«Iubiți pe vrăjmașii voștrii,
binecuvântați pe cei ce vă blesteamă,
faceți bine celor ce vă urăsc...»
Noul Testament
Se înserase
de-a binelea. Soarele s-a ascuns demult după crestele Dobrucii, iar printre
frunzele tremurânde ale merilor crenguroşi din livadă începeau să clipească
ușor, una după alta, luminile palide la ferestrele căsuţelor, înşirate pe două
rânduri, de-a lungul uliţei ce urca șerpuind spre pădurile Cornetelor.
Deşi nu vedea
mare lucru, Andrei Surduc continua să cosească legănându-se de pe un picior pe
altul, înaintând uşor în ritmul şuierat al coasei, lăsând în urma sa o brazdă
de iarbă tăiată, lată ca după doi cosaşi.
– Peticul acesta
de iarbă musai să-l dau jos orice-ar fi! – șopti Andrei şi încurajat parcă de
propriile-i cuvinte, începu să cosească mai cu spor.
– Taie coasa?
– se auzi de undeva din livada vecină vocea răgușită a lui Vasile Pătcaş.
– Taie coasa
câte-un pai, dar mai lasă şi la cai – răspunse-n glumă, neoprindu-se din cosit.
– Mai lasă şi
pe mâine vecine! – îl sfătui Vasile şi nemaiaşteptând răspuns continuă:
– Da’ parcă
s-a mohorât ceriu, poate s-o îndura şi de noi Cel de Sus şi ne-a da puțină
ploaie. Văzut-am ieri că drobul de sare de pe cuptior a lăsat lacrimi de apă,
musai să ploaie! Ce zici vecine?
– Nu ne lasă El
pe noi, Drăguţu’, fără ploaie!
– Musai să ploaie
vecine, musai tare, că s-a răsucit porumbul de secetă!
– Am auzit că
pe Dealul Osoiului au secat toate fântânile şi acum bieţii osoienii cară apă din
Valea Valahului, cică acolo-i o fântână ce nu seacă niciodată – spuse Andrei,
oprindu-se să-şi ascută coasa.
– N-a mai ploiat
de mult, cum să nu sece fântânile? – oftă din greu Vasile.
– Andrei, hai
că se răceşte cina! – se auzi vocea mamei sale.
– Amu ia vin,
îndată! – răspunse Andrei, deşi nu avea de gând să plece, până
nu termina de cosit peticul de iarbă rămas.
Vecinul său intră în casă.
Întunericul începea să cuprindă întreg satul, iar livezile au rămas cuprinse de
o linişte în care se mai auzea doar şuieratul coasei şi cântecul greierilor.
– Aşa da! –
spuse satisfăcut ştergând cu un şomoioc de iarbă coasa. Nu m-am lăsat până n-am
gătat!
Când Andrei
intră în casă, maică-sa cu soră-sa Maria şi cu frate-său Maxim tocmai terminau
de cinat. Maria sări să îi pună gulaş în farfurie, iar maică-sa aduse din
cămară o sticlă de horincă astupată cu vârful unui cocean de porumb şi două
păhărele.
–
Poate bei şi tu Maxime un pahar împreună cu
Andrei? – îl întrebă pe
Maxim.
–
După ce am cinat? Nu, nu pot, nu merge!
–
Închină măcăr un pahar cu fratele tău – insistă
bătrâna privindu-şi cu
duioşie feciorii.
–
Pentru nimic în lume! – refuză categoric Maxim.
Andrei privi
tăcut spre frate-său şi, turnându-şi bău două pahare unul după altul, apoi începu
să mănânce cu mare poftă. Nu era dintre aceia care se uită des în pahar, doar
seara bea un pahar două, niciodată mai mult. Îi plăcea să simtă cum horinca, ca
un foc mângâietor îi cuprinde stomacul
amorţindu-i odihnitor mâinile şi picioarele ostenite de muncă.
– Andrei, nu e
frumos să sorbi cu atâta gălăgie de parcă ți-e frică că-ți va fura cineva
mâncarea – râse Maxim.
Andrei
lăsă încet lingură în castron, îl privi mirat pe Maxim și ridicându-se de la masă ieși fără să spună
nimic.
– Ce-i cu tine
Maxime?... Vezi, din cauza ta se va culca flămând! – îl dojeni maică-sa.
– Cerșetorul
flămând umblă cu straița goală, eu sunt de vină că e încăpățânat ca un catâr?...
Nu e frumos să soarbă așa, ca un sălbatic...
– Nu știu ce vă învață
prin școlile de la oraș, dar aici la noi important e cum lucrezi nu cum
mănânci! Ar fi bine să ți minte acest lucru și să nu te mai legi de Andrei
deoarece datorită muncii lui tu înveți carte!
Maxim vroia să
răspundă ceva, dar se abținu.
* * *
Șoptindu-și
rugăciunea de seară, Andrei se urcă în podul șurii și se culcă în fânul
proaspăt cosit, dar multă vreme nu a putut adormi.
Nu era supărat
pe fratele său, doar îl îngrijora faptul că pe zi ce trece, între ei, parcă se
lărgea din ce în ce mai mult o prăpastie îndepărtându-i sufletește. Cu fiecare
vacanță pe care Maxim și-o petrecea acasă, simțea cum acesta îi devenea din ce
în ce mai străin.
Unde e acel
Maxim pe care îl ducea în cârcă peste tot și se lua la bătaie, pentru el cu
flăcăii mai mari? Dar și Maxim și-o cam căuta cu lumânarea. Întotdeauna
împărțea totul cu el, orice ar fi primit îi dădea lui mai mult de jumătate și
întotdeauna lua asupra sa stricăciunile făcute de el, de multe ori fiind aspru
pedepsit, dar asta nu conta, deoarece îl iubea mult.
Andrei, nu era
doar fratele mai mare, încerca să țină și locul tatălui lor de care Maxim nu-și
aducea aminte. Abia împlinise doi ani când acesta a murit strivit de un bolovan
în cariera de la Oblaz, iar Maria veni pe lume la trei luni după aceea. Mai
aveau un frate, pe Ion, dar acesta s-a
însurat și nu prea avea timp să se ocupe de frații lui mai mici. Îi ajuta cât
putea cu bani, cu haine și alimente, dar nu-și putea înlocui tatăl.
Când a
împlinit șapte ani, în loc să meargă împreună cu toți copiii la școala din sat,
Andrei s-a trezit slugă la Laib, hrănea animalele acestuia, asigurând astfel
hrana cea de toate zilele a familiei, compusă dintr-un kilogram de mălai și doi
litri de lapte. Evreul se comporta omenește, nu-l bătea, nu țipa la el, îl
îmbrăca întotdeauna în hăinuțe curate rămase de la copiii săi și îl așeza la
masă alături de el. Era mulțumit, chiar fericit, deoarece în acele timpuri
grele, când unii dintre copiii de vârsta lui răbdau de foame și umblau desculți
cu zdrențele curgând pe ei, el mânca pe săturate omletă, carne de pasăre și
lapte cât dorea, niciodată nu-l oprea nimeni, ba pe deasupra Rifca îi dădea
fără știrea bărbatului său carne, ouă, caș, unt, smântână și pâine albă să ducă
la ai săi, iar Laib la rândul său, fără știrea nevestei, îi dădea bani.
– Cu toate că sunt
evrei și nu cred în Domnul nostru Isus Hristos, sufletele lor sunt creștine
căci urmează porunca Lui care zice: «să nu știe dreapta ce face stânga...» – povestea, zâmbind mulțumită Anna
Surduc, mama lui Andrei.
Pe micuțul
Maxim îl aștepta cu totul altă soartă, când împlinise șapte anișori, mama lui,
împreună cu Ion și Andrei, căzură de acord să-l dea la școală, să învețe carte
și chiar (de ce nu?) să devină domn, bineînțeles dacă o avea cap pentru carte.
* * *
A doua zi,
Andrei se trezi dis de dimineață să o hrănească pe Doina, iapa lui choiară, se
pregătea să meargă la oraș.
– Și Maxim merge
la Sighet, – apăru în ușă Maria.
– Nu cred că «domnu’»
o vrea să se suie-n căruța mea, poate ia trenul... – răspunse ironic.
– Sigur că vin
cu tine! – se ivi Maxim, rotindu-și mâinile ca pentru înviorare.
Lui Andrei, îi
păru rău că-l luase gura pe dinainte.
– Mergeți și
vă spălați, până vă pregătesc ceva de mâncare, n-o să porniți la drum cu burta
goală, – zâmbi Maria, privindu-și cu bucurie frații.
După ce se
spălară cu apă rece, lângă fântâna cu roată mare, frații intrară în casă,
unde-i aștepta aburindă o mămăligă galbenă ca ochiul soarelui, omletă cu jumări
și lapte proaspăt muls. Făcându-și semnul crucii se puseră pe înfulecat ca
niște haiduci, după care, tot ca niște haiduci săriră în căruță și numai colbul
uliței rămase în urma lor.
O bună bucată
de drum merseră tăcuți, până când Maxim deschise vorba:
– Iartă-mă pentru aseară,
nu am vrut să te supăr.
– Ei, fi
liniștit, nu mă supăr eu așa cu una, cu două – dădu din mână Andrei.
Pe urmă tăcură
iar o bucată de drum și tot Maxim sparse tăcerea:
– În pădurea
Horșlogului mai sunt mistreți?
– Sunt destui,
parastasul mamii lor! Mai bine n-ar fi...
– Atunci e
bine! – își frecă bucuros mâinile Maxim.
– Cum să fie
bine? – se miră Andrei, după care continuă:
– La ce ți-s
buni mistreții?... Dă-i în mă-sa pe gheață că numai pagubă aduc, lui Ion al
nost’ i-au făcut harcea-parcea tarlaua de cartofi de sub Dealul Dobrucii.
– Sămbătă vor
veni doi profesori de la Cluj, împreună cu doi studenți, – colegi de-ai mei, vor să vâneze prin pădurile noastre.
– Și îi duci
la mistreți?
– Da!
– Măcar de
i-ar ’pușca pe toți, că deja coboară în sat după porumb și cartofi, fac prăpăd ogoarele
gospodarilor.
– O să vină și
prietena mea cu ei – zâmbi vesel Maxim.
– Logodnica
ta? – se bucură Andrei.
– Deocamdată
nu! E fiica renumitului profesor Stănescu, vine împreună cu tatăl ei.
– Și unde ’or sta?
– Cred că la
Klontz, dar s-ar putea să stea și la noi, în orice caz vor trece pe la noi.
– Atunci e
bine! O să fierb un gulaș haiducesc la ceaun ș-un balmuș... de s-or linge pe
degete până la Cluj. Pălincă cu mărgele avem, las’ că nu ne facem de râs! – îi făcu
cu ochiul.
– Mulțumesc
Andrei! – spuse cu vădită emoție în glas Maxim.
– Ei, fi liniștit!...
– dădu din mână Andrei.
Mai departe
frații tăcură până la Sighet.
* * *
Din primele
zile de școală Maxim i-a convins pe toți că-i place cartea, iar la sfârșitul anului
școlar a ajuns premiantul clasei. Maică-sa nu mai putea de bucurie, frații săi
bucuroși și ei au hotărât să nu se lase până nu-l văd om cu carte, adică domn,
poate chiar învățător.
– Măcar cantonier de-ar ajunge, – să ridice și să coboare bariera, să nu se chinuie
corhănind buștenii prin păduri sau spărgând piatra prin carierere cum s-a
chinuit tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! – spuse Anna învățătorului Kramar.
– Ce vorbești
mătușă?! – o contrazise învățătorul. – Băiatul are înclinație spre învățătură
și o minte sclipitoare, o să ajungă departe! O să ajungă mare om, numai să-l
dai mai departe la școală, să nu-l oprești acasă!...
Nu l-au oprit.
După ce terminse a patra, însuși învățătorul Kramar îl duse la școala din
Sighet, unde îl încredință în mâinile colegilor săi.
Deștept,
harnic și ascultător, Maxim se făcu iubit de către dascălii școlii orășenești
chiar din primele zile. Deseori devenea exemplu
pentru întreaga clasă, ba câteodată și pentru întreaga școală spre deosebire de
consăteanul său Iacob Klontz, care era greu de cap ca o sapă. Era o pacoste pe
capul tatălui său, care se cam săturase să tot ducă plocoane și să se roage ba
de unul, ba de altul ca să-l treacă
clasa.
Petru Klontz
turba de furie când auzea cum îl laudă dascălii pe «calicul de Maxim», iar pe «loaza»
de fiu-său îl ponegresc mereu și-l pedepsesc pentru năzbâtiile pe care le face.
Degeaba îl snopea în bătaie, degeaba îl lua cu binișorul ba se și ruga de el ca
de Dumnezeu, dar lui Iacob pe o ureche îi intra și pe cealaltă îi ieșea.
– Uită-te la
Maxim Surduc! Un coate goale, îi chiorăie mațele de foame, dar e primul în
clasă și tu, copil de gospodar nu poți trece clasa, până când să tot duc și să
tot car ha?... Până când să mă umilesc în fața profesorilor să te treacă
clasa?... Pune mâna și învață că-ți rup șira spinării și o să te hrănesc în
pat, măcar o să știu că nu o să mă mai faci de rușine! Eu te-am făcut, eu te
omor, crucea cui te-a închinat de bitangă!...
Odată,
întâlninduse cu Anna începu să o sfătuiască și să o lămurească, chipurile că ea
e văduvă și nu are cine să o ajute, adică să o îndrume:
– Nu ai făcut
bine Anna, nu trebuia să-ți trimiți băiatul la școală!
– De ce? –
întrebă mirată.
– Păi o să se
destrăbăleze pe acolo prin oraș și o să se întoarcă haimana, de nu o să aibă
folos nici Dumnezeu nici dracu’ de el, gospodar nu-l mai faci în veci!
– Dumneata
Petre nu poți dormi de grija pruncului meu?... – întrebă batjocoritor Anna.
– Mai bine ai
sta treaz de grija pruncului tău, că eu slavă Domnului încă nu am dat plocoane
ca să treacă clasa, cum dai matale!
– Ia te uită
la sărăntoaca! Prin burtă îi suflă vântul, nu are după ce bea apă și se ia la
întrecere cu mine?... Cu mine te pui bă nenorocito, cu mine cel mai înstărit
gospodar din sat?... – urla, făcând spume la gură Klontz. – Păi eu te cumpăr cu
tot neamul tău de calici nenorociți!
Anna
nu-i răspunse, plecă rușinată cu ochii plini de lacrimi și cu sufletul amar ca
pelinul. Despre această întâlnire află
și Ion, fiul cel mare al Annei și când îl întâlni pe Klontz la cârciuma lui
Duvid îi șterse două palme, de-l culeseră oamenii de pe jos.
– Bagă bine la
cap nea’ Petre, acum te-am lovit de față cu oamenii, altădată, dacă te mai legi
de mama, o să te prind singur și te omor sau îți aprind casa! Așa să știi! – îl
amenință Ion.
A doua zi l-au
chemat la jandarmerie.
– De ce l-ai
bătut pe domnul Petru Klontz?! – strigă la el jandarmul.
– Poate l-am
bătut, poate nu l-am bătut, – răspunse
liniștit Ion.
– Cum vine asta poate l-ai
bătut, poate nu... mie răspunde-mi clar l-ai bătut sau nu?...
–
Pai dacă domnul Klontz are martori că l-am
bătut, înseamnă că l-am bătut, dacă nu
are... poate l-a bătut altcineva
și dă vina pe mine.
– Domnule
Klontz, sunteți sigur că el v-a lovit? – întrebă jandarmul dezorientat.
– Cum să nu
fiu sigur? – se miră Klontz. – M-a lovit la cârciuma lui Duvid, erau de față
vreo opt-nouă oameni, m-au ajutat să mă ridic de jos! – răspunse enervat.
– Atunci
veniți mâine cu doi martori, și o să-i arăt eu lui Ion Surduc unde ierneză
racii! – amenință plutonierul de jandarmi.
– Aduc mâine,
aduc martori, pe toți îi aduc, nu doi ci pe toți!
Klontz nu
reuși să aducă niciun martor, deoarece oamenii nu vroiau să se bage, nimeni
nu-l avea la inimă pe Petru Klontz. Asta
îl sperie un pic și de atunci nu se mai legă de Anna, cu toate că se jurase în
sufletul său, că odată și odată tot îi va plăti familiei Surduc rușinea prin
care trecuse.
* * *
– Unde te las? – întrebă Andrei, când ajunseră în oraș.
– Oriunde,
unde te oprești și tu! Trebuie să trec pe la o cunoștință, pe urmă pe la spitalul
orășenesc, să văd dacă pot face practica la ei, – răspunse Maxim.
– Te întorci
azi, cu mine?...
– Nu, rămân vreo
două zile în oraș.
Andrei băgă
mâna în chimir și scoase câteva bancnote:
– Ia-i, o
să-ți prindă bine!
– Nu trebuie
Andrei! – încercă să-l refuze.
– Ia-i te rog,
pentru tine i-am păstrat! – spuse aproape rugător Andrei.
– Mulțumesc
Andrei! Îți mulțumesc foarte mult!
– Ei, fi
liniștit!...
– Atunci la
revedere!
– La bună
vedere! – îi întinse mâna Andrei.
Maxim se
îndreptă spre centrul orașului, iar Andrei rămase mult timp cu privirea ațintită
în urma lui. Deodată simți o mare bucurie amestecată cu căldură învăluindu-i
sufletul, se simțea mândru că e fratele lui Maxim, îi venea să strige în gura
mare pe străzile orașului «Îl vedeți pe acest tânăr frumos?... Este fratele
meu!... E student la medicină și în curând va fi un doctor renumit, poate
profesor... Da acesta e fratele meu, așa să știți!...»
Numai după ce
Maxim dispăru, amestecându-se cu alți trecători, Andrei deshămă iapa, aruncă în
fața ei puțin fân și o bătu prietenește pe crupă.
– Așa drăguță!
Ospătează-te tu puțin aici, că eu mă duc în treburile mele.
* * *
Andrei a stat la
Laib până l-au chemat în armată. Imediat după jurământ, l-au repartizat la
atelierul de tâmplărie al unității, unde în doi ani a învățat tâmplăria, iar
când s-a lăsat la vatră era deja un tâmplar foarte bun.
Întors acasă
s-a apucat de tâmplărie. La început nu prea avea comenzi... rar, câte un sicriu
și acela la jumătatea prețului cerut de Vasile Hrobar, tâmplarul satului, dar
când oamenii s-au convins că Andrei se pricepe întradevăr la tâmplărie, ba pe
deasupra lucrează mai ieftin decât celălat tâmplar au început să comande la el ferestre,
uși, scaune, mese, dulapuri, lăzi de zestre și alte obiecte necesare unei
gospodării. Acum venise la Sighet să cumpere cuie, balamale clei și altele
necesare tâmplăriei.
După ce
încărcă în căruță lucrurile cumpărate, se duse pe strada Evreiescă și intră în
magazinul de băuturi, de unde cumpără
trei sticle de vin unguresc Tokay, o sticlă de lichior de piersici, una
de coniac albanez și un kilogram de cafea măcinată.
– N-o să-l
facem de rușine pe Maxim... – se bucura ca un copil de cele cumpărate.
Întors acasă ascunse sticlele în atelier. «Cu
ei o să vină și prietena mea... fiica renumitului profesor Stănescu...», – își
aduse aminte de cuvintele fratelui său. Cu câtă bucurie a vorbit despre ea,
asta înseamnă că o va lua de nevastă, ei și atunci Maxim va fi ginerele marelui
profesor doctor! Era sigur de asta cu toate că Maxim îi spuse că deocamdată nu
e logodnica lui, dar va fi... cu siguranță va fi!
* * *
Când se întoarse
din oraș, Maxim era să treacă pe lângă casa lor nerecunoscând-o. Cu două zile
în urmă avea pereții prăfuiți, zgârâiați pe ici colo și decojiți de căldura
soarelui, iar acum o găsi zugrăvită într-un albastru liniștit și senin.
Ferestrele și ușa erau proaspăt vopsite, curtea curată, toate puse la locul
lor, iarba și buruienile cosite, iar trunchiurile celor doi cireși
văruite în alb. Totul arăta minunat ca într-un tablou. În casă întâlni aceeași
curățenie, de parcă era ajunul sfintelor Sărbători de Paște când se face
curățenie generală. Podelele proaspăt vopsite luceau în lumina soarelui
revărsată din belșug prin ferestrele mari, paturile erau așternute cu pleduri
înflorite, țesute de mâinile harnice ale mamei și surorii sale, iar scaunele,
lavița, masa și chiar dulapurile erau noi. Era frumos și mirosea a busuioc și flori
de câmp.
– Ce-i cu
pregătirile acestea, se apropie vreo sărbătoare și eu nu știu? – o întrebă
Maxim.
– Nu e nicio
sărbătoare, – zâmbi șiret Maria.
– Aștepți
pețitori?
– Or veni ei
pețitorii, numai nu pentru mine...
Intră Andrei
ținând un scaun nou în mână.
– Ce zici, îți
place?
– Nu trebuia
să vă deranjați...
– Ei, fii liniștit,
nu e nici un deranj... dădu din mână
Andrei.
– Ne-am ales
cu mobilă nouă, că altfel Dumnezeu știe... pentru toți face, vin din Coștiui și
din Valea Porcului dar pentru noi... de când îl tot bat la cap și el tot
promite ca-n zicătoarea aceea – mi-a promis boierul cojoc și mi-e cald de numai
pot – zâmbi fericită Anna.
– Dar mai e o
zicătoare mamă, care zice că potcovarul umblă cu calul nepotcovit ... râse
Andrei.
– Nu trebuia
Andrei! Aceste lucruri ai făcut pentru alții... ce faci dacă vin după ele? – Ei, fi liniștit!... Am scânduri uscate,
într-o săptămână fac alte dulapuri, iar mese și scaune am întotdeauna gata
făcute.
– Colacul se coace pentru naș, dar îl mănâncă
popa, râse Anna.
* * *
Petru Klontz
dorea să-și primească «boierește» musafirii. A năimit cea mai renumită socăciță
să pregătească ospățul pentru care tăiase un tăuraș de șase luni, cinci găini
și un purcel de lapte. Chemase și lăutarii din Bocicoiul Mare, «că ăștia de la
noi nu știu decât «Hopa tropa pe podele». Muzicanții din Bocicoi, niște țigani
maghiarizați, cântau Ceardaș, Polca, Mazurca și Vals, «iezact ce le trebuie
unor domni, că doar n-o țopăii fata profesorului «țupa-țupa Văsăli» ca o
căpriță, cum țopăie fetele noastre.» O să le pregătească un banchet, de o să-l
țină minte cât or trăi. Duminică
dimineața se vor duce la vânătoare, iar seara vor benchetuii până a doua zi să
se simtă bine profesorii, dar mai ales acest Stănescu, de care depinde viitorul
fiului său. Viitorul domnului doctor, Iacob Klontz.
O să vorbească
el cu Stănescu!
La un pahar de
pălincă oamenii devin blânzi ca mieii, buni și darnici ca «bunul samaritean»,
atunci poți vorbi cu ei orice și ei îți promit totul... iar un om de talia lui
Stănescu după ce promite... Atât, să-i promită, că pe urmă știe el ce și cum...
Multe
rezolvase prin această metodă. Treburi care păreau imposibil de rezolvat,
obținuse lucruri ce păreau imposibil de obținut. Era sigur că va reuși, ba mai
mult de atât spera să împingă lucrurile mai departe: profesorul Stănescu avea o
fată căreia după cum îi povestise papă-lapte de fiul său, i se cam aprinseră
călcâiele după Maxim Surduc. Dar oare se poate pune un biet coate-goale cu fiul
său, cu fiul celui mai înstărit gospodar din sat?... O să-și dea seama
profesorul cine e tatăl lui Iacob Klontz după ce o să-i vadă casa, acareturile,
prisaca și moșiile. O pereche mai potrivită pentru fiică-sa nu va găsi, îl va
ajuta pe Iacob să-și ia examenele, pe urmă îl va face asistentul său, iar
calicul de Maxim nu are decât să meargă la Coștiui, să vindece gușele
unguroiacelor bătrâne.
Nici nu vroia
să audă de el, îi stătea ca o sulă în coastă. De când erau împreună, din clasa
întâi, de atunci începuse să-l urască, când învățătorul Kramar îl lăuda în fața
părinților, ba odată a avut nesimțirea să-i spună verde în față: «Uitați-vă la
Maxim Surduc – copil sărac, orfan de tată, crescut ca vai de capul lui, nu are
nici a zecea parte din condițiile pe care le are băiatul dumneavoastră dar
învață cu mult mai bine!». Pe urmă la școala din Sighet... Doamne Dumnezeule!...
La fiecare ședință cu părinții, toți îl ridicau în slăvi pe Maxim, iar pe fiul său
îl mustrau și-l ponegreau, ba pentru una, ba pentru alta. De câte ori îi lua
obrazul foc?... De câte ori era să intre în pământ de rușine pentru fiul său?...
numai Dumnezeu Sfântul știe. Și dacă ar fi numai atât. Dar a trebuit să se
roage de profesori... să umble cu plocoane la fiecare sfârșit de an, și colac
peste pupăză a fost lovit și umilit în fața oamenilor, la cârciuma lui Duvid de
fratele acestuia și nimeni nu vroia să depună mărturie împotriva nemernicului,
astfel a rămas nepedepsit.
Dar Petru Klontz
nu uită și nici nu iartă!
Odată și odată
va sosi ziua socotelilor cu toți ai lui Surduc...
«Nu i-a ajuns
sărăntocului să rămână învățător?... Nu i-a ajuns ai?... Trebuia să meargă la
Cluj să se facă doctor?... Păi cu Iacob
se pune el, Precista mamii lui de calic!...»
* * *
Taman sâmbătă
dimineața când urma să sosească musafirii, mocănița pe ruta Ocna Șugatag –
Sighetu Marmației – Coștiui, nu circula. Astfel Andrei înhămă iapa și împreună cu
Maxim porniră cu căruța spre Sighet.
Când se
apropiau de oraș, trecură în goană pe lângă ei două trăsuri. Prima era condusă
de Petru Klontz, lângă care stătea fiul său Iacob, iar pe a doua, împrumutată
pentru acest eveniment de la notarul
Cicea, o conducea sluga lui Petru, Dumitru.
– Uite cu ce mârțoagă
se duce mămăligarul să-și întâmpine musafirii! Ha-ha-ha!... – râse cu furie
Petru Klontz, în loc de «bună dimineața!».
Andrei plezni
nervos spinarea iepei, îndemnând-o să o ia la trap, dar Maxim îl liniști:
– Nu e nicio
grabă, trenul sosește după opt.
Andrei slăbi
hățurile și tăcu tot restul drumului, abia când au cotit pe ulița gării întrebă:
– Crezi că se
va urca cineva în căruța noastră?
– Vom afla la
întoarcere, – zâmbi trist Maxim.
Când Andrei
opri căruța lângă trăsurile lui Klontz, trenul intra în gară.
– Așteaptă-mă
aici! – spuse Maxim sărind peste loitra căruței și dispăru în mulțimea
forfotândă ce aștepta venirea trenului.
Din vagonul de
clasa întâi au coborât profesorii Zamfir
Lupu și Andrei Stănescu împreună cu studenții Sorin Bota și Filimon Rusu, – colegii
lui Maxim și Iacob.
Maxim, cu
răsuflarea tăiată, aștepta să apară în ușa vagonului Beatrice, fiica profesorului Stănescu. «Oare
nu a venit?» – îi trecu dureros prin minte. Nu, nu se poate! Fusese chiar ideea
ei. Ea l-a rugat să-l invite pe profesor împreună cu «suita sa de vânătoare»
din care făceau parte profesorul Lupu și cei doi studenți. Știindu-și tatăl
vânător înrăit, Beatrice era sigură că nu va putea rezista ispitei de a vâna
mistreți prin Munții Maramureșului.
Deodată, în
ușă apăru pălăria de cawboy a Beatricei, pe care o purta când mergea în
excursii.
– Beatrice! – strigă
fericit Maxim alergănd spre ușa vagonului, dar îndată se opri rușinat de
privirea veselă a profesorului Stănescu.
– Bine ați
venit! – îi salută timid.
– Hai, hai
îmbrățișează-o pe Beatrice, se vede de la o poștă că ești mai bucuros de
venirea ei decât de a noastră, – râse profesorul.
Beatrice sări
bucuroasă de gâtul lui Maxim și-l pupă, cu zgomot, pe amândoi obraji.
– Așa, acum
poți să dai mâna și cu noi, – continuă să glumească profesorul.
Până dădu mâna
cu profesorii și colegii săi, bătrânul Klontz împreună cu fiul său duseră toate
bagajele la trăsurile lor și se întoarseră după musafiri, mai bine spus după
profesorul Stănescu, care-i interesa mai mult.
– Vă rog
stimate domn’... noi am venit cu două trăsuri, – se înclină adânc Petru Klontz
în fața profesorului.
– Tu Maxim cu
ce ai venit?
– Cu căruța
fratelui meu. E și el aici, astăzi nu circulă trenul se repară calea ferată...
– Nici o
problemă, vom merge cu căruța, – îl întrerupse profesorul.
– Păi se poate
să mergeți cu căruța?... Eu am două trăsuri... v-am așteptat!... – aproape
plângea bătrânul Clontz.
– Și Maxim
ne-a așteptat, a venit cu fratele său, – răspunse scurt profesorul.
– Cu mârțoaga
lor, vă ia trei ore să ajungeți, pe când cu mine nici o oră și...
– Cu atât mai
bine! Vom avea timp să ne bucurăm de aceste minunate priveliști.
– Sigur,
sigur! Vom merge la pas, o să vă arăt totul, poftiți la trăsură domnule
profesor!... Poftiți vă rog!... Eu v-am așteptat, cu două trăsuri v-am
așteptat! – nu se lăsa Klontz.
– Atunci o să
mergă cu dumneavostră domnul profesor Lupu împreună cu Sorin și Filimon, iar eu
cu fiica mea o să mergem cu căruța! – hotărî profesorul și porni spre căruța
lui Andrei.
– Dar domnule
profesor... – încerca Klontz, însă profesorul se prefăcu că nu-l aude.
– Dânsul e
fratele tău? – îl întrebă pe Maxim, când ajunseră la căruță.
– Bună ziua! Eu sunt Andrei, – se prezentă
acesta.
– Încântat, pe
mine tot Andrei mă cheamă, iar domnișoara e fiica mea Beatrice, colega fratelui
tău și al lui Iacob Klontz.
Până așezară
bagajele în căruță, Beatrice s-a cocoțat lângă Andrei pe scândura așezată între
loitrele căruței.
– Mă învățați să
conduc căruța! îl rugă pe Andrei.
– Nu e mare
lucru, țineți hățurile și din când în când scuturați-le să nu uite iapa că-i
înhămată la căruță, – râse Andrei.
* * *
Bătrânul
Klontz, turbat de furie, se plimba ca lupul prins în cușcă. Scuipa printre
dinți și înjura încontinuu:
– Paștele
mamii lui de mămăligar!... O să plătească pentru asta!... Cu vârf și îndesat... cu viața o să
plătească!... Toți cei din familia Surduc o să plătească pentru tot ce mi-au
făcut!... Cu mine se pun ei?... Cu mine, cel mai înstărit gospodar din sat?...
Le arăt eu lor!...
– Ce-i cu tine bărbate, de ce nu intri în
casă?... Nu e frumos să-ți lași
musafirii singuri și să ieși, – îl mustră nevastă-sa.
– Acolo-i bou’ de fiu-tău, sunt musafirii lui!
– Apoi, tu
ești gazda casei! Hai că musafirii întreabă de tine.
– Dă-i în
mă-sa de musafiri! Aștia-s musafiri?... Anafura mamii lor de bețivi, s-au
îmbătat ca porcii și urlă, iar Stănescu s-a dus la calici în loc să vină la
mine, crucea cui i-a închinat de mămăligari împuțiți! – lovi cu piciorul găleata goală din care
Dumitru adăpa caii.
– Ce-i cu tine
Petre? Șezi blând că ne faci de rușine față de...
– Leagă
cățeaua muiere și intră în casă până ți-e bine!
Femeia tăcu și
intră în casă, unde studenții înveseliți de pălincă au început să cânte, iar profesorul
Lupu le ținea isonul. Iacob răgea din când în când ca un măgar «I-i-i... măi
Ghio!...», nici că-i păsa că profesorul Stănescu, de care depindea viitorul său,
se dusese la Maxim Surduc în loc să vină la ei.
– Uite pentru
cine m-am pregătit eu! – scuipă nervos bătrânul. – Am făcut din căcat bici!
«Pe-e-e
uli-i-i-ța-a-a mâ-â-ândri-i-ii-n su-u-us», – se auzea vocea lui Iacob.
– Bine îți mai
e fiule! Ce-ți pasă? Behăi ca un berbec și lași totul în seama mea... – șopti
și intră-n casă.
– Domnilor,
haideți să bem și să ne veselim, – spuse luând un pahar de pălincă și închinând
cu profesorul Lupu, îl dădu peste cap.
– Vă place la
noi domnule profesor? – se așeză lângă el, cu toate că știa foarte bine că acesta
nu-l poate ajuta cu nimic, totul depinde de Stănescu care s-a dus la dracu’n
praznic, dar încă nu-i pierdut nimic! După masă se va duce la ei, se va umili,
va intra în casa sărăntocilor, va face pe dracu-n patru și tot va vorbi cu el.
– Petru Klontz
nu se dă bătut cu una cu două! – șopti și turnă pălincă în pahare.
* * *
Cu totul altă
atmosferă domnea în casa Annei Surduc, care spre deosebire de bătrânul Klontz
nu-și găsea locul de bucurie.
La început,
înainte de sosirea musafirilor, era foarte îngrijorată. O frică de nedescris i
se cuibărise în suflet, parcă o sugruma, nu o lăsa să respire. Spera că
musafirii vor trage la Klontz. Dar Maxim i-a dat de înțeles că s-ar putea să
vină la ei.
– Vai de mine
și de mine! Ce o să mă fac cu așa musafiri, cum să vorbesc cu ei, cum să mă
comport? Mai bine s-ar opri la Klontz!
Când Andrei strigă
la Maria să deschidă poarta, Annei începură să-i tremure mâinile și picioarele.
– Doamne
Dumnezeule!... Au venit!... Ce mă fac acum? – șoptea de parcă își rostea
rugăciunile.
– Bună ziua!
Bucuroși de oaspeți? – o salută profesurul, sărind sprinten din căruță și
întinzându-i mâna.
– Cum să nu fim
bucuroși de așa oaspeți? – răspunse aplecându-se să-i sărute mâna.
– Ei da se
poate?... Eu nu-s vlădică, s-ar putea să ne încuscrim și dumneata îmi pupi
mâna? râse cu poftă profesorul, dar văzând-o atât de speriată adaugă:
– Am glumit,
dar nu m-aș da în lături de la așa ginere.
Vorbele
profesorului o liniștiră, răsuflă ușurată și îi pofti în casă.
«Ia te uită ce
domn mare și vorbește de parcă ar fi de-al nostru, din sat.»
– M-am născut într-o familie de țărani, – parcă
îi ghicise gândurile profesorul. – Am crescut în sărăcie, fără tată, la fel ca
și copiii dumitale. Maxim mi-a vorbit despre familia voastră.
După două
păhărele de pălincă, profesorul Stănescu mâncă cu mare poftă. Tocănița de ied
cu mămăliguță caldă îi plăcu mai mult decât celelalte mâncăruri pe care le
punea pe masă Anna împreună cu Maria. Beatrice nu a băut pălincă, dar Andrei o
servi cu un păhărel de lichior de piersici și pe urmă aduse și sticla de coniac
și una de vin de Tokay.
– Oho! – se
miră sincer profesorul. Nici în restaurantele clujene nu găsești băuturi mai
fine.
– Avem și
cafea, o fierbi tu Maxime că noi nu prea ne pricepem.
Maxim, cu
ochii în lacrimi, privi cu recunoștință spre Andrei.
* * *
Aproape spre
seară, punând la o parte mândria, Petru Klontz se duse la Anna Surduc să-l
invite pe profesorul Stănescu la el, chipurile să vorbească despre organizarea
vânătorii la care urmau să meargă a doua zi.
– Ei atunci să
mergem! – spuse profesorul și-l întrebă pe Maxim dacă vine și el.
– Pe mine vă
rog să mă scuzați, dar vreau să-l ajut pe Andrei că nu-și mai vede capul de
treburi, – se scuză Maxim. Știa bine că Petru Klontz nu ar fi încântat de
prezența lui.
– Nici eu nu
merg papa! – spuse hotărâtă Beatrice.
– Cum așa? – sări
ca ars Klontz. – Dar se poate să nu veniți domnișoară?... Nu e departe. – Nu vrei
să te plimbi pe ulițele satului?
– Nu mă simt
bine papa, mă doare capul. Vă rog să mă scuzați, mâine seară promit că
vin.
– Mâine seară
musai să veniți!... Facem bal vânătoresc cu muzicanți din Bocicoi, o să vă
placă, sigur o să vă placă...
– Nu trebuie
să vă deranjați, că noi luni dimineață plecăm, – spuse profesorul.
– Vai de
mine!... Dar se poate, cum să plecați așa repede?... – se sperie Klontz. – Mai
stați măcar două zile!
– Am rămâne cu
mare plăcere, dar atât eu, cât și profesorul Lupu trebuie să plecăm. Tinerii
dacă vor nu au decât să mai rămână.
După ce o
sfătui pe Beatrice să iasă la aer curat, să nu ia tablete pentru durerea de
cap, profesorul plecă împreună cu Klontz. Beatrice ieși în grădină și se așeză
pe iarbă.
– Vai de mine
duduiță! Nu vă așezați direct pe iarbă, stați că vă aștern ceva, – spuse Maria
și fugi să aducă o pătură.
– Te rog să-mi
spui pe nume, – Beatrice, nu e așa greu.
– Nu pot
duduiță, – spuse rușinată Maria.
– De ce nu
poți? – se miră Beatrice.
– Nu știu, nu
pot și gata! Vă rog să nu-mi cereți asta.
Văzând-o pe Beatrice în
grădină, Maxim se apropie de ea.
– De ce ai
refuzat să mergi la Klontz? – o întrebă.
– Dar tu?...
– Familiile
noastre se dușmănesc, e o poveste mai veche.
– Dușmanii
prietenului meu sunt și dușmanii mei! – spuse mai mult în serios decât în
glumă.
Maxim se așeză
lângă ea, Beatrice își puse capul pe umărul lui și după o prelungă tăcere îl întrebă:
– Ai fost
îndrăgostit în copilărie?
– Nu-mi aduc
aminte, – zâmbi Maxim.
– Când aveam
vreo opt ani m-am îndrăgostit de poștașul care aducea ziarele lui papa. Era un
flăcău frumos, înalt, cu părul negru și creț cu ochii negri, dar cel mai mult
mi-a plăcut mustața lui, răsucită în sus ca la husari.
– Și de ce nu
mi-ai spus?
– Acum mi-am
adus aminte, la ce-ți folosea dacă știai?...
– Mi-aș fi
lăsat mustață răsucită în sus.
Râsul Beatricei
răsună cristalin ca un clopoțel îngeresc.
* * *
După ce
Dumitru îl duse cu trăsura pe profesor, Klontz nu avea nici un chef să-l
conducă celălalt profesor, Lupu și studenții se culcară, ieși în curte și se
așeză pe jgeabul de lângă fântână așteptându-l pe Dumitru.
– Bată-l
Dumnezeu sfântul, să-l bată! – înjură cu voce tare. Nu știa pe cine înjură...
pe profesorul Stănescu, pe Maxim Surduc, pe Iacob?... Până la urmă îi era
indiferent, de un singur lucru era sigur și anume că nu-și va putea atinge
scopul spre care râvnea cu atâta ardoare... înțelese că pierduse.
Pierduse cum
nu mai pierduse niciodată. Și în fața cui?... În fața unui mămăligar, în fața
unui sărăntoc, căci asta era Maxim Surduc pentru el, un amărât de coate goale
care nu se putea compara cu «fiul celui mai înstărit gospodar din sat.»
«Nu pot să fac
așa ceva!... Nu-mi stă în fire, și în al doilea rând locul asistentului meu am
hotărât să îl propun lui Maxim Surduc, care este unul dintre cei mai buni
studenți pe care i-am avut de-a lungul carierei mele de profesor. Vreau să fiu
sincer cu dumneata: Iacob nu e băiat rău, dar niciodată nu va ajunge un medic
bun, nu e vina lui, pur și simplu nu are chemarea necesară, ați greșit când ați
ales să urmeze medicina...»
Cuvintele
rostite de profesor îi ardeau sufletul, de parcă cineva îi aruncase o lopată de
jăratec pe inimă, îi răsunau în urechi ca un blestem.
– Și câți bani
i-am oferit!... Doamne pentru atâția bani!... Poate trebuia să-i ofer mai
mulți? – șopti cu vocea răgușită. – Nu, nu! Blestematul nu ar fi primit nicio
sumă, cât de mare ar fi fost ea, există și oameni pe care nu-i poți cumpăra, nu
sunt prea mulți, dar mie tocmai mi-a fost dat să întâlnesc unul... Nu! Încă nu
m-ai învins Maxime!... Nu m-ai învins și nici nu o să mă învingi vreodată!...
Pe Petru Klontz nu îl poate învinge nimeni!... Nimeni, auzi Maxime?...
Nimeni!...
După cuvinte
pline de ură se liniști, începu să se plimbe prin curte, iar când apăru
Dumitru, îi porunci:
– După ce bagi
caii în grajd, să urci la mine în odaie, avem ceva de vorbit!
În odaia de la
etaj, pe care o numea «cabinet» nu intra oricine, cu o oră în urmă, aici, stătuse
de vorbă cu profesorul Stănescu. Dumitru se uită nedumerit și dând din umeri se
apucă să dezhame caii.
– Ia te uită,
ce onoare pe capul meu... să stau de vorbă cu «boierul Klontz în cabinetul său»,
unde până acum nu călcase picior de slugă... ha-ha-ha! – râse încetișor.
Dumitru
Iufurko, de vreo nouă ani, îl slujea cu credință pe Klontz. «Cum e turcul, așa-i
și pistolul, mult și-a mai bătut necuratul iapa până i-a împerecheat!» – vorbeau oamenii, despre ei.
Pe Petru
Klontz nu-l aveau la inimă pentru că de multe ori, pe nedrept intabula pe
numele său ba câte o bucată de pământ, ba câte un colț de pădure, neținând cont
de lacrimile orfanilor și blestemul văduvelor,
totuși îl puteau înțelege, pentru că făcea toate acestea cu un scop,
acela de a se îmbogăți. Dar cum puteau să-i înțeleagă pe cei din neamul lui
Iufurko, care săvârșeau fapte rele numai pentru propria lor satisfacție. Făceau
rău de dragul răului și erau fericiți când reușeau să aprindă cuiva șopronul cu
fân, sau chiar casa. Oamenii îi urau și totodată se temeau de ei. Nimeni nu
vroia să se încurce cu ei. Dar chiar și așa spurcau fântânile cu apă făcându-și
nevoile în ele, sau otrăveau oile și câinii vecinilor.
Dar când pe tatăl
lor, împreună cu fratele mai mare i-au omorât ciobanii pe muntele Lutoasa, iar
alt frate, cu doi ani mai mare decât Dumitru, se otrăvise din greșeală, Dumitru
și fratele său mai mic se liniștiră de tot, nu mai făceau nimănui rău, dar
oamenii tot îi urau pe cei doi frați ocolindu-i ca pe niște leproși.
Dumitru se
tocmi slugă la Klontz când avea paisprezece ani, de atunci nu mai plecă de la
el. Nici chiar atunci când îi aprinse acestuia două clăi de fân pentru că nu-i
dăduse bani să-și cumpere pantofi înainte de sărbătoarea Paștelor, iar el se
considera flăcău, avea șaisprezece ani. Klontz nu-l alungase, ba dimpotrivă
începuse să-l respecte fiind sigur că se poate baza pe acest flăcău cu ochii
negri din care scapără scântei. Nevastă-sa insista să-l alunge, temându-se că
acesta o să le aprindă și casa, însă
Klontz nici nu vroia să audă.
– Odată, pe
când eram încă flăcău, am cumpărat de pe Valea Izei un dulău mare cât un vițel,
pe care l-am numit Hoțul. Peste două zile, când am vrut să-l leg m-a mușcat de
mână foarte rău. Două săptămâni mi-a dat felcerul injecții, tata vroia să-l
împuște. Nu l-am lăsat, dimpotrivă i-am dat o bucată mare de carne și l-am
mângâiat pe cap. De atunci mi-a deveni credincios și a pierit apărându-mă de
securile ciobanilor vișevani. Nu-ți fie frică, Dumitru n-o să ne mai facă nici
un rău, deorece nu i-am reproșat nici măcar că mi-a aprins clăile, ba chiar
i-am dat mai mulți bani decât trebuia. Ascultă-mă ce-ți spun... eu mă pricep și
la oameni, nu numai la câini, o liniști el.
* * *
Discuția cu
Dumitru o începuse pe ocolite:
– De nouă ani
stai la mine, mi-ai devenit mai drag decât fiul meu! Am făcut tot ce am putut
să te scap de oaste, iar acum cred că a sosit timpul să te așezi la casa ta, să
fi propriul tău stăpân, să ai pământul tău, caii tăi, vitele tale... tu nu vrei
asta?...
– Ha-ha-ha! – izbucni
în râs Dumitru. – Ca să devin un așa gospodar ar trebui să mai slujesc vreo
nouăzeci de ani.
– Nu Dumitre!
Poți deveni foarte repede, numai dacă îți dorești asta... totul depinde de
tine!
– Dacă depinde
de mine... sigur că vreau! – zâmbi.
– Sunt gata
să-ți dau două hectare de pământ, o pereche de cai, lemn pentru casă, poți s-o
faci cât de mare vrei și acești bani, – spuse Klontz ridicând ștergarul, de sub
care se ivi o grămăjoară de bani.
– Câți sunt
acolo? – întrebă uimit.
– Destui
Dumitre! Destui ca să ajungi un gospodar înstărit, sau chiar comerciant!
– Și pământ?...
– Și pământ
Dumitre! Două hectare și o pereche de cai, și lemn pentru casă...
– Ce trebuie
să fac, pentru ceea ce îmi oferiți?
– Ești isteț
Dumitre! Însă dacă refuzi ce-ți propun, mai bine ar fi să nu fi știut!
– Dumneata,
unchiule crezi în noroc? – îl întrebă Dumitru.
– Norocul și-l
face fiecare cum vrea, tu acum ai posibilitatea să-ți alegi norocul: ori devi
un gospodar înstărit, ori...
– Ori rămân un
amărât «de mămăligar» întreaga-mi viață.
– Văd că nu am
greșit considerându-te isteț! – zâmbi Klontz. – Sigur că vei alege ce e mai bine
pentru tine.
– Sunt sigur
de asta!
– Ei și
atunci? – întrebă ușor nerăbdător Klontz.
– Nu vreau să
rămân calic întreaga-mi viață, așa că nu voi da cu piciorul în noroc...
– Ești foarte
isteț Dumitre! – repetă pentru a treia oară Klontz.
– Da unchiule,
sunt foarte isteț și tocmai de aceea înainte de a primi propunera dumitale
vreau să știu dacă ești de acord să-mi dai în scris că voi primi pământul, și
jumătate din banii de pe masă.
– Nu ai
încredere în mine Dumitre?
– Nici
dumitale nu ai încredere în mine! – spuse hotărât.
– Nu e vorba
de asta, dar ca să trec pe numele tău pământul, mai trebuie să semneze doi
martori, altfel hârtia nu are nici o valoare.
– Asta știu,
dar eu vreau să scrieți hârtia acum, în care să menționați că-mi dați pământul
pentru cei nouă ani în care v-am slujit cu credință, iar pe urmă, după ce mă
achit de treaba pe care mi-o dați, găsim doi martori și gata.
– Nu am nimic
împotrivă, – spuse Klontz scoțând din sertar tocul, hârtie și o călimară de
cerneală. După ce scrise și semnă actul i-l întinse lui Dumitru și începu să
împartă banii în două.
– Ați uitat să
puneți data de astăzi! – i-a atras atenția.
– Un fleac! O
să pun data când vor semna martorii, – dădu din mână Klontz.
– Nu unchiule,
puneți data de astăzi!
– Fie! Mie îmi
e indeferent, cu dată sau fără dată...
După ce reciti
hârtia, o băgă în buzunarul chimirului împreună cu jumătatea de bani primită. – Acum vă ascult!
Klontz nu știa
cum să înceapă, îl ajută Dumitru:
– Știu că o nu
o să-mi cereți să fluier în biserică.
– Vreau să
ucizi un om!
– Pe cine? – nici
măcar nu tresări.
– Pe Maxim
Surduc!
– Pe student?
– Da!
– Aveți un
plan?
– Am! Și încă
unul foarte simplu: când am fost împreună la braconaj am văzut că ești un
foarte bun țintaș, tragi ca un
adevărat profesionist cu toate că, datorită mie, nu ai făcut armata!
– Și
după planul dumitale îl voi împușca într-unul din restaurantele Clujului?
Ha-ha-ha! – râse forțar Dumitru, crezând că astfel va alunga încordarea ce se
instalase între ei.
–
Nu! O să tragi în el mâine în pădurea Horșlogului!
–
Dacă va fi acolo...
–
Va fi!
–
Singur?
–
Nu! Mâine mergem la vânătoare...
–
Noi doi?
–
Tu nu, doar eu cu profesorii cu Magas și
Poliancek. Vom sta la pândă sus pe dealul
Voroteț, gonacii vor goni
mistreții din pădure în sus prin mlaștinile de la Kotovo. Printre gonaci vor fi
Maxim Surduc, Iacob și ceilalți doi studenți. Tu, ca să nu te vadă nimeni, o să
te duci în zori și o să te ascunzi în râpa Horșlogului de unde o să-l urmărăști
din spate, iar când ajunge la mlaștini te apropii și-l împuști. Ți-am pregătit
o carabină și trei gloanțe, cred că îți e deajuns unul, dar pentru orice
eventualitate... zâmbi Klontz scoțând de sub pat arma.
Dumitru tăcea.
– Arma o
ascunzi în Poiana Ursului, pe urmă cobori în Valea Vișeului și treci pe la
Iurkuț, mi-a spus că are o iapă de vânzare, o iei și pe urmă o să mă înțeleg cu
el la iarmarocul din Sighet! Acasă te întorci roată prin Groapa Necuratului! Ai
înțeles?
– Am înțeles unchiule! Acum plec, iar dimineață
în zori o să fiu în râpa Horșlogului.
– Ai grijă
Dumitre! – șopti Klontz și pentru prima dată în cei nouă ani îi întinse mâna,
însă acesta ieși prefăcându-se că n-o vede.
* * *
Magas și
Poliancek nu prea erau încântați să meargă la vânătoare cu Petru Klontz.
– Niciodată nu
aș fi crezut că vom vâna împreună cu ticălosul acesta, bătu-l-ar Dumnezeu să-l
bată! Dacă nu era Maxim... am fost prieten cu tătăl său, fie-i țărâna ușoară! –
scuipă nervos Magas.
– Dacă și-a
invitat profesorii la vânătoare nu puteam să-l facem de rușine, – oftă
Poleancek.
Printre gonaci
în afară de Maxim, Iacob și cei doi colegi ai lor mai era și bătrânul Drimuș cu
ogarii săi, era un gonaci priceput, vânătorii îl plăceau și împărțeau cu
el frățește vânatul.
– Fără Drimuș vânătoarea e ca nunta fără
lăutari, – glumi Magas.
Drimuș
împreună cu studenții au pornit spre pădurea Horșlogului, iar vânătorii au
început să urce colnicul Stăjeretului spre coama dealului Voroteț.
– Când vei
auzi trei focuri de armă unul după altul, poți să pornești hăituiala! strigă
Magas către Drimuș, pe urmă începu să vorbească cu profesorii despre vânat. Din
când în când intra în vorbă și Poliancek, numai Klontz urca în urma lor tăcut.
Când ajunseră
aproape de coama dealului și ocupară locurile de pândă îndicate de Magas,
acesta trase trei focuri de armă unul după altul, după cum se înțelesese cu
Drimuș. Ecoul împușcăturilor parcă se rostogoli prin văzduh, lovindu-se ba de
dealul Covnikului, ba de stâncile Oblazului, după care se stinse înghițit parcă
de pădurile Herei.
După vreo oră
se auzi lătratul ogarilor și glasurile hăitașilor.
– Se apropie
de mlaștinile din Poiana Kotovo, acolo de obicei se scaldă mistreții! – șopti
Magas.
«Se apropie de
mlaștini, imediat Dumitru îl va împușca pe Maxim», – gândi Klontz ținându-și
răsuflarea.
Peste câteva
clipe răsună o împușcătură.
Inima lui
Klontz o luă la galop mai să-i sară din piept. Dar se calmă destul de repede,
așteptând curios dacă se va mai auzi încă o împușcătură. Ecoul primei se
stinsese de mult, iar a doua nu se mai auzi.
«Eram sigur că
Dumitru va ținti bine, înseamnă că l-a nimerit din prima... Uite așa
Surducilor!... V-am plătit pentru toate obidele mele!.. Pentru toată rușinea pe
care am tras-o din cauza studentului vostru!... Ați crezut că m-ați învins?...
Pe Petru Klontz nu-l poate învinge nimeni, niciodată! Niciodată!...» Simțind
cum ura ce mocnea în sufletul său de ani de zile, acea ură puternică,
amestecată cu furie, începe să dispară, să se topească ca o bucată de gheață.
– Ei, unde vă
este medicul Surducilor?... Unde vă este asistentul profesorului Stănescu?
Ha-ha-ha!.. – râse încetișor Klontz.
– Cine pizda mă-si
trage? – se înfurie Magas.
– De undeva de
lângă mlaștini s-a tras, – constată Polenciek.
– Nu cu pușcă
de vânătoare... A tras cineva cu zebeul.
– Cine altul
decât Kopa sau Rosolek? Braconierii naibii!...
– Dacă Klontz
nu era cu noi, puteam să jur că el a tras, – se uită spre Klontz.
* * *
Vânătoarea a
fost reușită. Au împușcat trei mistreți: profesorul Lupu un vier, Poliancek o
scroafă iar Klontz un godac, numai Magas și profesorul Stănescu nu au avut
noroc. Cu toate acestea, profesorul Stănescu se bucura ca un copil.
Nu trecu mult
și din tufișuri apărură ogarii lui Drimuș, la scurt timp după ei și hăitașii... numai Maxim lipsea. Au început
să-l strige, dar degeaba.
– Unde ar
putea fi băiatul? – întrebă Magas îngrijorat.
– Ultima dată
l-am zărit înainte de a ajunge la mlaștini, – spuse Drimuș.
Profesorul
Stănescu, din când în când, se uita cu coada ochiului la Klontz, i se părea că
acesta nu se simte bine, era foarte palid.
Magas îl rugă
pe Vasile Vitrek, care se întorcea cu căruța din Poiana Ursului, să ducă
mistreții acasă la Klontz.
– Eu împreună
cu Poliancek, Drimuș îl vom căuta pe Maxim, iar tu Petre întoarce-te în sat împreuă
cu domnii! Mă îngrijorează acea împușcătură de zebeu, Doamne ferește! – își făcu semnul crucii
Magas.
– Vă așteptăm
la domnul Klontz! – aprobă profesorul Stănescu.
– Nădăjduiesc că nu i s-a întâmplat nimic rău
băiatului!
– Sunt sigur de asta! – spuse pe un ton foarte
hotărât profesorul Stănescu.
Lui Klontz i
se păru că acesta zâmbește.
* * *
Profesorii
împreună cu Klontz stăteau la masă în «cabinetul» acestiua, așteptând
întoarcerea celorlalți.
Întorcându-se
de la vânătoare au anunțat jandarmii de dispariția lui Maxim. Klontz la început
a insistat să nu-i deranjeze, că băiatul precis s-o fi întors acasă, dar până
la urmă, neavând încotro merse și el.
Jandarmii îi
ascultară cu atenție, și plecară călare spre pădurea Horșlogului.
Muzicanții din
Bocicoiu Mare, tocmiți pentru balul de vânătoare așteptau în curte.
– Nu ne arde
de chermeze, a dispărut un hăitaș la vânătoare! – spuse Klontz, prefăcânduse
îngrijorat. Le plăti prețul întreg și porunci să li se dea de mâncare și o sticlă
de pălincă.
* * *
– Petre, vin
jăndarii! – intră nevastă-sa.
Acesta vru să
iasă în întâmpinarea lor, dar ușa se deschise înainte să ajungă la ea, în odaie
intră căpitanul Țiller urmat de doi sergenți.
– L-ați
găsit?... – aproape strigă Klontz.
– Pe cine? – zâmbi
căpitanul.
– P-p-pe
Maxim... – se bâlbâi.
– L-am găsit! –
spuse căpitanul fixându-l drept în ochi.
Klontz se
străduia din răsputeri să rămână calm, însă tremurul ușor al buzelor și
paloarea din obraji îi trăda neliniștea, vroia să pună o întrebare care să nu-l
dea de gol, dar nu reuși să prununțe decât un singur cuvânt, care răsună în
propriile sale urechi, ca o sentință:
– Și?...
– Și o să
veniți cu noi domnule Klontz! – răspunse ironic căpitanul.
– Hă-hă... nu
înțeleg, unde să merg?... – încerca să zâmbească.
– La post,
pentru cercetări!
– Cum?... Ce
fel de cercetări?... Nu înțeleg?... – începu să tremure.
El care nu se
temea de nimeni niciodată, acum tremura în fața acestor oameni care-l priveau
ca pe un străin în casa lui, ca pe unul care nu are ce căuta acolo printre ei.
Deodată totul i se păru îndepărtat. Masa, scrinul, scaunele... totul din jur îi
păru străin și parcă îi venea să se întrebe ce caută el acolo, printre aceste
obiecte străine lui, printre acești oameni care-l priveau cu indiferență, nici
măcar cu ură, ci cu o mare indiferență, de parcă nici nu ar fi fost acolo în
casa lui. «Am îmbătrânit!», – îi trecu
prin gând.
–Ar fi mai
bine pentru toți dacă nu ați face pe «niznaiu»! L-am reținut pe Dumitru
Iufurko! A recunoscut totul!
Cuvintele
căpitanului îl treziră la realitate, de parcă cineva i-ar fi turnat o găleată
de apă rece în cap. El era Petru Klontz, cel mai mare gospodar din sat care se
afla în propria-i casă, stăpânul tuturor lucrurilor din jur. Stăpânul mesei din
fața lui, a scaunelor pe care stau acești oameni, care parcă uitaseră unde se
află, stăpânul scrinului, până la urmă
și a lui Dumitru Iufurko! Ce poate să recunoască un neica-nimeni?...
Cine ar pune cuvântul unui mămăligar contra cuvântului său... contra cuvântului
celui mai puternic om din sat?
– Ha-ha-ha!...
Cine s-ar încrede în cuvintele lui Dumitru?... Toți oamenii din sat știu cine e
și din ce familie se trage! Eu nu am niciun amestec în această treabă. Or fi
avut ei socotelile lor. Nu puteți să mă invinovățiți pe mine de moartea lui
Maxim Surduc!
– Cum aș putea
să vă învinovățesc de moartea lui Maxim Surduc, atâta timp cât acesta
trăiește?... – se prefăcu mirat căpitanul.
– Atunci de ce
l-ați reținut pe Dumitru? – nu mai știa ce să creadă.
– Pentru
deținere ilegală de armă și muniție de război, care după cum susține Dumitru
sunt ale dumitale.
– Ha-ha-ha! – râse
cu bucurie Klontz. – Și eu care credeam că Dumitru l-a împușcat pe Maxim, iar
voi mă faceți vinovat că l-aș fi plătit să-l ucidă!
– Nu noi te
facem vinovat, dumitale singur te faci vinovat de tentativă de omor asupra studentului Maxim
Surduc.
– Păi ați spus
că e vorba numai de deținere ilegală de armă...
– Până acum nu
am avut dovezi, în afara mărturiei lui Dumitru, dar tocmai ți-ai dovedit vina!
* * *
Duminică
seara, în curtea Annei Surduc, se chefuia mai ceva ca la nuntă. Bătrânul lăutar
Ionko trăgea cu arcușul pe strune ba câte o polcă, ba câte un ceardaș iar
studenții dansau cu fetele din vecini care fuseseră invitate la petrecere.
Bătrânul Magas
golea pahar după pahar ciocnind cu profesorii.
– Bine l-ați
mai jucat pe Klontz, crucea cui l-a închinat de nemernic! – se bucura sincer. Dar
nu înțeleg de unde ați aflat de planul lui Klontz, pe care l-a țesut ca un
păianjen otrăvitor?
– De la
Dumitru! A venit ieri noapte și ne-a povestit cum Klontz l-a plătit să-l omoare
pe Maxim. Am mers la postul de jandarmerie, unde Dumitru i-a povestit
căpitanului, iar acesta a dejucat planul lui Klontz, lăsându-l să creadă că
Maxim e mort. Astfel, când hăitașii au ajuns la mlaștinile de la Kotovo Dumitru
în loc să tragă în Maxim, a tras în aer, după planul căpitanului, apoi s-au
ascuns împreună, așteptând venirea jandarmilor. Klontz fiind sigur că Maxim e
mort a căzut foarte ușor în capcană.
– Bată-l
Dumnezeu să-l bată! – trânti cu pumnul în masă Magas, și strigă la lăutar: – Ia
trage Ionko o învărtită de-a noastră! Ionko începu învârtita, iar Magas chiuind
ca un fecior o trase pe Anna în joc.
După miezul
nopţii, invitații, au început să se împrăştie pe la casele lor, musafirii se
culcaseră care pe unde a apucat, numai Andrei şi Dumitru, la lumina palidă a
lunii cu câte o ulcică de vin în faţă, discutau ba de una ba de alta presimţind
fiecare din ei că de acum încolo vor fi prieteni nedespărţiţi.
– Întotdeauna
când fraţii mei făceau câte o faptă rea, mama îmi spunea: «Tu să nu faci rău
nimănui! Tu nu eşti ca ei copile!...» Mama avea dreptate, eu nu aş putea ucide
un om pentru toţi banii din lume.
– Tu eşti un
om cu frica de Dumnezeu Dumitre! O să-ţi fiu recunoscător toată viaţa pentru ce
ai făcut, – îl bătu pe umăr Andrei.
* * *
Petru Klontz a
fost condamnat la cinci ani închisoare. Nu l-au putut scăpa banii, nici
cunoştinţele suspuse.
«Nu pot face
nimic domnule Klontz, – strânse din umeri căpitanul Ţiller. – Dacă era vorba de
cineva din sat – treacă meargă te scăpam, dar cu îştia de la Cluj nu mă joc!»
Peste trei ani
a fost graţiat. Dumitru Iufurko, însurat cu Maria Surduc, aşezat la casa lui,
era unul dintre cei mai mari gospodari din sat şi comerciant de cereale. L-a dat în judecată că
acesta i-ar fi luat pe nedrept două hectare de pământ.
– Domnule
Klontz pe acest act de donaţie stă iscălitura dumitale şi iscăliturile a doi
martori, profesori universitari din Cluj. Dar dacă susţii că nu e iscălitura
dumitale, putem trimite documentul la expertiză, îi spuse judecătorul.
– Dă-o dracu’
de expertiză!... – spuse nervos Klontz şi îl lăsă în pace pe Dumitru care se
dăduse de partea Surducilor.