– Ei da se poate?... Eu nu-s vlădică, s-ar putea să ne încuscrim și dumneata îmi pupi mâna? râse cu poftă profesorul, dar văzând-o atât de speriată adaugă:    
– Am glumit, dar nu m-aș da în lături de la așa ginere.
Vorbele profesorului o liniștiră, răsuflă ușurată și îi pofti în casă.
«Ia te uită ce domn mare și vorbește de parcă ar fi de-al nostru, din sat.»    
–  M-am născut într-o familie de țărani, – parcă îi ghicise gândurile profesorul. – Am crescut în sărăcie, fără tată, la fel ca și copiii dumitale. Maxim mi-a vorbit despre familia voastră.
După două păhărele de pălincă, profesorul Stănescu mâncă cu mare poftă. Tocănița de ied cu mămăliguță caldă îi plăcu mai mult decât celelalte mâncăruri pe care le punea pe masă Anna împreună cu Maria. Beatrice nu a băut pălincă, dar Andrei o servi cu un păhărel de lichior de piersici și pe urmă aduse și sticla de coniac și una de vin de Tokay.    
– Oho! – se miră sincer profesorul. Nici în restaurantele clujene nu găsești băuturi mai fine.    
– Avem și cafea, o fierbi tu Maxime că noi nu prea ne pricepem.    
Maxim, cu ochii în lacrimi, privi cu recunoștință spre Andrei.

* * *
Aproape spre seară, punând la o parte mândria, Petru Klontz se duse la Anna Surduc să-l invite pe profesorul Stănescu la el, chipurile să vorbească despre organizarea vânătorii la care urmau să meargă a doua zi.    
– Ei atunci să mergem! – spuse profesorul și-l întrebă pe Maxim dacă vine și el.    
– Pe mine vă rog să mă scuzați, dar vreau să-l ajut pe Andrei că nu-și mai vede capul de treburi, – se scuză Maxim. Știa bine că Petru Klontz nu ar fi încântat de prezența lui.    
– Nici eu nu merg papa! – spuse hotărâtă Beatrice.    
– Cum așa? – sări ca ars Klontz. – Dar se poate să nu veniți domnișoară?... Nu e departe. – Nu vrei să te plimbi pe ulițele satului?   
– Nu mă simt bine papa, mă doare capul. Vă rog să mă scuzați, mâine seară promit că
vin.    
– Mâine seară musai să veniți!... Facem bal vânătoresc cu muzicanți din Bocicoi, o să vă placă, sigur o să vă placă...    
– Nu trebuie să vă deranjați, că noi luni dimineață plecăm, – spuse profesorul.    
– Vai de mine!... Dar se poate, cum să plecați așa repede?... – se sperie Klontz. – Mai stați măcar două zile!    
– Am rămâne cu mare plăcere, dar atât eu, cât și profesorul Lupu trebuie să plecăm. Tinerii dacă vor nu au decât să mai rămână.    
După ce o sfătui pe Beatrice să iasă la aer curat, să nu ia tablete pentru durerea de cap, profesorul plecă împreună cu Klontz. Beatrice ieși în grădină și se așeză pe iarbă.
– Vai de mine duduiță! Nu vă așezați direct pe iarbă, stați că vă aștern ceva, – spuse Maria și fugi să aducă o pătură.
– Te rog să-mi spui pe nume, – Beatrice, nu e așa greu.
– Nu pot duduiță, – spuse rușinată Maria.
– De ce nu poți? – se miră Beatrice.    
– Nu știu, nu pot și gata! Vă rog să nu-mi cereți asta.
            Văzând-o pe Beatrice în grădină, Maxim se apropie de ea.    
– De ce ai refuzat să mergi la Klontz? – o întrebă.    
– Dar tu?...    
– Familiile noastre se dușmănesc, e o poveste mai veche.    
– Dușmanii prietenului meu sunt și dușmanii mei! – spuse mai mult în serios decât în glumă.
Maxim se așeză lângă ea, Beatrice își puse capul pe umărul lui și după o prelungă tăcere îl întrebă:    
– Ai fost îndrăgostit în copilărie?   
– Nu-mi aduc aminte, – zâmbi Maxim.
– Când aveam vreo opt ani m-am îndrăgostit de poștașul care aducea ziarele lui papa. Era un flăcău frumos, înalt, cu părul negru și creț cu ochii negri, dar cel mai mult mi-a plăcut mustața lui, răsucită în sus ca la husari.
– Și de ce nu mi-ai spus?   
– Acum mi-am adus aminte, la ce-ți folosea dacă știai?...
– Mi-aș fi lăsat mustață răsucită în sus.   
Râsul Beatricei răsună cristalin ca un clopoțel îngeresc.

* * *

După ce Dumitru îl duse cu trăsura pe profesor, Klontz nu avea nici un chef să-l conducă celălalt profesor, Lupu și studenții se culcară, ieși în curte și se așeză pe jgeabul de lângă fântână așteptându-l pe Dumitru. 
– Bată-l Dumnezeu sfântul, să-l bată! – înjură cu voce tare. Nu știa pe cine înjură... pe profesorul Stănescu, pe Maxim Surduc, pe Iacob?... Până la urmă îi era indiferent, de un singur lucru era sigur și anume că nu-și va putea atinge scopul spre care râvnea cu atâta ardoare... înțelese că pierduse.
Pierduse cum nu mai pierduse niciodată. Și în fața cui?... În fața unui mămăligar, în fața unui sărăntoc, căci asta era Maxim Surduc pentru el, un amărât de coate goale care nu se putea compara cu «fiul celui mai înstărit gospodar din sat.»
«Nu pot să fac așa ceva!... Nu-mi stă în fire, și în al doilea rând locul asistentului meu am hotărât să îl propun lui Maxim Surduc, care este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul carierei mele de profesor. Vreau să fiu sincer cu dumneata: Iacob nu e băiat rău, dar niciodată nu va ajunge un medic bun, nu e vina lui, pur și simplu nu are chemarea necesară, ați greșit când ați ales să urmeze medicina...»  
Cuvintele rostite de profesor îi ardeau sufletul, de parcă cineva îi aruncase o lopată de jăratec pe inimă, îi răsunau în urechi ca un blestem.    
– Și câți bani i-am oferit!... Doamne pentru atâția bani!... Poate trebuia să-i ofer mai mulți? – șopti cu vocea răgușită. – Nu, nu! Blestematul nu ar fi primit nicio sumă, cât de mare ar fi fost ea, există și oameni pe care nu-i poți cumpăra, nu sunt prea mulți, dar mie tocmai mi-a fost dat să întâlnesc unul... Nu! Încă nu m-ai învins Maxime!... Nu m-ai învins și nici nu o să mă învingi vreodată!... Pe Petru Klontz nu îl poate învinge nimeni!... Nimeni, auzi Maxime?... Nimeni!...   
După cuvinte pline de ură se liniști, începu să se plimbe prin curte, iar când apăru Dumitru, îi porunci:    
– După ce bagi caii în grajd, să urci la mine în odaie, avem ceva de vorbit! 
În odaia de la etaj, pe care o numea «cabinet» nu intra oricine, cu o oră în urmă, aici, stătuse de vorbă cu profesorul Stănescu. Dumitru se uită nedumerit și dând din umeri se apucă să dezhame caii.    
– Ia te uită, ce onoare pe capul meu... să stau de vorbă cu «boierul Klontz în cabinetul său», unde până acum nu călcase picior de slugă... ha-ha-ha! – râse  încetișor.
Dumitru Iufurko, de vreo nouă ani, îl slujea cu credință pe Klontz. «Cum e turcul, așa-i și pistolul, mult și-a mai bătut necuratul iapa până i-a împerecheat!»  – vorbeau oamenii, despre ei.
Pe Petru Klontz nu-l aveau la inimă pentru că de multe ori, pe nedrept intabula pe numele său ba câte o bucată de pământ, ba câte un colț de pădure, neținând cont de lacrimile orfanilor și blestemul văduvelor,  totuși îl puteau înțelege, pentru că făcea toate acestea cu un scop, acela de a se îmbogăți. Dar cum puteau să-i înțeleagă pe cei din neamul lui Iufurko, care săvârșeau fapte rele numai pentru propria lor satisfacție. Făceau rău de dragul răului și erau fericiți când reușeau să aprindă cuiva șopronul cu fân, sau chiar casa. Oamenii îi urau și totodată se temeau de ei. Nimeni nu vroia să se încurce cu ei. Dar chiar și așa spurcau fântânile cu apă făcându-și nevoile în ele, sau otrăveau oile și câinii vecinilor.
Dar când pe tatăl lor, împreună cu fratele mai mare i-au omorât ciobanii pe muntele Lutoasa, iar alt frate, cu doi ani mai mare decât Dumitru, se otrăvise din greșeală, Dumitru și fratele său mai mic se liniștiră de tot, nu mai făceau nimănui rău, dar oamenii tot îi urau pe cei doi frați ocolindu-i ca pe niște leproși.
Dumitru se tocmi slugă la Klontz când avea paisprezece ani, de atunci nu mai plecă de la el. Nici chiar atunci când îi aprinse acestuia două clăi de fân pentru că nu-i dăduse bani să-și cumpere pantofi înainte de sărbătoarea Paștelor, iar el se considera flăcău, avea șaisprezece ani. Klontz nu-l alungase, ba dimpotrivă începuse să-l respecte fiind sigur că se poate baza pe acest flăcău cu ochii negri din care scapără scântei. Nevastă-sa insista să-l alunge, temându-se că acesta o să le aprindă și casa,  însă Klontz nici nu vroia să audă.    
– Odată, pe când eram încă flăcău, am cumpărat de pe Valea Izei un dulău mare cât un vițel, pe care l-am numit Hoțul. Peste două zile, când am vrut să-l leg m-a mușcat de mână foarte rău. Două săptămâni   mi-a dat felcerul injecții, tata vroia să-l împuște. Nu l-am lăsat, dimpotrivă i-am dat o bucată mare de carne și l-am mângâiat pe cap. De atunci mi-a deveni credincios și a pierit apărându-mă de securile ciobanilor vișevani. Nu-ți fie frică, Dumitru n-o să ne mai facă nici un rău, deorece nu i-am reproșat nici măcar că mi-a aprins clăile, ba chiar i-am dat mai mulți bani decât trebuia. Ascultă-mă ce-ți spun... eu mă pricep și la oameni, nu numai la câini, o liniști el.

* * *
Discuția cu Dumitru o începuse pe ocolite:    
– De nouă ani stai la mine, mi-ai devenit mai drag decât fiul meu! Am făcut tot ce am putut să te scap de oaste, iar acum cred că a sosit timpul să te așezi la casa ta, să fi propriul tău stăpân, să ai pământul tău, caii tăi, vitele tale... tu nu vrei asta?...   
– Ha-ha-ha! – izbucni în râs Dumitru. – Ca să devin un așa gospodar ar trebui să mai slujesc vreo nouăzeci de ani.   
– Nu Dumitre! Poți deveni foarte repede, numai dacă îți dorești asta... totul depinde de tine!   
– Dacă depinde de mine... sigur că vreau! – zâmbi.    
– Sunt gata să-ți dau două hectare de pământ, o pereche de cai, lemn pentru casă, poți s-o faci cât de mare vrei și acești bani, – spuse Klontz ridicând ștergarul, de sub care se ivi o grămăjoară de bani.    
– Câți sunt acolo? – întrebă uimit.    
– Destui Dumitre! Destui ca să ajungi un gospodar înstărit, sau chiar comerciant!    
– Și pământ?...
– Și pământ Dumitre! Două hectare și o pereche de cai, și lemn pentru casă...   
– Ce trebuie să fac, pentru ceea ce îmi oferiți?   
– Ești isteț Dumitre! Însă dacă refuzi ce-ți propun, mai bine ar fi să nu fi știut!
– Dumneata, unchiule crezi în noroc? – îl întrebă Dumitru.
– Norocul și-l face fiecare cum vrea, tu acum ai posibilitatea să-ți alegi norocul: ori devi un gospodar înstărit, ori...    
– Ori rămân un amărât «de mămăligar» întreaga-mi viață.    
– Văd că nu am greșit considerându-te isteț! – zâmbi Klontz. – Sigur că vei alege ce e mai bine pentru tine.    
– Sunt sigur de asta!    
– Ei și atunci? – întrebă ușor nerăbdător Klontz.    
– Nu vreau să rămân calic întreaga-mi viață, așa că nu voi da cu piciorul în noroc...
– Ești foarte isteț Dumitre! – repetă pentru a treia oară Klontz.    
– Da unchiule, sunt foarte isteț și tocmai de aceea înainte de a primi propunera dumitale vreau să știu dacă ești de acord să-mi dai în scris că voi primi pământul, și jumătate din banii de pe masă.    
– Nu ai încredere în mine Dumitre?    
– Nici dumitale nu ai încredere în mine! – spuse hotărât.   
– Nu e vorba de asta, dar ca să trec pe numele tău pământul, mai trebuie să semneze doi martori, altfel hârtia nu are nici o valoare.    
– Asta știu, dar eu vreau să scrieți hârtia acum, în care să menționați că-mi dați pământul pentru cei nouă ani în care v-am slujit cu credință, iar pe urmă, după ce mă achit de treaba pe care mi-o dați, găsim doi martori și gata.    
– Nu am nimic împotrivă, – spuse Klontz scoțând din sertar tocul, hârtie și o călimară de cerneală. După ce scrise și semnă actul i-l întinse lui Dumitru și începu să împartă banii în două.
– Ați uitat să puneți data de astăzi! – i-a atras atenția.
– Un fleac! O să pun data când vor semna martorii, – dădu din mână Klontz.    
– Nu unchiule, puneți data de astăzi!   
– Fie! Mie îmi e indeferent, cu dată sau fără dată...
După ce reciti hârtia, o băgă în buzunarul chimirului împreună cu jumătatea de bani primită. –  Acum vă ascult!    
Klontz nu știa cum să înceapă, îl ajută Dumitru:    
– Știu că o nu o să-mi cereți să fluier în biserică.
– Vreau să ucizi un om!
– Pe cine? – nici măcar nu tresări.
– Pe Maxim Surduc!
– Pe student?
– Da!
– Aveți un plan?    
– Am! Și încă unul foarte simplu: când am fost împreună la braconaj am văzut că ești un
foarte bun țintaș, tragi ca un adevărat profesionist cu toate că, datorită mie, nu ai făcut armata!
      – Și după planul dumitale îl voi împușca într-unul din restaurantele Clujului? Ha-ha-ha! – râse forțar Dumitru, crezând că astfel va alunga încordarea ce se instalase între ei. 
        Nu! O să tragi în el mâine în pădurea Horșlogului!
        Dacă va fi acolo...
        Va fi!
        Singur?
        Nu! Mâine mergem la vânătoare...
        Noi doi?    
        Tu nu, doar eu cu profesorii cu Magas și Poliancek. Vom sta la pândă sus pe dealul
Voroteț, gonacii vor goni mistreții din pădure în sus prin mlaștinile de la Kotovo. Printre gonaci vor fi Maxim Surduc, Iacob și ceilalți doi studenți. Tu, ca să nu te vadă nimeni, o să te duci în zori și o să te ascunzi în râpa Horșlogului de unde o să-l urmărăști din spate, iar când ajunge la mlaștini te apropii și-l împuști. Ți-am pregătit o carabină și trei gloanțe, cred că îți e deajuns unul, dar pentru orice eventualitate... zâmbi Klontz scoțând de sub pat arma.
Dumitru tăcea.    
– Arma o ascunzi în Poiana Ursului, pe urmă cobori în Valea Vișeului și treci pe la Iurkuț, mi-a spus că are o iapă de vânzare, o iei și pe urmă o să mă înțeleg cu el la iarmarocul din Sighet! Acasă te întorci roată prin Groapa Necuratului! Ai înțeles?    
–  Am înțeles unchiule! Acum plec, iar dimineață în zori o să fiu în râpa Horșlogului.
– Ai grijă Dumitre! – șopti Klontz și pentru prima dată în cei nouă ani îi întinse mâna, însă acesta ieși prefăcându-se că n-o vede.

* * *
Magas și Poliancek nu prea erau încântați să meargă la vânătoare cu Petru Klontz.   
