Cu capra

            Într-o zi, unchiul Fedea se duse cu capra la iarmaroc, voia să o vândă, sau să o schimbe pe o oaie. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, bietul unchieş trăgea înapoi capra după el spre Fedorivna. Când ajunse la Crăciunivna, cantonierul puse bariera că tocmai trebuia să treacă personalul de Cluj.

–        Apăi tu căproaie să nu mi te mişti de aci că te belesc de vie, auzitu-m-ai! –

ameninţă unchiul Fedea cu degetul capra şi după ce o legă de barieră, dispăru în tufişuri, căci avea de rezolvat nişte treburi ce nu puteau fi amânate.

Dar nu reuşi unchiul Fedea să-şi termine bine treburile personale, când personalul

de Cluj trecu pufăind şi fluierând ca un fecior de însurătoare care se duce la mândre în sat. După câteva clipe se stinse şi zgomotul «te-duc-te-las, te-duc-te-las» al roţilor de tren şi se auzi un sfâşietor: «me-e-e-e-e!...».

Pe unchiul Fedea îl trecură fiori reci. Ţinându-şi cu o mână nădragii să nu cadă de pe el, sări afară din tufişuri, dar după doi paşi încremeni locului. Capra, ia-o de unde nu-i! Nici urmă de capră...

–        Mai, măi... bag sama că pe aici se fură ca-n codru şi încă ziua-n amiaza

mare, – şopti speriat.

–         Me-e-e-e-e! – se repetă zbierătura, de data asta de undeva din ceruri.

–        Sfânt, sfânt, sfânt eşti Doamne, doară nu care cumva Te-ai gândit să-mi iei

căproia-n ceruri?... – îşi făcu semnul crucii  unchiul Fedea.

Dar după ce ridică privirea în sus şi îşi văzu capra în vârful barierei, îi trecu  pe loc spaima şi strigă vesel:

–        Mânca-te-ar lupii de căproaie, eu mă frământ pentru ea, iar ea uite unde s-a

cocoţat.