Boul şi măgarul

Boul şi măgarul

Demult, pe vremea lui Cezar August, legaţi de ieslea unui grajd din cetatea Nazaret, un bou şi un măgar stăteau de vorbă, după o cină săracă compusă din paie şi apă, pe care o primiseră de la gospodarul lor la sfârşitul unei zile pline de trudă amară.

– Eu, spuse boul, nu sunt un animal de rând! Pe vremuri, când Dumnezeu îi salvase pe fiii lui Israel din robia Egiptului, marele preot Aron, în pustia de la poalele muntelui Sinai, îmi turnase o statuie de aur şi întreg norodul mi s-a închinat strigând „Iată Dumnezeul nostru!”

– Ce vorbeşti boule!... De parcă eu aş fi un animal de rând? Păi, eu eram închinat în Grecia lui Ares, lui Dionisos, lui Apollon Hiperboreul... Mie, însuşi Octavian mi-a ridicat o statuie în templu, la fel şi Ohos regele perşilor.

Astfel vorbeau vitele care trudeau pentru om, în casa vitelor, casa robilor omului, în grajdul murdar, cu bolovani murdari pe jos, cu miros greu de balegă, locul cel mai murdar din lume. Nebănuind că spre dimineaţă în ieslea lor se va naşte Mântuitorul Lumii, Regele regilor.

Da, Isus s-a născut în grajd.

Nu în grajdul pe care-l pictează pictorii creştini. „Ruşinaţi parcă, că Dumnezeul lor stătuse culcat în sărăcie şi murdărie...”, după cum spune poetul creştin Costache Ioanid.

Nici în ieslea de ipsos, curată şi drăgălaşă, trandafirie, cu jgheabul lustruit şi înzorzonat, cu măgăruşul în extaz şi boul solemn, cu îngeri pe acoperiş ţinând flori în mână, cum prezintă naşterea Domnului, bisericile zilelor noastre. Nu, grajdul murdar era locul în care s-a născut Isus şi primii care L-au proslăvit au fost vitele. Boul şi măgarul, cărora se închinaseră până atunci regi şi noroade, s-au închinat primii lui Isus.