– Niciodată nu aș fi crezut că vom vâna împreună cu ticălosul acesta, bătu-l-ar Dumnezeu să-l bată! Dacă nu era Maxim... am fost prieten cu tătăl său, fie-i țărâna ușoară! – scuipă nervos Magas.
– Dacă și-a invitat profesorii la vânătoare nu puteam să-l facem de rușine, – oftă Poleancek.
Printre gonaci în afară de Maxim, Iacob și cei doi colegi ai lor mai era și bătrânul Drimuș cu ogarii săi, era un gonaci priceput, vânătorii îl plăceau și împărțeau cu el  frățește vânatul.
–  Fără Drimuș vânătoarea e ca nunta fără lăutari, – glumi Magas.    
Drimuș împreună cu studenții au pornit spre pădurea Horșlogului, iar vânătorii au început să urce colnicul Stăjeretului spre coama dealului Voroteț.    
– Când vei auzi trei focuri de armă unul după altul, poți să pornești hăituiala! strigă Magas către Drimuș, pe urmă începu să vorbească cu profesorii despre vânat. Din când în când intra în vorbă și Poliancek, numai Klontz urca în urma lor tăcut.    
Când ajunseră aproape de coama dealului și ocupară locurile de pândă îndicate de Magas, acesta trase trei focuri de armă unul după altul, după cum se înțelesese cu Drimuș. Ecoul împușcăturilor parcă se rostogoli prin văzduh, lovindu-se ba de dealul Covnikului, ba de stâncile Oblazului, după care se stinse înghițit parcă de pădurile Herei.    
După vreo oră se auzi lătratul ogarilor și glasurile hăitașilor.    
– Se apropie de mlaștinile din Poiana Kotovo, acolo de obicei se scaldă mistreții! – șopti Magas.
«Se apropie de mlaștini, imediat Dumitru îl va împușca pe Maxim», – gândi Klontz ținându-și răsuflarea.    
Peste câteva clipe răsună o împușcătură.
Inima lui Klontz o luă la galop mai să-i sară din piept. Dar se calmă destul de repede, așteptând curios dacă se va mai auzi încă o împușcătură. Ecoul primei se stinsese de mult, iar a doua nu se mai auzi.
«Eram sigur că Dumitru va ținti bine, înseamnă că l-a nimerit din prima... Uite așa Surducilor!... V-am plătit pentru toate obidele mele!.. Pentru toată rușinea pe care am tras-o din cauza studentului vostru!... Ați crezut că m-ați învins?... Pe Petru Klontz nu-l poate învinge nimeni, niciodată! Niciodată!...» Simțind cum ura ce mocnea în sufletul său de ani de zile, acea ură puternică, amestecată cu furie, începe să dispară, să se topească ca o bucată de gheață.  
– Ei, unde vă este medicul Surducilor?... Unde vă este asistentul profesorului Stănescu? Ha-ha-ha!.. – râse încetișor Klontz.    
– Cine pizda mă-si trage? – se înfurie Magas.
– De undeva de lângă mlaștini s-a tras, – constată Polenciek.
– Nu cu pușcă de vânătoare... A tras cineva cu zebeul.
– Cine altul decât Kopa sau Rosolek? Braconierii naibii!...
– Dacă Klontz nu era cu noi, puteam să jur că el a tras, – se uită spre Klontz. 
  
* * *  
Vânătoarea a fost reușită. Au împușcat trei mistreți: profesorul Lupu un vier, Poliancek o scroafă iar Klontz un godac, numai Magas și profesorul Stănescu nu au avut noroc. Cu toate acestea, profesorul Stănescu se bucura ca un copil.    
Nu trecu mult și din tufișuri apărură ogarii lui Drimuș, la scurt timp după ei  și hăitașii... numai Maxim lipsea. Au început să-l strige, dar degeaba.   
– Unde ar putea fi băiatul? – întrebă Magas îngrijorat.
– Ultima dată l-am zărit înainte de a ajunge la mlaștini, – spuse Drimuș.
Profesorul Stănescu, din când în când, se uita cu coada ochiului la Klontz, i se părea că acesta nu se simte bine, era foarte palid.    
Magas îl rugă pe Vasile Vitrek, care se întorcea cu căruța din Poiana Ursului, să ducă mistreții acasă la Klontz.   
– Eu împreună cu Poliancek, Drimuș îl vom căuta pe Maxim, iar tu Petre întoarce-te în sat împreuă cu domnii! Mă îngrijorează acea împușcătură de zebeu,  Doamne ferește! – își făcu semnul crucii Magas.    
– Vă așteptăm la domnul Klontz! – aprobă profesorul Stănescu.
–  Nădăjduiesc că nu i s-a întâmplat nimic rău băiatului!    
–  Sunt sigur de asta! – spuse pe un ton foarte hotărât profesorul Stănescu.
Lui Klontz i se păru că acesta zâmbește.

* * *
Profesorii împreună cu Klontz stăteau la masă în «cabinetul» acestiua, așteptând întoarcerea celorlalți.
Întorcându-se de la vânătoare au anunțat jandarmii de dispariția lui Maxim. Klontz la început a insistat să nu-i deranjeze, că băiatul precis s-o fi întors acasă, dar până la urmă, neavând încotro merse și el.
Jandarmii îi ascultară cu atenție, și plecară călare spre pădurea Horșlogului.
Muzicanții din Bocicoiu Mare, tocmiți pentru balul de vânătoare așteptau în curte.
– Nu ne arde de chermeze, a dispărut un hăitaș la vânătoare! – spuse Klontz, prefăcânduse îngrijorat. Le plăti prețul întreg și porunci să li se dea de mâncare și o sticlă de pălincă.

* * *  
– Petre, vin jăndarii! – intră nevastă-sa.
Acesta vru să iasă în întâmpinarea lor, dar ușa se deschise înainte să ajungă la ea, în odaie intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.   
– L-ați găsit?... – aproape strigă Klontz.
– Pe cine? – zâmbi căpitanul.
– P-p-pe Maxim... – se bâlbâi.    
– L-am găsit! – spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.    
Klontz se străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună în propriile sale urechi, ca o sentință:   
– Și?...
– Și o să veniți cu noi domnule Klontz! – răspunse ironic căpitanul.
– Hă-hă... nu înțeleg, unde să merg?... – încerca să zâmbească.    
– La post, pentru cercetări!    
– Cum?... Ce fel de cercetări?... Nu înțeleg?... – începu să tremure.
El care nu se temea de nimeni niciodată, acum tremura în fața acestor oameni care-l priveau ca pe un străin în casa lui, ca pe unul care nu are ce căuta acolo printre ei. Deodată totul i se păru îndepărtat. Masa, scrinul, scaunele... totul din jur îi păru străin și parcă îi venea să se întrebe ce caută el acolo, printre aceste obiecte străine lui, printre acești oameni care-l priveau cu indiferență, nici măcar cu ură, ci cu o mare indiferență, de parcă nici nu ar fi fost acolo în casa lui. «Am îmbătrânit!»,  – îi trecu prin gând.
–Ar fi mai bine pentru toți dacă nu ați face pe «niznaiu»! L-am reținut pe Dumitru Iufurko! A recunoscut totul!
Cuvintele căpitanului îl treziră la realitate, de parcă cineva i-ar fi turnat o găleată de apă rece în cap. El era Petru Klontz, cel mai mare gospodar din sat care se afla în propria-i casă, stăpânul tuturor lucrurilor din jur. Stăpânul mesei din fața lui, a scaunelor pe care stau acești oameni, care parcă uitaseră unde se află, stăpânul scrinului, până la urmă  și a lui Dumitru Iufurko! Ce poate să recunoască un neica-nimeni?... Cine ar pune cuvântul unui mămăligar contra cuvântului său... contra cuvântului celui mai puternic om din sat?   
– Ha-ha-ha!... Cine s-ar încrede în cuvintele lui Dumitru?... Toți oamenii din sat știu cine e și din ce familie se trage! Eu nu am niciun amestec în această treabă. Or fi avut ei socotelile lor. Nu puteți să mă invinovățiți pe mine de moartea lui Maxim Surduc!    
– Cum aș putea să vă învinovățesc de moartea lui Maxim Surduc, atâta timp cât acesta trăiește?... – se prefăcu mirat căpitanul.   
– Atunci de ce l-ați reținut pe Dumitru? – nu mai știa ce să creadă.
– Pentru deținere ilegală de armă și muniție de război, care după cum susține Dumitru sunt ale dumitale.    
– Ha-ha-ha! – râse cu bucurie Klontz. – Și eu care credeam că Dumitru l-a împușcat pe Maxim, iar voi mă faceți vinovat că l-aș fi plătit să-l ucidă!   
– Nu noi te facem vinovat, dumitale singur te faci vinovat de  tentativă de omor asupra studentului Maxim Surduc.   
– Păi ați spus că e vorba numai de deținere ilegală de armă...   
– Până acum nu am avut dovezi, în afara mărturiei lui Dumitru, dar tocmai ți-ai dovedit vina!

* * *
Duminică seara, în curtea Annei Surduc, se chefuia mai ceva ca la nuntă. Bătrânul lăutar Ionko trăgea cu arcușul pe strune ba câte o polcă, ba câte un ceardaș iar studenții dansau cu fetele din vecini care fuseseră invitate la petrecere.
Bătrânul Magas golea pahar după pahar ciocnind cu profesorii.  
– Bine l-ați mai jucat pe Klontz, crucea cui l-a închinat de nemernic! – se bucura sincer. Dar nu înțeleg de unde ați aflat de planul lui Klontz, pe care l-a țesut ca un păianjen otrăvitor?   
– De la Dumitru! A venit ieri noapte și ne-a povestit cum Klontz l-a plătit să-l omoare pe Maxim. Am mers la postul de jandarmerie, unde Dumitru i-a povestit căpitanului, iar acesta a dejucat planul lui Klontz, lăsându-l să creadă că Maxim e mort. Astfel, când hăitașii au ajuns la mlaștinile de la Kotovo Dumitru în loc să tragă în Maxim, a tras în aer, după planul căpitanului, apoi s-au ascuns împreună, așteptând venirea jandarmilor. Klontz fiind sigur că Maxim e mort a căzut foarte ușor în capcană.    
– Bată-l Dumnezeu să-l bată! – trânti cu pumnul în masă Magas, și strigă la lăutar: – Ia trage Ionko o învărtită de-a noastră! Ionko începu învârtita, iar Magas chiuind ca un fecior o trase pe Anna în joc.
După miezul nopţii, invitații, au început să se împrăştie pe la casele lor, musafirii se culcaseră care pe unde a apucat, numai Andrei şi Dumitru, la lumina palidă a lunii cu câte o ulcică de vin în faţă, discutau ba de una ba de alta presimţind fiecare din ei că de acum încolo vor fi prieteni nedespărţiţi.    
– Întotdeauna când fraţii mei făceau câte o faptă rea, mama îmi spunea: «Tu să nu faci rău nimănui! Tu nu eşti ca ei copile!...» Mama avea dreptate, eu nu aş putea ucide un om pentru toţi banii din lume.   
– Tu eşti un om cu frica de Dumnezeu Dumitre! O să-ţi fiu recunoscător toată viaţa pentru ce ai făcut, – îl bătu pe umăr Andrei.

* * *

Petru Klontz a fost condamnat la cinci ani închisoare. Nu l-au putut scăpa banii, nici cunoştinţele suspuse.
«Nu pot face nimic domnule Klontz, – strânse din umeri căpitanul Ţiller. – Dacă era vorba de cineva din sat – treacă meargă te scăpam, dar cu îştia de la Cluj nu mă joc!»
Peste trei ani a fost graţiat. Dumitru Iufurko, însurat cu Maria Surduc, aşezat la casa lui, era unul dintre cei mai mari gospodari din sat şi  comerciant de cereale. L-a dat în judecată că acesta i-ar fi luat pe nedrept două hectare de pământ.
– Domnule Klontz pe acest act de donaţie stă iscălitura dumitale şi iscăliturile a doi martori, profesori universitari din Cluj. Dar dacă susţii că nu e iscălitura dumitale, putem trimite documentul la expertiză, îi spuse judecătorul.
– Dă-o dracu’ de expertiză!... – spuse nervos Klontz şi îl lăsă în pace pe Dumitru care se dăduse de partea Surducilor.