duminică, 10 martie 2013

Castelul din Rónaszék (III)


CAP. 3 FRUMOASA DARKA

Domnişoarele din lumea bună, adică din familii înstărite, fie că părinţii lor aparţineau nobilimii, fie că s-au îmbogăţit, nu contează cum, banii şi aurul acopereau  toate celălalte neajunsuri, erau considerate de către fetele ale căror părinți își câștigau pâinea conform cuvintelor prin care Creatorul l-a blestemat pe om: „Cu osteneală să te hrăneşti în toate zilele vieţii tale!...”,  cu alte cuvinte despre fiicele minerilor, butinarilor și țăranilor, ca fiind leneșe. Altfel nici nu se putea. O fată ai cărei părinți trudesc din zorii zilei până noaptea târziu pentru un trai cât de cât decent, o asemenea fată deprinsă cu munca din fragedă copilărie nu era în stare să deosebească lenea de lipsa de ocupație, care este atât de frustrantă și plictisitoare, o veșnică căutare a ceva...
Frumoasa Darka, cu toate că aparținea lumii celor înstăriți, făcând parte din categoria fetelor fără ocupație, nu se simțea deloc frustată nici plictisită, știa să guste plăcerea zăbavei. „Când nu ai ce face privește spre ferestrele lui Dumnezeu”, o povăţuia deseori bunica Halea din Kolomeia. Astfel contemplând „ferestrele lui Dumnezeu”, fata nu se plictisea, ba dimpotrivă se simțea mereu fericită, însă cât contribuiau la această fericire „ferestrele lui Dumnezeu” și cât ochii senini ai tânărului Antal Kurukz sau vorbele alese cu grijă ale pictorului Andrzej... nici ea nu ar fi putut spune.
Andrzej aproape a cucerit-o prin statornicia şi încăpăţânarea sa, s-ar putea spune că i-a câştigat bunăvoinţa prin comportamentul său curtenitor, fiind gata să-i sară în ajutor, să-i ofere tot ce îşi dorea ghicindu-i parcă gândurile, dar cel mai mult o fascinau povestirile sale. Cu toate că tatăl ei era un neguţător destul de bogat, nu făcea parte din şleahta poleacă şi nu dădea prea mare atenţie educaţiei copiilor săi, punând mai mult accentul pe aşa zisa şcoală a vieţii.
„Dacă vor şti să şprehăie pe şvăbeşte şi să-şi iscălească numele, se cheamă că sunt şcoliţi”, hotărî Adam Szukala şi nu se abătu de la hotărârea sa. Însă mama lor a mers mai departe şi i-a învăţat să citească folosindu-se de „Pan Tadeusz” al lui Adam Bernard Mickiewicz, singura carte pe care familia Szukala o avea în casă, în afara câtorva cărţi religioase cum ar fi „Apostolul” „Liturghierul”, două ediţii ale „Ceaslovului” şi „Molitfelnicul” toate în limba latină din care negustorul de abia dacă silabisea câte ceva, mai aveau şi o „Psaltirie” în rusa veche de care nu se atingea nimeni. Mai târziu, bunica Halea din Kolomeia le va lărgi orizontul cunoaşterii prin opera poetului şi filosofului Grigore Savici Skovoroda  pe care îl considera ca fiind unul din cei mai importanţi sfinţi ai neamului căzăcesc, ea însăşi fiind fata comandantului sotniei de cazaci.
Darka, la fel ca şi fratele său Lukasz vor purta în suflet, peste ani, poveştile despre acest sfânt amestecate cu amintirea bunicii Halea şi dorul după copilărie, căci fiece om trăieşte de două ori: odată în copilărie şi a doua oară – în amintirea ei. De aceea când Andrzej i-a povesti prima dată despre filosoful Skovoroda, Darka a retrăit întreaga ei copilărie, iar pictorul i-a devenit ca un frate, ca un prieten vechi, ca o amintire dragă... cu atât mai mult cu cât acesta, nu-i povestea aşa, pur şi simplu cum o făcea bunica Halea, ci parcă îi zugrăvea fiecare întâmplare, fiecare scenă, fiecare  frază, încât ea închizând ochii, îl zărea pe filosof călătorind cu toiagul în mână şi traista pe urmă, auzea foşnetul frunzelor, simţea miresmele ierbii şi a florilor de câmp... iar Andrzej continua să-i povestească atât de frumos, de parcă ar fi citit dintr-o carte:
        Era într-o frumoasă după amiază de toamnă, mai precis era 29 octombrie 1794.
Într-o dumbravă din apropierea satului Pan-Ivanivca, în apropiere de oraşul Harcov, un om între două vârste săpa o groapă ca pentru mort. Se vedea pe el că-i ostenit şi îmbătrânit înainte de vreme, dar trăsăturile feţei sale nu erau triste. Zâmbetul de pe buzele lui şi felul în care i se strângeau ridurile de pe frunte, trădau o adâncă bucurie ce-o avea-n suflet. Groapa era într-adevăr pentru mort, dar mortul era încă viu şi îşi săpa singur groapa cu zâmbetul pe buze. Nu, nu-l condamnase nimeni la moarte pentru vreo tâlhărie şi nici nu avea de gând să se sinucidă, ci pur şi simplu ştia că a doua zi va muri, a început să povestească pictorul.
        De unde ştia? întrebă aproape în şoaptă fata, de parcă se temea să nu rupă firul, atât
de  misterios al povestirii.
        Greu de spus. Poate Domnul său Isus Hristos, în slujba căruia şi-a petrecut
întreaga-i viaţă, i-a dat de ştire sau poate pur şi simplu ştia că va muri...
            Şi tocmai când Darka vroia să-i spună că bunica ei Helea i-a povestit ceva asemănător despre sfântul Grigore Scovoroda, Andrzej i-o luă înainte:
        Numele acestui om era: Grigore Savici Scovoroda – marele înţelept, filosof,
scriitor şi unul din cei mai înfocaţi predicatori ai Evangheliei lui Isus, din câţi i-a avut vreodată neamul ucrainean. După ce i se păru groapa destul de adâncă şi pe măsură-i, începu să presare pe fundul gropii frunze de stejar, pe care toamna cu nevăzută-i mână le pictase cu nuanţe de culori greu de reprodus. Mulţumit de cele făcute, omul s-a aşezat pe marginea gropii să se odihnească, dar gândul i-a zburat îndată departe spre copilărie şi se opri într-o altă zi din toamna anului 1738. În acea zi Grigore trebuia să plece pentru prima oară departe de casă, trebuia să părăsească satul său natal şi să meargă la Kiev, unde urma să înveţe la Academie.
            „Cum poate un om să ştie pe unde zboară gândurile altui om, cu atât mai mult că acesta a trăit cu peste o sută de ani înaintea lui”, era cât pe ce să întrebe Darka, dar Andrzej povestea atât de frumos, încât nu îndrăzni să-l mai întrerupă, iar tânărul continuă povestirea cu acelaşi ton cuceritor:
        În acea dimineaţa, de abia se lumina de zi, când tatăl său îl duse-n câmp şi-l puse
să tragă o brazdă cu plugul. Grigore trase o brazdă lungă şi dreaptă, ceea ce simboliza că drumul vieţii sale trebuie să fie lung şi drept, că niciodată nu trebuie să se abată de la adevăr, ci să meargă drept ca şi brazda trasă de el. „Aşa m-a pus şi pe mine tata, să trag o brazdă, înainte de plecarea mea la Zaporoje în armata cazacilor” – îi spuse taică-său Sava. Căruţa era pregătită încă de cu seară pentru lungul drum ce-i aştepta pe cei doi, până la Kiev.
La Academia din Kiev, în scurt timp toţi au început să-l placă pe Grigore, care era înzestrat cu talentul muzical şi cel scriitoricesc. Dornic de noi cunoştinţe, serios şi din cale afară de harnic, el îşi însuşeşte adânci cunoştinţe din filozofia antică est-europeană şi din literatura universală, învaţă limba latină, greacă, germană şi poloneză. Datorită talentului său muzical şi a vocii sale melodioase, este primit în Corul Capelei Regale din Petersburg. Însă după trei ani Grigore Skovoroda se întoarce din nou la Academie, unde studiază poetica, retorica şi filozofia. După aceea călătoreşte în Ungaria, Italia, Polonia, de asemenea studiază în Universitatea din München, în Universitatea Vidin şi Breslau, ascultă lecţiile în universitatea din Gale, unde în acea vreme mişcarea pietiştilor era în floare. Aici observă curăţenia adevărului evanghelic, care se aprinde ca un foc în inima lui. Cuprins de dor după plaiurile natale şi după neamul său ucrainean, se întoarce în Ucraina şi devine învăţător la institutul din Pereiaslav, dar pierde repede acest post din cauza convingerilor sale religioase, care nu erau pe placul clerului bisericesc. Devine profesor particular şi predă  copiiilor curtenilor bogaţi. După o vreme primeşte un post de profesor la Universitatea din Harcov, însă datorită stilului său progresiv de a preda intră din nou în conflict cu clerul bisericesc şi pierde postul de profesor, după ce refuză propunerea conducătorilor bisericii de a deveni un „stâlp” al Bisericii Ortodoxe Ruse. Ca răspuns la propunerea acestora Skovoroda răspunde: „Vai preafăcuţilor! Eu nu doresc să înmulţesc stâlpii Babilonului. Sunt şi aşa prea mulţi „stâlpi neciopliţi” în Templul lui Dumnezeu. Eu unul văd sfinţenia în voia Domnului nu în hainele preoţeşti”.
Şi de atunci din anul 1769 şi până la moartea sa, Grigorie Savici Skovoroda nu a mai căutat posturi de profesor, ci s-a dedicat întru totul predicării Evangheliei lui Hristos. Prin el, Dumnezeu a pregătit calea către o mare trezire spirituală în rândul poporului ucrainean.
Astfel în tovărăşia câinelui său credincios, cu traista de-a umăr, în care erau câteva cărţi, o Biblie veche, manuscrisele sale şi Noul Testament în limba greacă, cu fluierul după brâu şi cu un baston în mână, colindă din sat în sat, din cătun în cătun, din poartă în poartă, învăţa copiii săraci, citea oamenilor din Biblie şi predica Evanghelia Domnului. Avea mulţi prieteni peste tot, în fiecare colţ al Ucrainei. Prietenii săi proveneau din pături sociale diferite. De la preoţii necorupţi, nobili, mari învăţaţi ai vremii, până la ţărani şi cazaci, pe aceştia din urmă îi iubea şi îi respecta mai mult. Cutreierând Ucraina în lung şi-n lat, Skovoroda în acelaşi timp scrie foarte mult. Scrie tratate filosofice, predici, povestiri, cântări, poezii, basme şi fabule.
Astfel şi-a petrecut ultimii 25 de ani în slujba semenilor săi, în slujba neamului său, în slujba Domnului său Isus Hristos. Adeseori i se ofereau posturi de profesor şi de preot, i s-a propus să trăiască la curte, avea posibilitatea de a deveni bogat şi celebru, dar Grigore Savici Skovoroda întotdeauna refuza amabil. Chiar şi atunci când în anul 1887, regina Caterina a II-a, aproape că-l imploră să vină să trăiască la curte. „Fluierul şi oile-mi sunt mult mai dragi, chiar decât coroana regală”, a fost răspunsul lui Grigore.
Pe la mijlocul anului 1794, bolnav şi istovit ajunge în satul Pan-Ivanivka şi intră la un foarte bun prieten. Aflând de sosirea filosofului, se strânge aproape tot satul pentru a-l asculta. Grigore Skovoroda era vesel, citea şi explica din Cuvântul Domnului, cânta cântări, iar pe urmă a ieşit afară şi nu s-a mai întors.
Către seară îngrijorat de absenţa filosofului, prietenul său pleacă-n căutarea lui. Îl găseşte-n dumbrava de la marginea satului, şezând pe marginea unei gropi proaspăt săpate. Întrebându-l pentru ce săpase groapa, filozoful răspunse:
 „A sosit timpul, prietene, să închei călătoria mea pe acest pământ!” Iar pe urmă se întoarse către acesta şi-i spuse: „Te rog ca aici să fie mormântul meu, iar pe piatra ce-mi veţi pune la căpătâi, să săpaţi următoarele cuvinte: „Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins”, termină Andrzej de povestit, iar fata rămase tăcută privind lacul, dar gândurile i-au zburat în trecut la minunatele seri, pe care le-a petrecut împreună cu bunica Halea...
„Fiecare sfânt are povestea lui”, s-a gândit Antal Kurukz care a ascultat în tăcere povestirea lui Andrzej, fără ca ei să-l observe. El însuşi, i-ar fi povestit fetei zeci de astfel de povestiri, cu mult mai frumoase în care bineînţeles ar fi apărut o pereche de îndrăgostiţi, în povestirea lui Andrzej nici măcar nu era vorba de dragoste, iar sfârşiturile lor fericite sau tragice, care mai de care mai emoţionante, i-ar fi produs fetei mulţi fiori.
Darka se simţea la fel de bine şi în preajma lui Antal când prelua ea rolul povestitorului, iar el o asculta, cu ochii parcă, acei ochi senini care purtau în ei o tristeţe de nedescris care se întristau şi mai adânc când apărea Andrzej, în ochii căruia apăreau două luminiţe pe cât de ciudate pe atât de fascinante, atunci Darka devenea neliniştită...

            

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu