OVREUL, CÂNTARUL ȘI UNCHIUL FEDEA
Deși era vineri seara când toți bărbații israieliți se pregătesc de sabaș, deoarece legea lui Moise glăsuiește, că pentru marea sărbătoare, trebuia să-și curețe nu numai hainele și trupul, ci și sufletul, lui Duvid nu-i ardea de sărbătorit. Se învârtea ca un titirez prin curte și tot mârâia ca un câine ba la Rifca, ba la micuțul Josefko. Nimic nu îi era pe plac, i se părea că totul e anapoda – mămăliga nefiartă, cartofii prea fierți, varza nesărată, ciorba prea sărată, odaia nearanjată, podeaua nemăturată, feștila a secat, Josefko-i nepieptănat, «Și dracu să-l ia de șarlatan puturos!» – șopti Duvid, scrâșnind din dinți.
Totul ar fi răbdat, totul!... Dar una ca asta nu! Așa ceva nu ar fi răbdat nici patriarhul Avraam, ca un neica nimeni, un potlogar și pe deasupra și analfebet să-l jecmănească în așa fel, pe el care vorba ceea știa carte. Să-l fure, să-și bată joc de munca lui. Dacă l-ar fi tras pe sfoară un negustor, ar fi fost cu totul altceva. Ar fi răbdat, nu ar fi spus nimic, dar cum putea să treacă peste așa o mare obidă, ca să-l fure un mojic ca unchiul Fedea, pe care numai cine nu vrea nu-l păcălește.
Da și lui îi trebuia să-și găsească de lucru cu calicul de Fedea?... I-a dat și zahăr și orez și o cinzeapă de «Rom», ba pe deasupra și o cutie de chibrituri… Iar nemernicul de Fedea își împreuna mâinile ca pentru rugăciune, mai-mai să cadă în genunchi: «Așe caș vă aduc dom’ Duvid de n-o să mă uitați veci-șohan! Că Zoreana me dă un lapte gras și bun cum îi untura de gâscă!», iar el bucoros: «Două kilograme unchiule Fedea!». «Două dom’ Duvid, două! Un kil pentru mniere și altu pentru rișcaș, iar pentu «Rom» și pentru șalitră Dumnezeu drăguțul să vă blagoslovească cu mâna Sa, după dreptatea și bunătatea matale!». Și i-a adus cașul! Ce-i drept foarte gustos, dar l-a cântărit în loc de două kilograme, de abia cântărea unul și jumătate. Era să crape fierea în el nu alta.
Dar nu o să-i dăruiască el asemenea jignire!... Nu, nu poate să-i treacă cu vederea! Duminică, se v-a duce în fața biserici și când vor ieși oamenii de la slujbă, acolo îl va face de haram în fața tuturora, așa… să se învețe minte! Și să audă și preotul ce fac creștinii lui. Iar despre ovrei spun că fură, lua-i-ar dracu pe toți!...
Duminică la prânz cum auzi bătaie de clopot, Duvid își luă cârja și se îndreptă spre biserică. Ajunse la timp, și cum îl văzu pe unchiul Fedea, îl arătă cu degetul și strigă:
– Ascultați oameni buni ce face fratele vostru întru Hristos!
– No, Fedea iar ai călcat pe lompău! – râse Ion a lui Negrea.
Bietul unchieș se uită la ovreu ca măgarul la căruță și strânse nevinovat din umeri.
– Haide, spune să audă și frații tăi cum vinzi cașul! – spuse triumfător Duvid.
– Apăi nu grăii cu păcat, că așe caș ca la mine… eu duc caș și la pulițișt și la…
– Lasă asta! – îl întrerupse Duvid. – Mai bine spune cum îl cântărești?!...
– Apăi, no Doamne iartă-mă! Cum să-l cântăresc?... Pe cântar, ca toată lumea.
– Da ce cântar ai tu, că în loc de două kilograme, m-ai adus de abia unul și
jumătate?
– D’apoi cântaru’ meu îi bun, da’ nu știu unde focu’ mi s-o prăpădit greutățile și
am cântărit după mnierea și rișcașul pe care mi-le-ai dat. Un kil de mniere cu un kil de rișcaș fac două kile, atâta caș ți-am cântărit.
Toți creștini izbucniră în răs, iar preotul s-a apropiat de Duvid și îi spuse:
– Domnule Duvid în noul testament stă scris: «Cu ce măsură măsori, cu aceiași
măsură ți-se va măsura…»
VACA, PETROLUL ȘI UNCHIUL FEDEA
Așa văcuțe frumoase ca ale unchiului Fedea nu mai avea nimeni în toată Fedorivna. Rotunjele, frumușele, plinuțe ca niște dovlecei de îți era drag să te uiți la ele cum strălucesc, de parcă erau din mătase. Iar lapte?... Mulgea câte trei donițe la un muls, de la două văcuțe. Da’ ce lapte dădeau văcuțele unchiului Fedea... gras și gustos de ieșea o smântână din el... da’ cașul... nici nu vă mai spun că-mi lasă gura apă.
Gurile rele au început să bârfească că unchiul Fedea ar fi șișcoi și că ia laptele de la alte vaci și de aceea vacile lui dau mult lapte. Ba mai mult de atât, baba Tocănoia se jura «pe ce stă lumea», că unchiul Fedea ar mulge noaptea în podul casei «terlița de îmblătit cânepa». Dar puțini o credeau, deoarece știau bine câte basne putea născoci bătrâna.
Când femeile curioase îl întrebau pe unchiul Fedea care-i secretul de văcuțele lui dau atâta lapte... acesta răspundea zâmbind:
– Dă-mi văcuțo smântânică, dă-mi și caș și unt! De sub coadă păstorițo, că așe m-ai
păscut. Eu mă trezesc la patru dimineața și mă duc cu desaga de-a umăr în Poiana Împăratului, de unde aduc trifoi pentru văcuțele mele. Apoi sarea și fărina de cucuruz nu lipsesc din iesle... Văcuțele mele numa ouă și miere nu dau, da în rest dau de tăte...
«Se pricepe la marhă mai bine decât bătrânul Gorun care o terminat oarece școală pentru marhă.» Îl lăudau pe unchiul Fedea sătenii care de multe ori când li se «betejea marha» îi cereau unchiului sfaturi. Dacă se pricepea unchiul Fedea la marhă, sau nu se pricepea... bunul Dumnezeu știe! Dar dădea câte o povață, de marha se făcea pe loc bine.
– Așe am vindecat-o eu pe Zoreana me! – îi asigura unchiul Fedea.
Dar într-o dimineață, de abia se crăpa de ziuă, unchiul Fedea mergea spre grajd să
vadă ce fac văcuțele lui, când de pe Dâmbul Ascuțit se auzi vocea lui Pătru Clopoțel:
– Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!
– Hă-ă-ă-ă-ăi! – răspunse unchiul Fedea.
– Nu știu ce-i cu vaca me?... Ori o înghițit un păianjen, ori focu o ști, că s-o umflat
ca o dobă, tu nu ai pățit niciodată așe ceva-a-a?
– Apăi, no că pățit-am și eu, amu-s șepte ani-i-i! – răspunse unchiul Fedea.
– Și ce i-ai dat Fedea-a-a?
– Petrol Pătrule, petro-o-ol!
Toată ziua a umblat unchiul Fedea necăjit, poate din cauza vacii bolnave a lui Pătru
Clopoțel, poate și-a adus aminte de vaca care i s-a îmbolnăvit cu șapte ani în urmă, cine știe?... S-a mai înveselit spre seară, când Pătru a strigat din nou:
– Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!
– Hă-ă-ă-ă-ăi!
– I-am dat vacii mele petrol cum ai zis și o pierit biata!
– Ș-a me o pierit după petrol mă-ă-ăi Pătrule-e-e! – strânse nevinovat din umeri
unchiul Fedea și intră în casă.
RABINUL, BANCNOTA ȘI UNCHIUL FEDEA
Afară ploua de puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Nu că asta cu degetele e din aia cu întunericul. Atunci ce rămâne de făcut?... Reluăm:
Afară ploua cu găleata (așa e bine!). Unchiul Fedea, cu desaga pe umăr, de parcă l-ar fi încovoiat patru draci, alerga de rupea pământul spre mica haltă de la marginea orașului, ce avea și o sală de așteptare. Înăuntru nu se afla suflet de creștin, doar un evreu cu o pălărie mare, neagră pe cap, îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu cravată tot neagră, cu niște ochi mici și iuți, ce parcă încercau să se ascundă în spatele ochelarilor mici și rotunzi cu niște lentile foarte groase. Ce îl miră pe unchiul Fedea erau părul lung, creț de culoarea mătăsii de porumb, când porumbul încă are dinți de lapte și perciunii extrem de mari.
«Ia numa uită-te la îsta cum arată! De l-aș întâlni noaptea aș face-n gaci de frică», dar uitându-se mai bine la ovreu, era cât pe ce să-și tragă un pumn în cap. «Dacă îsta nu-i rabinul Maiorovici, atunci eu nu-s unchiul Fedea din Fedorivna…», și apropiindu-se de rabin îl salută scoțându-și pălăria de pe cap:
– Lăudă-ă-ă… ga-hă, ga-hă, gh-gh-gh-m… Bună ziua domnucule rabin!
– Să de-a Dumnezeu! – zâmbi șiret rabinul.
– Potop domnucule rabin, potop nu alta!
– Da de unde ești dumneata unchiule? – se interesă rabinul.
– Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna! Sunt unchiul Fedea din
Fedorivna! – repeta unchiul Fedea, știind foarte bine că evreilor le plac fedorivnenii, deoarece aceștia, trăiesc în foarte bună înțelegere cu ei.
– Din Fedorivna zici că ești unchiule? – se bucură rabinul.
– Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna, unchiul Fedea din Fedorivna.
Am intrat să mă ascund de ploaie și pe urmă o iau cu Dumnezeu încet spre Fedorivna, până diseară mai e mult…
– Da de ce nu mergi unchiule cu trenul? – întrebă mirat rabinul.
– Ehe!... Să fi dum’ata sănătos domnucule rabin! Trenu’ face cinci lei, cin-ci lei
domnucule, cin-ci!... De unde să am eu cinci lei? – aproape plânse unchiul Fedea.
– Uite îți dau eu cinci lei ca să nu mergi pe jos! – spuse rabinul întinzându-i
unchiului o bancnotă de cinci lei.
– Să vă de-a Dumnezeu sănătate domnucule rabin și fericire și… și… – nu-și mai
termina unchiul Fedea urările, căci de afară se auzi fluieratul locomotivei.
Rabinul ieși, unchiul după el, dar nu se îndreptă spre tren ci o zbughi pe după haltă unde se afla bufetul lui nea Ilie.
Ehei! Cu cinci lei unchiul Fedea bău o «țuică bătrână» și, uitând că e în ziua de Sfânta vineri, înfulecă și patru mititei.
– No, apăi amu aș mere pe jos la Budapeșt și nu la Fedorivna să nu mărg! – spuse
unchiul și făcându-și semnul crucii porni spre casă.
* * *
A doua zi, trecând pe lângă cârciuma lui Duvid, unchiul Fedea își aduse aminte ce mici gustoși mâncase la nea Ilie și i se făcu poftă de o halbă de bere.
«Poate reușesc să-l păcălesc pe Duvid și mi-o da o bere pe barbă. Da zgârcit mai e, cum intri te și întreabă de bani, nu ca Leiba și Șulim care îți dau oricând, da amu nu m-oi duce până-n celălat capăt al satului pentru o bere. A si cea si!» – hotărî unchiul intrând în cârciumă.
– Nu știu ce să zic Fedea!... Dumneata ești cam greu la datorie!... – se cam îndoia
Duvid.
– Până mâine domnucule Duvid, am acasă! Am cinci lei, că mi-o dat rabinul
Maiorovici ieri la Sighet în haltă când o plouat. Tare bun vom rabinul!
– Ți-a dat rabinul cinci lei?! – aproape strigă Duvid.
– Da, mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…
– De-mi adunci mâine bancnota de la rabin eu îți dau pe ea două și nici berea nu ți-
o trec în cont, ba îți mai dau una!
– Da de ce mâine?!... – sări ca ars unchiul Fedea. – Amu ți-o aduc domnucule
Duvid, amu mintenaș, ozon-perț îs îndărăt cu bancnota! – și golind pe nerăsuflate halba cu bere, fugi la bătrânul Măgură să ceară cinci lei împrumut.
Duvid învârti bancnota pe toate părțile, o mirosi de câteva ori și foarte mulțumit o puse în sertar de unde scoase alte două bancnote a câte cinci lei fiecare și i le întinse unchiului.
* * *
A treia zi, ieșind din biserică, unchiul Fedea pipăind bancnota de cinci lei primită de la Duvid, se întâlni cu Șulim care îl luă în primire de cum îl văzu.
– Nu te supăra unchiule Fedea, dar așa om prost ca dumneata nu am mai văzut de
când sunt!...
– No, că apăi de ce grăiești așe domnucule Șulim?... – întrebă mirat unchiul Fedea.
– E drept că ți-a dat rabinul cinci lei?
– Da mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…
– Și tu i-a vândut lui Duvid pe zece! Puțin, puțin unchiule Fedea, eu îți dădeam un
pol pe ei!
– No, că apăi după cum văd domnucule Șulim, dum’ata chiar mă crezi prost…
cum era să-i vând lui Duvid bancnota primită tom’na de la rabinul Maiorovici?... Ha-ha-ha… I-am vândut alta, să se bucure ca bolundul de țurțur. Uite bancnota de la rabin, nu aș da-a-a-o nici pentru doi poli! – scoase unchiul bancnota și o învârti pe sub nasul lui Șulim.
– Da cât ceri pe ea? – îi sclipiră ochii evreului.
– Ehe, fără cinzeci de lei nici să nu te gândești la ea domnucule Șulim.
Astfel vându unchiul Fedea bancnota primită de la Duvid lui Șulim pentru cinzeci de lei, apoi a treia zi, alta lui Leiba pentru șaizeci, iar a patra zi fu chemat la sfatul popular pentru a da socoteală, căci ovreii nu erau atât de supărați că unchiul îi trăsese pe sfoară, cât vroiau să știe care dintre ei deține bancnota rabinului.
– Spune unchiule la care din ei bancnota! – spuse distrat primarul care îndeplinea
rolul de împăciuitor.
– Apă-ă-ăi la niciunu’!
– Cu-u-um! Da unde e? – întrebară în cor comercianții evrei.
– No, apăi am cheltuit-o chiar atunci, la nea Ilie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu