CAP. 3 FRUMOASA DARKA
Domnişoarele
din lumea bună, adică din familii înstărite, fie că părinţii lor aparţineau
nobilimii, fie că s-au îmbogăţit, nu contează cum, banii şi aurul acopereau toate celălalte neajunsuri, erau considerate
de către fetele ale căror părinți
își
câștigau
pâinea conform cuvintelor prin care Creatorul l-a blestemat pe om: „Cu
osteneală să te hrăneşti în toate zilele vieţii tale!...”, cu alte cuvinte despre fiicele minerilor,
butinarilor și
țăranilor,
ca fiind leneșe.
Altfel nici nu se putea. O fată ai cărei părinți trudesc din zorii zilei până noaptea târziu pentru un trai
cât de cât decent, o asemenea fată deprinsă cu munca din fragedă copilărie nu
era în stare să deosebească lenea de lipsa de ocupație, care este atât de
frustrantă și
plictisitoare, o veșnică
căutare a ceva...
Frumoasa
Darka, cu toate că aparținea lumii celor înstăriți,
făcând parte din categoria fetelor fără ocupație,
nu se simțea deloc frustată nici plictisită, știa
să guste plăcerea zăbavei. „Când nu ai ce face privește
spre ferestrele lui Dumnezeu”, o povăţuia deseori bunica Halea din Kolomeia.
Astfel contemplând „ferestrele lui Dumnezeu”, fata nu se plictisea, ba
dimpotrivă se simțea mereu fericită, însă cât contribuiau la această fericire „ferestrele
lui Dumnezeu” și cât ochii senini ai tânărului Antal Kurukz sau vorbele
alese cu grijă ale pictorului Andrzej... nici ea nu ar fi putut spune.
Andrzej
aproape a cucerit-o prin
statornicia şi încăpăţânarea sa, s-ar putea spune că i-a câştigat bunăvoinţa prin
comportamentul său curtenitor, fiind gata să-i sară în ajutor, să-i ofere tot
ce îşi dorea ghicindu-i parcă gândurile, dar cel mai mult o fascinau
povestirile sale. Cu toate că tatăl ei era un neguţător destul de bogat, nu făcea
parte din şleahta poleacă şi nu dădea prea mare atenţie educaţiei copiilor săi,
punând mai mult accentul pe aşa zisa „şcoală a vieţii”.
„Dacă vor şti să
şprehăie pe şvăbeşte şi să-şi iscălească numele, se cheamă că sunt şcoliţi”,
hotărî Adam Szukala şi nu se abătu de la hotărârea sa. Însă mama lor a mers mai
departe şi i-a învăţat să citească folosindu-se de „Pan Tadeusz” al lui Adam Bernard
Mickiewicz, singura carte pe care familia Szukala o avea în casă, în afara
câtorva cărţi religioase cum ar fi „Apostolul” „Liturghierul”, două ediţii ale „Ceaslovului” şi „Molitfelnicul”
toate în limba latină din care negustorul de abia dacă silabisea câte ceva, mai
aveau şi o „Psaltirie” în rusa veche de care nu se atingea nimeni. Mai târziu,
bunica Halea din Kolomeia le va lărgi orizontul cunoaşterii prin opera poetului
şi filosofului Grigore Savici Skovoroda
pe care îl considera ca fiind unul din
cei mai importanţi sfinţi ai neamului căzăcesc, ea însăşi fiind fata
comandantului sotniei de cazaci.
Darka, la fel ca şi fratele său Lukasz
vor purta în suflet, peste ani, poveştile despre acest sfânt amestecate cu amintirea
bunicii Halea şi dorul după copilărie, căci fiece om trăieşte de două ori: odată
în copilărie şi a doua oară – în amintirea ei. De aceea când Andrzej i-a
povesti prima dată despre filosoful Skovoroda, Darka a retrăit întreaga ei
copilărie, iar pictorul i-a devenit ca un frate, ca un prieten vechi, ca o
amintire dragă... cu atât mai mult cu cât acesta, nu-i povestea aşa, pur şi simplu
cum o făcea bunica Halea, ci parcă îi zugrăvea fiecare întâmplare, fiecare
scenă, fiecare frază, încât ea închizând
ochii, îl zărea pe filosof călătorind cu toiagul în mână şi traista pe urmă,
auzea foşnetul frunzelor, simţea miresmele ierbii şi a florilor de câmp... iar
Andrzej continua să-i povestească atât de frumos, de parcă ar fi citit dintr-o
carte:
–
Era într-o frumoasă
după amiază de toamnă, mai precis era 29 octombrie 1794.
Într-o dumbravă din apropierea
satului Pan-Ivanivca, în apropiere de oraşul Harcov, un om între două vârste
săpa o groapă ca pentru mort. Se vedea pe el că-i ostenit şi îmbătrânit înainte
de vreme, dar trăsăturile feţei sale nu erau triste. Zâmbetul de pe buzele lui
şi felul în care i se strângeau ridurile de pe frunte, trădau o adâncă bucurie
ce-o avea-n suflet. Groapa era într-adevăr pentru mort, dar mortul era încă viu
şi îşi săpa singur groapa cu zâmbetul pe buze. Nu, nu-l condamnase nimeni la
moarte pentru vreo tâlhărie şi nici nu avea de gând să se sinucidă, ci pur şi simplu
ştia că a doua zi va muri, a început să povestească pictorul.
–
De unde ştia? întrebă aproape
în şoaptă fata, de parcă se temea să nu rupă firul, atât
de misterios al
povestirii.
–
Greu de spus. Poate
Domnul său Isus Hristos, în slujba căruia şi-a petrecut
întreaga-i viaţă, i-a dat de ştire sau poate pur şi
simplu ştia că va muri...
Şi
tocmai când Darka vroia să-i spună că bunica ei Helea i-a povestit ceva asemănător
despre sfântul Grigore Scovoroda, Andrzej i-o luă înainte:
–
Numele acestui om era:
Grigore Savici Scovoroda – marele înţelept, filosof,
scriitor şi unul din cei mai înfocaţi predicatori ai
Evangheliei lui Isus, din câţi i-a avut vreodată neamul ucrainean. După ce i se
păru groapa destul de adâncă şi pe măsură-i, începu să presare pe fundul gropii
frunze de stejar, pe care toamna cu nevăzută-i mână le pictase cu nuanţe de
culori greu de reprodus. Mulţumit de cele făcute, omul s-a aşezat pe marginea
gropii să se odihnească, dar gândul i-a zburat îndată departe spre copilărie şi
se opri într-o altă zi din toamna anului 1738. În acea zi Grigore trebuia să
plece pentru prima oară departe de casă, trebuia să părăsească satul său natal
şi să meargă la Kiev, unde urma să înveţe la Academie.
„Cum
poate un om să ştie pe unde zboară gândurile altui om, cu atât mai mult că
acesta a trăit cu peste o sută de ani înaintea lui”, era cât pe ce să întrebe
Darka, dar Andrzej povestea atât de frumos, încât nu îndrăzni să-l mai
întrerupă, iar tânărul continuă povestirea cu acelaşi ton cuceritor:
–
În acea dimineaţa, de
abia se lumina de zi, când tatăl său îl duse-n câmp şi-l puse
să tragă o brazdă cu plugul. Grigore trase o brazdă
lungă şi dreaptă, ceea ce simboliza că drumul vieţii sale trebuie să fie lung
şi drept, că niciodată nu trebuie să se abată de la adevăr, ci să meargă drept
ca şi brazda trasă de el. „Aşa m-a pus şi pe mine tata, să trag o brazdă,
înainte de plecarea mea la Zaporoje în armata cazacilor” – îi spuse taică-său
Sava. Căruţa era pregătită încă de cu seară pentru lungul drum ce-i aştepta pe
cei doi, până la Kiev.
La Academia din Kiev, în scurt timp
toţi au început să-l placă pe Grigore, care era înzestrat cu talentul muzical
şi cel scriitoricesc. Dornic de noi cunoştinţe, serios şi din cale afară de
harnic, el îşi însuşeşte adânci cunoştinţe din filozofia antică est-europeană
şi din literatura universală, învaţă limba latină, greacă, germană şi poloneză.
Datorită talentului său muzical şi a vocii sale melodioase, este primit în
Corul Capelei Regale din Petersburg. Însă după trei ani Grigore Skovoroda se
întoarce din nou la Academie, unde studiază poetica, retorica şi filozofia.
După aceea călătoreşte în Ungaria, Italia, Polonia, de asemenea studiază în
Universitatea din München, în Universitatea Vidin şi Breslau, ascultă lecţiile
în universitatea din Gale, unde în acea vreme mişcarea pietiştilor era în
floare. Aici observă curăţenia adevărului evanghelic, care se aprinde ca un foc
în inima lui. Cuprins de dor după plaiurile natale şi după neamul său
ucrainean, se întoarce în Ucraina şi devine învăţător la institutul din
Pereiaslav, dar pierde repede acest post din cauza convingerilor sale
religioase, care nu erau pe placul clerului bisericesc. Devine profesor particular
şi predă copiiilor curtenilor bogaţi.
După o vreme primeşte un post de profesor la Universitatea din Harcov, însă
datorită stilului său progresiv de a preda intră din nou în conflict cu clerul
bisericesc şi pierde postul de profesor, după ce refuză propunerea
conducătorilor bisericii de a deveni un „stâlp” al Bisericii Ortodoxe Ruse. Ca
răspuns la propunerea acestora Skovoroda răspunde: „Vai preafăcuţilor! Eu nu
doresc să înmulţesc stâlpii Babilonului. Sunt şi aşa prea mulţi „stâlpi
neciopliţi” în Templul lui Dumnezeu. Eu unul văd sfinţenia în voia Domnului nu
în hainele preoţeşti”.
Şi de atunci din anul 1769 şi până
la moartea sa, Grigorie Savici Skovoroda nu a mai căutat posturi de profesor,
ci s-a dedicat întru totul predicării Evangheliei lui Hristos. Prin el,
Dumnezeu a pregătit calea către o mare trezire spirituală în rândul poporului
ucrainean.
Astfel în tovărăşia câinelui său
credincios, cu traista de-a umăr, în care erau câteva cărţi, o Biblie veche,
manuscrisele sale şi Noul Testament în limba greacă, cu fluierul după brâu şi
cu un baston în mână, colindă din sat în sat, din cătun în cătun, din poartă în
poartă, învăţa copiii săraci, citea oamenilor din Biblie şi predica Evanghelia
Domnului. Avea mulţi prieteni peste tot, în fiecare colţ al Ucrainei. Prietenii
săi proveneau din pături sociale diferite. De la preoţii necorupţi, nobili,
mari învăţaţi ai vremii, până la ţărani şi cazaci, pe aceştia din urmă îi iubea
şi îi respecta mai mult. Cutreierând Ucraina în lung şi-n lat, Skovoroda în acelaşi
timp scrie foarte mult. Scrie tratate filosofice, predici, povestiri, cântări,
poezii, basme şi fabule.
Astfel şi-a petrecut ultimii 25 de
ani în slujba semenilor săi, în slujba neamului său, în slujba Domnului său
Isus Hristos. Adeseori i se ofereau posturi de profesor şi de preot, i s-a
propus să trăiască la curte, avea posibilitatea de a deveni bogat şi celebru,
dar Grigore Savici Skovoroda întotdeauna refuza amabil. Chiar şi atunci când în
anul 1887, regina Caterina a II-a, aproape că-l imploră să vină să trăiască la
curte. „Fluierul şi oile-mi sunt mult mai dragi, chiar decât coroana regală”, a
fost răspunsul lui Grigore.
Pe la mijlocul anului 1794, bolnav
şi istovit ajunge în satul Pan-Ivanivka şi intră la un foarte bun prieten.
Aflând de sosirea filosofului, se strânge aproape tot satul pentru a-l asculta.
Grigore Skovoroda era vesel, citea şi explica din Cuvântul Domnului, cânta
cântări, iar pe urmă a ieşit afară şi nu s-a mai întors.
Către seară îngrijorat de absenţa
filosofului, prietenul său pleacă-n căutarea lui. Îl găseşte-n dumbrava de la
marginea satului, şezând pe marginea unei gropi proaspăt săpate. Întrebându-l
pentru ce săpase groapa, filozoful răspunse:
„A sosit timpul, prietene, să închei călătoria
mea pe acest pământ!” Iar pe urmă se întoarse către acesta şi-i spuse: „Te rog
ca aici să fie mormântul meu, iar pe piatra ce-mi veţi pune la căpătâi, să
săpaţi următoarele cuvinte: „Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins”, termină
Andrzej de povestit, iar fata rămase tăcută privind lacul, dar gândurile i-au
zburat în trecut la minunatele seri, pe care le-a petrecut împreună cu bunica
Halea...
„Fiecare sfânt are povestea lui”, s-a
gândit Antal Kurukz care a ascultat în tăcere povestirea lui Andrzej, fără ca
ei să-l observe. El însuşi, i-ar fi povestit fetei zeci de astfel de povestiri,
cu mult mai frumoase în care bineînţeles ar fi apărut o pereche de
îndrăgostiţi, în povestirea lui Andrzej nici măcar nu era vorba de dragoste,
iar sfârşiturile lor fericite sau tragice, care mai de care mai emoţionante, i-ar
fi produs fetei mulţi fiori.
Darka se simţea la fel de bine şi în
preajma lui Antal când prelua ea rolul povestitorului, iar el o asculta, cu
ochii parcă, acei ochi senini care purtau în ei o tristeţe de nedescris care se
întristau şi mai adânc când apărea Andrzej, în ochii căruia apăreau două
luminiţe pe cât de ciudate pe atât de fascinante, atunci Darka devenea
neliniştită...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu